Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Ion Gavrilă Ogoranu către Bădia Traian Trifan: Am năzuit mereu spre această deviză.

Bădie Traian,

Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflându-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvânt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: “BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC”. Şi aţi desenat dedesubt o cruce şi un steag dac, simbolizând pe Dumnezeu şi neamul nostru.

Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris.

După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rându-i bătrân, îţi depune pe mormânt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei.

Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta.

- acest fragment este extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, dedicată memoriei lui Traian Trifan.

Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

- Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Directorul Editurii Sanziana, Florin Dobrescu: CARTILE REZISTENTEI ANTICOMUNISTE AU "INTERZIS" IN BISERICILE ORTODOXE

Dragi prieteni ai Editurii Sanziana,

Aceste randuri va sunt adresate voua, si in general, prietenilor cartilor care, dupa 1990, au adus la cunostinta publicului romanesc Adevarul istoric asupra unor evenimente din istoria recenta a Romaniei, tainuit jumatate de veac, sub sanctiunea legii penale, de regimul totalitar comunist.

Am reflectat indelung inainte de a va adresa acest mesaj, si am considerat ca ne aflam datori sa oferim o explicatie celor ce vor fi lipsiti de aci inainte de posibilitatea contactului cu cartile noastre in cadrul bisericilor ortodoxe bucurestene si nu numai. Si pentru ca, in conceptia noastra, Adevarul trebuie rostit, indiferent ca supara sau nu pe unii sau altii.

Nu este un secret pentru nimeni ca, in pridvorul unor biserici cum e "Sf. Ilie Gorgani", din capitala, atat editura noastra, cat si alti editori iubitori de Adevar, faceau cunoscute credinciosilor cartile lor, punind la dispozitia publicului ofertele editurilor respective. Si aceasta, desigur, prin bunavointa si intelegerea nemarginita a preotilor slujitori la acele biserici, care reuseau sa inteleaga realitati de natura sociala, cum ar fi legatura istorica dintre comunitatea fostilor detinuti politici bucuresteni si amintita biserica Sf. Ilie Gorgani.

Era vorba de carti ce restituiau publicului adevaruri prigonite timp de peste 50 de ani, precum "Insemnarile de la Jilava" ale lui Corneliu Zelea Codreanu, culegerea de articole a lui Ionel Mota - "Cranii de lemn" - publicata pentru prima oara in Romania dupa 68 de ani, dupa un volum care statuse ingropat 50 de ani, pana in 1999, eseul "Menirea Nationalismului" de Horia Sima, publicat intaia oara la Paris, in 1951, si apreciat de marile cancelarii occidentale ale vremii, ori colectia de documente inedite "1950 - Horia Sima leaga Romania de NATO". As putea sa adaug poeziile lui Ernest Maftei, memoriile lui Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, grupate sub genericul "Un an langa Capitan", ori aspecte mai putin cunoscute ale activitatii fostului luptator anticomunist Ion Gavrila Ogoranu.

Din pacate, accesul nostru in bisericile ortodoxe a fost oprit categoric. Intr-o sedinta cu caracter public, din ziua de 10 noiembrie a.c., la care au participat toti preotii din Bucuresti, Patriarhul Daniel Ciobotea a intervenit categoric, interzicind orice prezenta a cartilor noastre in spatiile bisericilor, facind referire, desigur, in mod special, la biserica Sf. Ilie Gorgani, unde intaistatatorul BOR nu poate pricepe ca exista o traditie istorica, un specific am putea spune, care leaga o intreaga comunitate de vechi luptatori anticomunisti de acel lacas. Nu se mai permite deci prezentarea nici unor lucrari cu alt continut decat cel strict teologic. Iar in acest caz, doar cele agreate de ierarhia BOR.
Aducindu-ni-se la cunostinta dispozitia Patriarhului BOR, nu avem altceva de facut decat sa disparem din peisajul acestor biserici, atat noi, cat si cartile noastre. In aceste conditii nu putem decat sa ne exprimam regretul ca prietenii si cititorii nostri nu vor mai putea avea contact cu aceste carti duminica sau in alte sarbatori, cerindu-le, pe aceasta cale, scuze.

