Ziceam de „valoare”, si ma tot intrebam de unde pâna unde atâta criza.
La un moment dat s-a apucat cineva pe care l-a tras vreun curent metapsihic, sa imparta „valoarea” in categorii diferite: religie, arta si stiinta. Apoi contorsionindu-se si mai mult, din aceeasi boala a gândirii a emis si a impus un asa-numit corolar al acestei impartiri in categorii, anume ca ele sunt nu numai diferite, dar neaparat si antagonice. Nu sunt la masura sa-l intreb mai indeaproape pe Lewis Carrol, sau poate mai bine pe Mandelbrot, cum de s-a raspândit aceasta absurditate pe o intindere de o jumatate de mileniu, mai precis de la copernicus incoace (acel codex pipernicus in care pamântul devine insignifiant si prin care se sugereaza, din punctul lui de vedere sol(it)ar, lipsa de importanta a Intruparii Fiului! Sa nu fie! In unanimitate Sfintii Parinti, rezonând si cu glasuirea psalmistului, spun ca „pamântul pe temeliile lui nu se va clati”!
Am o banuiala, speculând ca polifonia vocala, aproape imediat nascuta dupa Schisma din mintile bolnave ale magistrilor Academiei din Paris, sa fie premergatoare, (ca parte a quadriviumului de studiu, alaturi de astrologie), acestor monstri ai cosmologiilor moderne. Daca tot a venit vorba de polifonie, nu este oare dureros ca desi ne luptam pe fata cu erezia catolica, permitem, ca doar sintem „toleranti”!, intrarea in Biserica a efectelor lor, cum sunt muzica polifonica, si iconografia realista? Noi ne batem cu ei la usa, si ei trimit sagetile pe fereastra, ba, mai rau, le si imbratisam! Muzica scrisa de sfinti este PSALTICA, nu polifonica, iar realismul in iconografie nu are nicio acoperire dogmatica, si nici o mentionare prin vreo erminie scrisa de iconografi preacuviosi. De ce le lasam sa ne otraveasca simturile duhovnicesti? Of! Si iata, Biserica Ortodoxa e nevoita sa se confrunte cu aceasta pandemie de irationalitate a veacului. Cum, zice indurerata, Mama-Biserica, sa fie religia, stiinta si arta, antagonice, din moment ce toate trei ar trebui sa se fundamenteze pe acelasi unic Adevar, adica pe o valoare unica? Pai la noi Acasa, icoana zice slava, cântarea zice slava, altarul zice slava, cerurile spun slava, tot pamântul spune slava, râurile, grindina, zapada, apa cea mai presus de ceruri, puii leilor, cocostârcii, toate dobitoacele pamântului, balaurul marii, pestii, floarea câmpului, fruntea grâului, pietrele, muntii si dealurile, câmpiile roditoare, ba inca si duhurile necurate care salasluiesc in locurile intunericului si in adâncurile cele de vapaie, toate indeplinesc Cuvântul lui Dumnezeu si dau slava Numelui Lui. Cum oare stiintele naturii sa se contrazica intre ele, afirmând ele una, cântecul si pictura alta, toate asa de-a valma, ba mai mult, sa se ucida intre ele ca sa ia locul cuvenit numai lui Dumnezeu? De neinteles!
Pentru ca nu exista cunoastere fara raportare la Principiul care a dat ratiunea de a fi acelui lucru, as spune „stiintei” ca nu exista nimic care sa poata fi inteles prin sine, caci dupa toate observatiile, de când s-a despartit stiinta de la sânul Bisericii si a inceput sa orbecaie cu simturile fara duh, toate lucrurile naturii sunt legate intre ele ca functionalitate si ontologic. Cunoasterea nu se poate face corect decât raportat la Adevarul care este o Persoana si Care dealtfel se reveleaza prin lucrarea harului. Iar pentru ca nu exista sublim fara lucrarea harului Duhului Sfânt, as spune „artei”, ca a ajuns de la a zugravi in sunet si culoare pe Cel Negrait si pâna a-l zugravi pe omul fara duh, sa depaseasca in mândrie pe incepatorul mândriei, care s-a facut pe sine Dumnezeu. Dar chiar daca nu ar fi vorba de aceste ruperi de la adevar, si daca ar fi doar vorba de o delimitare drastica intre scopul si lucrarea acestora, tot ar trebui sa afirm ca daca arta face un scop din subiectivare, iar stiinta un scop din obiectivare, nu pot avea totala incredere in metodologiile lor ca sa comunice intre sufletul meu si Dumnezeu, Datatorul Principiului tuturor lucrurilor. Atât despre surorile acestea mai mici. Iar despre cea mare, religia, daca ar fi doar sa ne uitam la etimologia termenului si ne-am lamuri, fiindca se tâlcuieste „a re-lega pe om cu Dumnezeu”. Si fiindca exista un singur Dumnezeu, Cel Care S-a aratat si a inviat si care a readus la Sine pe cel pierdut, e firesc sa si spunem ca exista o singura religie: cea data de El. Iar in ce priveste alte credinte, ele nu se fundamenteaza pe nici un fapt, caci dumnezeii neamurilor sint idoli si draci si naluciri, care nu aud, nu vad, nu fac minuni, nu tamaduiesc, nu bucura, nu lumineaza, si nu dau niciodata marturia sfinteniei si a iubirii absolute, naluciri de care natura nu asculta si prin care omul nu se mântuieste. Este in firea lor sa se certe intre ei dracii, tocmai pentru ca nu au dragoste si nu este ceva care sa-i uneasca, nici macar rautatea, si este in firea mintii sa fie schimbatoare daca nu se statorniceste intr-o inima sfintita de har, asa incât nu ne mira afirmatia lor ca sunt mai multe religii: n-am auzit vreun nebun sa recunoasca nebunia lui, ci mai cu osârdie va vrea sa ma convinga sa fiu si eu ca el, vezi modelul ecumenist, aceasta ciorba sinistra care n-are ce sa caute la masa sfânta a unor fii infiati prin har. Ma revolta ca, dupa ce am dat piept, din sete si zel, (si mai ales din lipsa educatiei dogmatice pertinente, care ar fi trebuit sa se faca in scoala), cu toate elucubratiile mistico-religioase posibile pâna m-a miluit Dumnezeu sa-mi arate ca Viata e in ograda Romaniei Crestine in care m-am nascut, sa vina acum cineva sa-mi spuna ca toate sunt la fel! Daca am batut toate cararile cautatorilor in spirit, si toate erau ori inchise, din cauza ca le descopeream limitarea sau viclesugul, ori cu totul nefolositoare scopului meu (mântuirea sufletului), si daca ostenind in toate cautarile am ajuns, prin toate felurile posibile: cu ratiunea, cu simtirea inimii, cu revelatia duhului, cu pacea trupului, in fine, daca toate date mie in pastrare de Dumnezeu au trait nemijlocit adevarul ca fiind Persoana lui Iisus Hristos, cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista? Este cu neputinta. Si daca eu care sunt ultimul om simt asa, oare ce simt batrânii nostri, care nu s-au spurcat cu cunoasterile cazute precum am facut noi cei autoreeducati postdecembrist, ma refer la acei batrâni demni si statornici in credinta, cei feciorelnici, care s-au hranit toata viata cu cuvintele vietii vesnice care sunt numai in Preasfânta Gura a lui Hristos, oare aceia cât de tare se revolta, si ce indreptatita este mânia lor! „Sa stam bine, sa stam cu frica”, zice Arhanghelul, punând stavila caderii. Frica de Dumnezeu este un drept inalienabil, o responsabilitate esentiala, si implinirea intregii-intelepciuni.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu