Se afișează postările cu eticheta Holocaust. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Holocaust. Afișați toate postările

duminică, 1 noiembrie 2009

Istoricul Emilia Corbu despre Raportul Departamentului de Stat American. Statul român, acuzat de nerecunoaşterea holocaustului. Sa fie o confuzie?

UN RAPORT recent al Departamentului de Stat American privind libertatea religioasa releva un aspect neasteptat. Raportul este partinic si ataca direct Biserica Ortodoxa Romana.Printre acuzele aduse statului roman se afla si nerecunoasterea holocaustului.

Raportul ridică două ipoteze. Fie:

a) SUA nu are experţi documentaţi asupra situaţiei din România;

b) SUA preseaza iarăşi România pentru interese politice mondiale.

Opinia mea este că a doua ipoteză este reală şi un argument este amestecarea recunoaşterii holocaustului în raportul pentru libertate religioasă.

Holocaustul în România nu este o problemă religioasă ci una istorică. Este deasemenea o problemă cu mari valenţe politice.

Este o problemă istorică ce trebuie lămurită cu date limpezi. Holocaustul a fost o crimă săvârşită în timpul celui de-al doilea război mondial. Organizate în două tabere naţiunile lumii s-au războit între ele pe teritoriul a trei continente. Lipsiţi de un stat naţional şi de armată, dar angrenaţi în război de o parte şi alta, evreii au fost victimele atât ale ideologiei naziste cât şi ale confruntărilor militare propriu-zise. Până în urmă cu câţiva ani România nu a fost acuzată de această crimă. De aceea este şi interesul nostru, în primul rând, de a afla exact cum au stat lucrurile. Dacă bunicii noştri au săvârşit crime împotriva unui popor lipsit de stat şi deci de apărare atunci trebuie să ne asumăm această răspundere şi să recunoaştem noi şi copii noştri că suntem urmaşi de criminali. In definitiv, asta se doreşte, nu? Doar că orice crimă trebuie dovedită! Este necesară publicarea listelor cu evreii omorâţi de români, situaţia lor, locul unde s-a petrecut fapta. Pe presiuni, vorbe şi cifre nedovedite nu se poate discuta. Românii, de pildă, au liste, chiar dacă nu complete, cu românii omorâţi de comunişti în lagăre, în închisori, la Canal. Pe baza lor, comunismul va intra în istorie ca un regim criminal.

Valenţa politică a holocaustului este foarte spinoasă. Ca istoric realizez că statul Israel este constituit pe dreptul internaţional ceea ce îi conferă o anumită fragilitate. De pildă, românii şi strămoşii lor îşi dovedesc existenţa pe acest teritoriu de 2000 de ani, iar participarea la diverse războaie de apărare sau de confirmare a identităţii naţionale le-a conferit dreptul de a întemeia un stat naţional d-abia în 1918, deci de 89 de ani. Statul Israel are deja 60 de ani deşi poporul s-a aflat în pribegie aproape 2000 de ani. Consfinţirea unui stat naţional pe locul strămoşilor lor a fost decizia comunităţii internaţionale sensibilizată şi de ororile holocaustului, care a devenit astfel, pe drept, un argument istoric puternic. S-a dovedit că lipsiţi de un stat, evreii au suferit atrocităţi din partea altor popoare.

Doar că aplicarea dreptului internaţional în astfel se cazuri poate creea un precedent periculos. Dacă mai adăugăm nemulţumirea continuă a lumii arabe şi evoluţia ulterioară a evenimentelor în Asia Mică, înţelegem de ce holocaustul depăşeşte limitele unei probleme istorice nerezolvate.

Doar că această problemă nu are ce căuta într-un raport american cu privire la libertatea religioasă din România anului 2009. Este o problema importanta care daca a fost ridicata, atunci are un temei. De aceea trebuie lamurita ,,fara ura si fara partinire,, de istoricii specializati in istorie contemporana, cat mai repede cu putinta. Dar, fara presiuni externe.