Este trist ca, in aceeasi interventie ferma, Patriarhul Daniel a dispus ca acele carti cu caracter istoric, amintite mai sus, sa dispara din bibliotecile bisericilor, unde enoriasii le puteau imprumuta si citi. Nici o carte cu un alt continut decat cel teologic. Atat!
Nu vrem sa zabovim pe marginea subiectului, las la aprecierea dvs. cele intamplate, dar noua, aceasta despartire chirurgicala a teologicului de restul aspectelor societatii umane denota o intelegere secventiala a lumii si neputinta de a depasi cantonarea in viziuni partiale asupra fenomenului social.

Si inainte de a incheia vrem sa ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei.
Spunem "si" de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.

Dar asupra acestui subiect, vom reveni pe larg.

Cu prietenie,

Florin Dobrescu
managerul Editurii Sanziana

Despre eroism - Amintirile detinutului anonim

Gerul cumplit de afară şi fulgii grei de zăpadă ne loveau cu putere. Eram obişnuiţi, doar nici iarna trecută nu fusese uşoară. Munţii Apuseni nu sunt aşa blânzi cum par. Din contră. Dar tocmai acest lucru ne ocrotea. Am plecat în munţi pentru a nu cădea pradă comuniştilor, care ne interziceau biserica, îi persecutau pe preoţi şi mânjeau cu noroi numele lui Iisus Hristos. Aveam în faţă modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Dacă ar fi trebuit, aşa am fi făcut şi noi. Am fi învăţat de la Matei, fiul cel mic al lui Constantin Brâncoveanu, să rostim cu demnitate: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

De când au venit comuniştii nu ne mai petrecusem sărbătorile în familie, nu ne mai vizitasem prietenii şi nu mai umblasem pe străzi, doar pe cărări de munte. Ne vânau necontenit, de mult timp, însă rugăciunea ne salvase de fiecare dată. Trebuia să fugim... trebuia să ne ascundem de comunişti, ca să-L mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acele momente grele am văzut minuni mari. Până şi animalele aveau milă de noi şi-şi lăsau de multe ori prada aproape neatinsă lângă ascunzătoarea noastră, pe care o schimbam des, ca să ni se piardă urma.

Dar şi foamea, şi frigul, şi dorul de casă erau mai uşor de suportat decât moartea camaradului. Sub ochii mei a fost împuşcat cel mai bun prieten al meu. A murit în braţele mele, fericit că nu a căzut în mâinile comuniştilor. Ultimele lui cuvinte au fost: „Nu te teme, frate, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Aşa m-au prins, săpându-i groapa camaradului meu. Cât de mult aveau să mă ajute acele ultime cuvinte ale lui! La anchete îmi spuneau mereu: „Renunţă, nu înţelegi că aţi pierdut? Nu vezi că Dumnezeul tău te-a părăsit? Nu vrei să scapi de bătăi, de puşcărie?”. Printre bâte nemiloase şi lovituri de bocanci le răspundeam desfigurat, parcă cu vocea camaradului meu: „Nu mă tem! Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge!”.
„Banditule, de trăit ai trăit cum ai vrut până acum, dar de-acum eşti al nostru şi vei muri când şi cum vom vrea noi!”.

Au urmat ani mulţi şi grei de suferinţă, de foamete, de umilinţe, de trădări, când moartea ne pândea la fiecare zuruit de lanţ. Dar au fost totodată ani frumoşi, căci am învăţat cu adevărat ce este dragostea de aproapele, dragostea de Dumnezeu. Am urmat o adevărată academie de înalte studii, având cei mai buni profesori din ţară, şi ei închişi cu noi, la Aiud, la Gherla, la Piteşti, la Târgu Ocna, la Canal şi în toate centrele concentraţionare din ţară. Pseudo-elitele conduceau ţara şi noi eram prin închisori... fără putinţa de a reacţiona în vreun fel. Ne rugam întruna, purtându-ne crucea pe Golgota neamului românesc. Ne pictasem în minte icoana Maicii Domnului şi o ascunsesem adânc în sufletele noastre, iar noaptea, pe întuneric, într-un cotlon adăpostit, ne plecam genunchii zdrobiţi în faţa ei. La anchete, printre lovituri, ne cereau să spunem unde am ascuns icoana. „În suflet este, adânc, şi de acolo nu mi-o puteţi scoate!”. „S-o crezi tu, banditule! Scoate-o de acolo, că te omor!”. Atunci aveam marea bucurie de a rosti, precum Matei Brâncoveanu: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

