"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea
Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău. Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă. Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi. Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi.
(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu, în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)
În căutare de modele vii şi exemple de conduită, în căutare de repere morale şi spirituale, tinerii de astăzi pare că uită cu încrâncenare de adevăraţii luptători, eroii neamului şi ai credinţei, modele vii de urmat. Nu mai departe de acum 18 ani, era interzis să rosteşti public numele lui Dumnezeu, să-ţi manifeşti credinţa. Dar cei ce au înfruntat regimul, nu s-au lepădat nici măcar în gândul lor în faţa fiarei roşii comuniste. Se opuneau în primul rând contra caracterului ei anticreştin, ateu, diabolic şi antinaţional. Era o problemă vitală şi naţională ca întreaga populaţie a ţării, în mare parte creştină, să ia atitudine. Cei ce au urcat pe baricada roşie au fost fie din neamul lui Iuda, fie străinii şi duşmanii eterni ai poporului român.
Durerea este că astăzi se sting zi de zi lângă noi, fără ca lumea să observe, oameni care şi-au iubit aproapele, Neamul şi, mai întâi, pe Dumnezeu, făurindu-şi caractere îmbrăcate în haina virtuţilor creştine. Oameni care s-au jertfit din iubire de Dumnezeu şi de oameni. S-au jertfit prin asceză (a se vedea regimul de exterminare), prin fapta bună, prin mărturisirea aceluiaşi crez şi, mai presus de toate, prin jertfa supremă – moartea, „cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”. Într-un cuvânt, oameni care au îngroşat pământul cu sângele lor. „Aţi luminat cu jertfe sfinte/ Pământul până-n temelii,/Căci ţara arde de morminte/ Cum arde cerul de făclii” (R. Gyr).
Din această pleiadă face parte şi părintele Liviu Brânzaş ( 1930-1998).
S-a născut la 16 decembrie 1930 în comuna Sâniob, Bihor, al treilea din cei patru copii ai lui Ioan şi Ecaterina. A terminat liceul la Beiuş, iar la 15 noiembrie 1951 (la nici 21 de ani!) este arestat şi condamnat de către Tribunalul Militar Cluj la 25 ani închisoare pentru „uneltire împotriva ordinei sociale”, de fapt pentru fostele lui activităţi legionare. Procesul a avut loc în 27-28 decembrie 1952. A trecut prin închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud, de unde a fost eliberat în 1964, după 13 ani de supliciu. Fire domoală, era iertător şi se ruga profund. În închisoare a cunoscut mari teologi şi duhovnici, printre care părintele Stăniloae, care a fost închis între anii 1958-1963 sau părintele Iustin Pârvu. Memoriile din această perioadă le-a adunat după Revoluţie, în volumul „Raza din catacombă”, prefaţată de acelaşi părinte Iustin.
În 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic din Sibiu, iar după primul an este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică - Liana. Va fi preot în Iacobeni, Tureni şi Suceagu din judeţul Cluj. Aici foştii elevi îşi amintesc cum părintele îi aduna la biserică şi petreceau 4-5 ore împreună învăţând marile adevăruri ale creştinismului. Nu-i era frică să facă religie şi avea multă bunătate şi abnegaţie, cu multă putere de convingere. A fost un model de viaţă, de sacrificiu. După 1990 va ajunge duhovnicul foştilor deţinuţi politici, filiala Cluj (unde va mai şi sluji) dar şi al tinerilor creştini ortodocşi. Sunt cunoscute discursurile sale cu ocazia întâlnirilor la locurile de supliciu – comemorările de la Aiud, Gherla sau Canal, predici adunate ulterior într-o carte: „Martor într-un proces moral”. A trecut la cele veşnice în 3 septembrie 1998 - în condiţii mai mult decât misterioase, după un cancer galopant.