Sursa: http://emilia-corbu.blogspot.com



vineri, 24 iulie 2009

Monahul Savatie: Ce se întîmplă la Aiud sau ce-i lipseşte părintelui Iustin pentru a fi un Elie Wiesel al românilor

Deşi sunt atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul proiectului de la Aiud, m-am reţinut să-mi exprim public părerea din mai multe motive. Mai întâi, pentru că este vorba de un loc cu o neînchipuită încărcătură duhovnicească şi istorică, un loc cu adevărat sfânt şi sfinţitor, de care ar trebui să ne apropiem cu o evlavie pe măsură. În al doilea rând, pentru că încă mai sunt în viaţă parte din martirii care au pătimit în acel loc, dar şi în alte locuri de suferinţă şi de jertfă creştină care s-au înmulţit în România prin lucrarea celui rău şi a slujitorilor lui. Aşadar, a vorbi despre lucruri atât de înalte nu mi s-a părut cuviincios, atâta vreme cât sunt încă în viaţă oamenii care sunt cei mai în măsură să vorbească: martirii înşişi.

De la o zi la alta şi de la an la an se pare însă că tocmai martirii rămaşi în viaţă sînt excluşi din sfatul cu privire la „proiectul Aiud”. Deoarece însăşi nevoia de a ridica un „monument” al „victimelor” comunismului (prefer cuvîntul jertfă), a venit foarte tîrziu, aproape prea tîrziu, avînd în vedere că între timp mulţi dintre supravieţuitorii iadului comunist din România s-au mutat la Domnul, se creează, vrei nu vrei, impresia că acest „complex” sau „monument” are menirea de a îngropa mai întîi toţi martorii, ca mai apoi să ia calea unui muzeu fără viaţă şi personalitate.

În acest sens glasul acelor puţini supravieţuitori ai calvarului comunist, care se aude azi doar în condiţii de „samizdat”, este perfect îndreptăţit. România nu are nevoie de un muzeu al comunismului şi nici de un centru de cercetări, România are nevoie de un loc viu al cinstirii martirilor din acest neam în duh creştin, prin rugăciune şi liturghie, aidoma cinstirii martirilor din primele secole, cinstire care era nedespărţită de liturghie.

Altminteri, ne-am putea trezi ca acest „muzeu” şi „centru de cercetări”să se transforme într-un loc fără coloană duhovnicească, areligios şi paraconfesional, sau că, ceea ce iarăşi nu este exclus, va deveni, în timp, un loc de cinstire al unui alt popor şi alte religii. Acest lucru nu este deloc exclus în condiţiile în care tot mai mulţi cercetători evrei susţin tot mai deschis că teroarea comunistă, ca şi nazismul, a fost îndreptată cu precădere împotriva evreilor. Verva şi puterea de persuasiune a unor astfel de cercetători este bine cunoscută, ei fiind susţinuţi şi de legislaţia care clasifică orice polemică referitoare la istoria evreilor drept un act de antisemitism.

Avînd în vedere timiditatea cu care BOR îşi afirmă solidaritatea cu martirii anticomunişti, tolerînd atacuri inadmisibile ale comunităţii evreieşti la adresa martirilor noştri, scenariul expus este posibil. Nu mai departe decît în toamna trecută martirii anticomunişti au fost numiţi, în jargonul comunist de altă dată, „bandiţi” şi „antisemiţi” de către directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului din România. Expunerea fotografiilor celor pe care ortodocşii îi cinstesc ca martiri a fost catalogată o sfidare la adresa poporului evreu. Drept urmare expoziţia „Destine de martiri” a fost închisă cu scandal la Iaşi.

Mă întreb cum va fi tolerat un memorial al martirilor creştini-ortodocşi, cînd pînă şi simpla expunere a fotografiilor lor într-o expoziţie temporară a stîrnit atîta scandal, fiind închisă cu brutalitate? De aceea, cred că proiectul de la Aiud va fi unul extraconfesional, mai exact unul ce nu va avea ca scop principal cinstirea martirajului creştin. Cel mai probabil, cercetările ce se vor face acolo, pentru că tot trebuie să existe un centru de cercetări, se vor ocupa de partea exotică a lucrurilor, cum ar fi clasificarea tipurilor şi a uneltelor de tortură, a urmelor violenţei rămase pe oase, a descrierii perimetrelor celulelor şi a materialelor din care au fost construite. Dar cred că nu se va vorbi deloc sau aproape deloc despre motivul pentru care oamenii erau închişi acolo şi schingiuiţi, principalul motiv fiind acela de a crede în Hristos şi de a i se închina Lui ca unui Dumnezeu.