Închisoarea e grea, dorul de mamă, de tată, de copii, de familie e din ce în ce mai mare. Începi să iţi aduci aminte cum era să fii acasă. Începi să preţuieşti orice cuvânt care îţi e adresat, fie el din inimă, fie din ce-o fi. Îţi aduci aminte doar momentele fericite care te leagă de familia ta. Nu ai timp şi nu ai voinţă să îţi aminteşti nenorocirile. De eşti certat cu cineva, în închisoare ai timp să veghezi asupra a ceea ce ai făcut. Ai vrea să spui cât de rău îţi pare, însă scrisorile se pierd pe drum. Ai vrea să îţi vezi familia, însă izolarea este cumplită. Venirea vreunui deţinut nou, de afară sau din altă închisoare, e mană cerească. E singura legătură cu ţara pentru care am luptat.

Îmi amintesc cum a venit într-o zi un deţinut, Nicu îl chema, cu câteva fâşiuţe de ziar. Le-a adus cu el în bandajul de pe abdomen. Fusese şi el în munţi şi l-au prins după ce l-au împuşcat în abdomen. Ani de zile s-a chinuit cu rănile deschise. Luase bucăţile de ziar de la o toaletă din lagărul de muncă de la Canal. Unele erau articole economice, altele politice. Omul a riscat tot, căci ştia că, dacă va fi prins, va fi executat pe loc. Dar a făcut gestul acesta pentru noi, ceilalţi din celulă, ca să ne dăm seama cum decurge viaţa românilor. Câte dezbateri, câte discuţii, câte polemici au iscat aceste articole! În sfârşit, aveam şi noi ştiinţă despre ce se mai întâmplă afară. Sigur că nu a durat mult. Foarte repede, turnătorii şi-au făcut datoria, iar consecinţele au fost pe măsura faptei. Dar nimeni nu a aflat cum au intrat articolele în celulă, în ciuda tuturor torturilor la care fusesem supuşi.

Aveam şi în celulă momentele noastre de pace sufletească. Acestea veneau prin codul Morse în rime făurite în chip minunat de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi atâţia alţii.

În mâini pune-mi, Doamne, gherghefuri de soare,
să-mi ţes dorul meu ca o floare!

Cât de frumos răsunau, în liniştea celulei, versurile acestea ale lui Radu Gyr sau ce mare minune era să ne închinăm în faţa unei cruci adevărate, sculptate cu unghia sau cu unelte imaginare în bucăţele de os rătăcite, rareori, prin gamelă! O cruce adevărată, cum nu mai văzusem de ani de zile, e drept, de mărimea unei unghii, ne mângâia sufletele şi rănile, durerile şi dorurile...

Şi mai ales, cât de viu răsuna prin pereţii groşi şi reci ai celulei, dangătul clopotelor în noaptea Învierii! Hristos era cu noi în celulă, zi de zi, ceas de ceas. Cu noi împreună era şi El torturat. Dar nu pleca, ci ne sprijinea crucea, să fie mai uşoară. Uneori o căra numai El, căci noi nu mai puteam. În noaptea Învierii ştiam că va veni şi clipa eliberării noastre, fie spre cer, fie spre viaţa noastră de dinainte.

Şi a venit această clipă. Maica Domnului şi-a întins acoperământul peste creştetul meu şi m-a scos, după mai bine de 15 ani, din iadul acela cumplit. Dar acum simt că sunt într-o puşcărie mai mare. Nici aici, afară, nu pot să spun ce gândesc. Nici aici, afară, nu pot să-mi mărturisesc credinţa. Sunt privit cu coada ochiului mereu şi parcă aştept să mă strige: „banditule!”. Mă gândesc la mama, a cărei imagine m-a ajutat de atâtea ori în puşcărie. Atunci când eram pe pragul de a ceda, gândul că îmi va fi ruşine să dau ochii cu ea şi să-i spun că sunt un trădător mă aducea cu picioarele pe pământ. N-am mai găsit-o în viaţă, se dusese şi ea Dincolo. Şi mi-a lăsat, cu limbă de moarte, un cuvânt pe care îl mai auzisem odată: „Nu te teme, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă eliberează şi de aici, ca să ne vedem cu bine Dincolo!

(Pentru prezentarea acestui eseu am primit "MENŢIUNE" la concursul creştin ortodox

"Cu ce preţ", organizat de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)