Avea o deosebită capacitate de sinteză şi elevată cultură. În 22 decembrie 1989 scria în Jurnal: „Ziua întâi a libertăţii! Libertatea vine oare prea târziu pentru mine? A fost încă o dată evident că orice creaţie şi valoare are la temelie jertfa”. Iar despre conferinţa de la Protopopiat din 9 ianuarie 1990, mărturiseşte: „Vor trebui să treacă mulţi ani până va dispărea influenţa bolşevică din spiritul românesc”.
Orele de catehizare cu tinerii şi copiii parohiei (Iacobeni, Tureni, Suceagu) erau adevărate momente înălţătoare, de cea mai ferventă apologie creştină şi curaj martiric. Mărturie sunt caietele de religie ale foştilor elevi.
Mai întâi, se cuvine a preciza axiomele fundamentale ale credinţei sale, cu propria mărturie. Tot ce a făcut în viaţă a fost determinat de trei principii:
- credinţa în Dumnezeu - dragostea de neam şi - cultul eroilor.
Acestea sunt coordonatele mesianismului românesc, idealul adevărat al fiecărei generaţii.
- fragment dintr-un articol al teologului Fabian SEICHE, membru al ASTRADROM filiala Cluj
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.
Mărturia lui Aurel Obreja
La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.
Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.
Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.
Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.
Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.
(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)
Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată... În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”. (declaraţie dată de către Monahul Paulin Clapon, vieţuitor al Mănăstirii Petru Vodă, revistei Veghea)
Cine este Părintele Iov Volănescu?
O alta enigma este decesul ieromonahului Ion Volanescu-Iov, nascut la 12 aprilie 1903, in localitatea Candesti, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Scolii de Comert din Ploiesti, a urmat Scoala de Stiinte Administrative din Bucuresti. Si-a inceput activitatea in calitate de contabil-sef la Camera Agricola a judetului Prahova si a devenit director al Federatiei Bancilor Populare din acelasi judet. A avut trei copii, care au murit la diferite varste. Dupa o perioada in care a fost membru PNL, incepand cu anul 1936 s-a incadrat in Miscarea Legionara, aderand la cuibul farmacistului Spiru Luizi din Ploiesti. Peste putin timp, devine seful acestui cuib si seful plasei Draganesti- Prahova. Odata cu venirea la putere a comunistilor, pentru toate partidele viitorul a fost sumbru. La fel a fost si in familia sa. Dupa decesul celor trei copii, a survenit si decesul sotiei. In aceste conditii, la 1 septembrie 1944, Ion Volanescu se hotaraste sa se calugareasca la Manastirea Ciobanu, fiindu-i acordat numele de Iov.
In noiembrie 1947, s-a transferat la Manastirea Varzaresti, pentru ca, dupa un an, sa ajunga la Manastirea Hodos, din cadrul Episcopiei Arad. La acest ultim lacas de inchinaciune, parintele Iov a fost tradat si dat pe mana Securitatii. A fost arestat la 12 octombrie 1952, in urma denuntului facut de Paul Madincea, reprezentantul Cultelor din Arad. Timp de 8 zile, calugarul a fost torturat in beciurile Securitatii din localitate. S-au incheiat 11 procese verbale de interogatoriu. A fost acuzat retroactiv, conform hotararilor vremii, pentru activitate legionara. Fara sa fie judecat, a fost trimis pentru cinci ani in detentie administrativa, sa munceasca in diferite lagare, pedeapsa expirand la 12 octombrie 1957. Dintr-un munte de om, ajunsese un schelet ambulant, ce cantarea 49 de kg. Orice tentativa de a fi primit undeva sa munceasca era sortita esecului. La 22 aprilie 1959 a fost din nou arestat si judecat. Tribunalul Militar Timis, prin sentinta data la 22 octombrie 1959, l-a condamnat la 15 ani de munca silnica si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberat la 28 iunie 1964, conform Decretului 411 de amnistie generala a tuturor detinutilor politici.