Avem toate motivele să credem că monumentul de la Aiud, dacă va urma proiectul arhitectonic de tip masonic, precum şi conceptul de centru de studii, s-ar putea transforma în cel mult 20 de ani într-un loc în care nu doar liturghia ortodoxă, ci pînă şi rostirea cuvîntului „ortodox” vor fi considerate o sfidare, aşa cum au fost considerate crucile polonezilor şi sîrbilor morţi la Auschwitz, fiind în cele din urme scoase.

Iată de ce cererea martirilor care au pătimit la Aiud, clerici şi laici, de a întemeia pe locul suferinţei lor şi a fraţilor lor de suferinţă a unui lăcaş de cinstire prin rugăciune şi liturghie, şi nu a unui centru ce cercetare rece şi străin de duhul Ortodoxiei, este o condiţie principială şi profetică. Îndărătnicia cu care această condiţie este înfruntată tocmai pe linie bisericească nu face decît să confirme suspiciunile ridicate în ultima vreme faţă de ceea ce a devenit „proiectul Aiud”.

În condiţiile în care muzeul Holocaustului, prevăzut a fi ridicat în Bucureşti, constituie un angajament şi un demers oficial al statului Român, este regretabil că recunoaşterea martirajului creştin din timpul comunismului nu este recunoscut prin lege, iar proiectul de la Aiud nu este unul al statului Român, ci unul mixt, incluzînd, înafara Arhiepiscopiei de Alba, unele organizaţii şi persoane cel puţin dubioase.

Cinstirea memoriei colective a Bisericii trebuie să devină un drept recunoscut prin lege în România, la fel ca cinstirea memoriei Holocaustului, pentru a evita atacurile sau amestecul din partea unor persoane sau grupuri străine.

Este de datoria Bisericii Ortodoxe Române să ceară printr-o adresare oficială recunoaşterea prin lege a martirajului creştin în perioada comunistă, aşa cum au făcut-o evreii, care şi-au delimitat foarte clar victimele propriului popor, dînd astfel o încărcătură religioasă şi naţională suferinţei pe care au îndurat-o, din varii motive, de-a lungul istoriei.

Atîta vreme cît chestiunea martirajului creştin din România comunistă nu va fi rezolvată prin lege, iar asta nu se va întîmpla dacă BOR nu va face demersuri oficiale în acest sens, confuziile smintitoare de tipul celor iscate în cazul proiectului Aiud vor rămîne nerezolvate. Patriarhia Română trebuie să instituie în regim de urgenţă o comisie care să formuleze în detalii proiectul de lege care să fie înaintat instanţelor statului român. Principalii consultanţi ai acestei comisii trebuie să fie în mod obligatoriu foştii deţinuţi politici, iar clericii dintre ei trebuie să se bucure de un statut aparte, în sensul de a-şi fi dublat propria suferinţă cu experienţa duhovniciei, experienţă din care cunosc profund şi nemijlocit frămîntările societăţii civile româneşti.

Cum se poate ca supravieţuitorii Holocaustului evreiesc să fie consultaţi în probleme de geopolitică la scară mondială şi să-şi permită să înfrunte Guverne, de fiecare dată cu succes, cum este cazul domnului Elie Wiesel, a cărui părere figurează frecvent alături de preşedintele SUA şi a altor lideri mondiali, iar supravieţuitorii Holocaustului creştin să fie trataţi cu dispreţ chiar şi atunci cînd nu cer nimic mai mult decît să fie consultaţi într-o problemă care îi priveşte în primul rînd pe ei şi pe cei alături de care au suferit? Ce-i lipseşte, de pildă, părintelui Iustin Pârvu pentru a fi un Elie Wiesel al românilor, după cei 17 ani de chinuri? S-ar părea că nimic. Şi totuşi…