Prin prisma celor precizate in biletul de eliberare, trebuia sa se prezinte din nou la Manastirea Hodos. Episcopia l-a numit preot paroh la Agrisul Mic, in aprilie 1966, ca apoi sa fie transferat la Manastirea Dealu, de langa Targoviste. Acolo a fost efectiv asaltat de credinciosi care auzisera de continutul inflacarat al predicilor sale; dupa atatea patimiri pe parcursul vietii, cuvintele sale aveau un mesaj aparte, electrizant.
Securitatea l-a arestat din nou, la 15 ianuarie 1976, si l-a inchis intr-o celula speciala de la Spitalul numarul 9 din Bucuresti, profilat pe boli mintale. In imprejurari discrete, a fost impuscat in ceafa de cei care doreau sa scape de el. Decesul sau ridica mari semne de intrebare, dar enigma a fost luata de preot in mormant. Fara sa se faca vreo ancheta, la 19 ianuarie 1976, a fost inhumat in cimitirul Vaforata, de langa Manastirea Dealu. Un an mai tarziu, un grup de preoti, prin Ambasada Suediei la Bucuresti, a trimis o scrisoare la ONU, in care se arata ca in Romania se practica in continuare crima politica. Acele randuri nu i-au impresionat pe destinatari, deoarece nu s-a luat nicio masura. (sursa: paginiromanesti)
-Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?
-Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.
Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.
-Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?
-Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?
Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?
Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.
Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.
Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.
-De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?
-Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).
Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.
Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?
Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?
Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.
-Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...
-Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.
Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008
Premiera in lumea crestina romaneasca: Biserica Catolica beatifica primul martir al temnitelor comuniste, ucis la Aiud: Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, dupa cum se poate citi (foto stanga). Rusinea cade atat pe statul roman, care isi bate joc si azi de memoria sutelor de mii de fosti detinuti politici cat si, mai ales, pe Biserica Ortodoxa Romana, unde se afla depuse de ani de zile cereri similare pentru martirii ortodocsi romani, cum ar fi sfintii mucenici Valeriu Gafencu sau Ilie Lacatusu (vezi mai jos marturii Video despre Sfintii Inchisorilor). Anii trecuti, Biserica Catolica a beatificat un numar important de polonezi ucisi pentru credinta lor si pentru apartenenta la rezistenta anticomunista, ca si, de altfel, Biserica Ortodoxa Rusa, care a canonizat martiri ai Gulagurilor sovietice. Prezint mai jos comunicatul Conferintei Episcopilor din Romania. Voi reveni.
Episcopul Bogdánffy de Oradea va fi beatificat în acest an
Este primul martir catolic din România, din timpul comunismului, ridicat la cinstea altarelor
Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, mort la 3 octombrie 1953 în închisoarea de la Aiud, va fi beatificat, la 30 octombrie 2010, în Catedrala romano-catolică din Oradea.Va fi primul martir pentru credinţă al Bisericii Catolice din România, din perioada comunistă, ridicat la cinstea altarelor.
La 27 martie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul referitor la martiriului episcopului. În aceste zile Episcopul romano-catolic de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a întâlnit la Vatican pe Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru a stabili împreună data şi locul beatificării.
Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat profesorului George Manu.
George Manu - "Rectorul Universităţii Aiud"
Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu (marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu (1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.
Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale - zidirea unei Românii noi, a duhului - activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. In 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ajuns în Zarea Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial "Rectorul Universităţii Aiud". Cei care 1-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţă şi putere din chemarea numele lui Hristos.
Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de T.B.C. ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful "reeducării" din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi a activării în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc.
Domnul profesor Manu a fost un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă îndeobşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Dânsul nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă.
Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă şi la care el să nu fi dat răspunsul competent, în literatură, filozofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic.
Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat într-un moment de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Mânu.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)
Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: "Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!".
N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarea o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe...
La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.
Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.
(Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)
Bibliografie> Fericiti cei prigoniti-martiri ai temnitelor romanesti, Ed. Bonifaciu, 2008, p.56-57
În 1951 s-a pus problema reeducării şi la Aiud. În şedinţa mare cu o mie de deţinuţi din sala de mese, am fost somat de către un deţinut ungur, om de-al lor, să particip la întrecere. Am răspuns:
- Robul este mort cu voinţa. El se supune ordinelor. În ceea ce priveşte munca, este o datorie morală.
Mi s-a cerut să repet de trei ori aceste cuvinte într-o tăcere totală.
Dupã aceea toţi au plecat la muncă, eu am fost reţinut şi dus în camera de tortură în subsolul clădirii, la 10-12 metri sub pământ. Peste tot era numai umezeală, am văzut numai inelele la care erau legaţi cei torturaţi. De aici erau duşi la cimitir. Mi s-au luat toate lucrurile.
- Nu am ochelarii la mine, am spus celui care mă ducea la subsol.
- Nu îţi mai trebuie, mi-a răspuns.
A doua zi, către seară, m-au dus la carceră. A venit directorul administrativ al închisorii şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am relatat, mi-a răspuns că am greşit. Ar fi fost mai cuminte să răspund că fac ce pot, fiindcă ei nu înţeleg limbajul acesta alegoric, de care m-am folosit. Am aflat apoi că s-a pus problema să mă lichideze.
În conflictul pe aceastã problemă, a câştigat directorul administrativ al închisorii, care mă simpatiza, împotriva directorului fabricii, care susţinea că boicotez întrecerea. Nu puteau spune că nu muncesc.
Pe site-ul sfinti romani in care sunt prezentati toti sfintii romani din secolul III pana azi, fiecare cu viata si nevointele sale, pentru perioada 1950-2006, am gasit doar aceasta listuta pe care o redau mai jos. Va invit sa o cititi cu atentie.
Monahul Gudiil Avacaritei - Manastirea Neamt
Monahul Paisie Nichitescu - Manastirea Sihastria
Protosinghelul Eftimie Tanase - Manastirea Agapia Veche
Ieromonahul Damian Stog - Schitul Sf. Ioan Botezatorul Iordan
Schimonahia Melania Mincu - Schitul Sf Ioan Botezatorul Iordan
Sfantul Ioan Episcopul cel Minunat - Schitul Sihla
Richard Wurmbrand si Ortodoxia
Doar 26 de oameni s-au invrednicit a deveni sfinti. Toti cu o singura exceptie provin din cinul monahal. Cu doua-trei exceptii au vietuit cu totii in manastirile din Moldova. Cu totii, cu o singura exceptie, au murit de moarte buna pe patul lor. Un singur mucenic e strecurat in lista, ieroschimonahul Daniil Tudor. In finalul listei, Richard Wurmbrand, care nici macar nu e ortodox.
Din parcurgerea listei se desprind trei concluzii:
1)Ca doar vietuitorii din manastiri au acces la sfintenie. Cu cat stai mai mult in manastire, sansele sporesc;
2)Au prioritate surorile si mamele marilor duhovnici;
2)Ca in timpul regimului comunist prigonitor de crestini, a fost un singur martir, doar Sandu Tudor.
Sa ne fie rusine! Sa ne fie rusine ca sfinti martiri de la Aiud, Gherla, Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra si toate lagarele de munca fortata, nu au loc pe listele sfintilor. Unde sunt Arsenie Boca, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Valeriu Gafencu si multi altii? Sa ne crape obrazul de rusine pentru nedreptatea pe care le-o facem de 20 de ani. De aceea nu ne mai rabda nici pamantul!
Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.
A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)
Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.
„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.
Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi-nainte.
Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată
Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.
Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.
(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.
Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele.“.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).
Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949
Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.
Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
(Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)
Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).
Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952
Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarm?. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.
„Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).
Crăciunul exilului
La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina
Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă?. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)
Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
„Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj. „
Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc :
