Jurnalul national: Ziua Poetului în "Anul Eminescu"

În şcoli, la Căminele culturale din sate, la Casa Armatei şi la Palatele co­pi­ilor din oraşe, la fiecare 15 ia­nua­rie se organiza cu mare tam-tam aniversa­rea zilei "poetului nepe­reche" sau a "Lu­ceafărului poeziei româneşti", cum era supra­numit cu fiecare ocazie festivă. In 1989, ziua poetului nu a fost organizată cu fast public. Programul tv nu a inclus recitaluri masive din opera eminesciană care erau rezervate pentru a doua parte a anului. În acel an, publicul a umplut sălile pentru un adevărat maraton liric susţinut de actori precum Valeria Seciu, Ion Cara­mitru, Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Silviu Stănculescu.

Ca o iniţativă personală a realizatorilor a fost iniţiat însă spectacolul "Eminescu… după Eminescu" la 12 ianuarie, de Ion Caramitru şi Dan Grigore. "Spectacolul a început la Botoşani şi a mers apoi prin toată ţara", îşi aminteşte actorul. "Spectacolul conţinea, printre altele, fragmente din manuscrise eminesciene negândite a fi spuse vreodată pe scenă, texte care ţin de o filozofie onirică şi abstractă în plin realism socialist. La finalul spectacolului, am scris pe o tablă de şcoală, cu apă, «Ajutor», transpunând astfel momentul tragic în care Eminescu a fost luat dintr-o baie publică întunecată spre a fi dus şi internat la un spital de boli nervoase."

Revistele de literatură şi almana­hurile cu apariţie la început de an conţineau însă câteva pagini în care abundau obişnuitele clişee de recep­tare şi limbajul de lemn. În almana­hul Femeia, două pagini conţineau citate din criticii care girau în orice context poezia lui Eminescu şi câteva poeme reunite sub titlul: "Din lirica eminesciană". Textele din rubrica "Sentimentul Eminescu" nu făceau referiri la aniversarea din acel an.

Poetul şi opera sa au trecut prin importante "primeniri" şi "valori­ficări" în sensul ideologiei partidului. Au avut parte, de asemenea, şi de o se­rioasă ocultare aspectele care nu erau "pe linie". "Părţi masive din ope­ra lui Eminescu n-au convenit ni­mănui", apreciază Nicolae Georgescu, fost jurnalist, actualmente filolog şi profesor universitar. "Nici o formă de stat din România nu a putut să şi-l apropie pe Eminescu. E incomod. Nu e un par­tener de discuţie cu instituţia numită stat. El discută cu poporul. Cu na­ţiunea, cu alte forţe." Pe de altă parte, interesul spontan şi mândria firească a publicului au fost încet, încet confiscate şi transformate în festivism, în prilej de a justifica regimul şi de a-i preamări pe conducătorii săi. Cum Ceauşescu era prezent ca imagine în toate manifestările vieţii publice, se ajunsese la situaţia de "a fi lăudat se­cretarul general al partidului pentru că permite editarea operei lui Eminescu. La un moment dat, chiar s-a pus sub patronajul lui Ceauşescu toată munca de editare de la Biblioteca Academiei. Din fericire, niciodată nu au apărut volumele cu fotografia lui pe pagina de gardă, doar cu o banderolă care evoca şi omagia Congresul din anul respectiv", ne-a povestit Georgescu.

Aşadar, opera, ca şi viaţa poetului, cu datele ei concrete, a făcut obiectul a tot felul de tranzacţii şi aranjamente între mai-marii ţării şi in­telectualii vremii. "Tot timpul a fost foarte greu cu realizarea numerelor tematice pentru aniversarea de la 15 ianuarie, consideră Georgescu. Pentru că ziua lui, 15 ianuarie, pica între zilele lor. Între Ceauşeasca (7 ianua­rie) şi Ceauşescu (26 ianuarie). Iar presa de­votată ideii lui Eminescu nu-şi putea organiza numărul dedicat pentru că trebuia să se sacrifice câteva pagini pentru ea şi câteva pagini, apoi, pentru el. Multă vreme ne-a preocupat un raţionament dublu. Mai ales în iarna ’88-’89. A circulat o campanie de presă prin care urmăream să mutăm ziua de naştere a poetului acolo unde a fost ea, să îi redăm zodia, la 20 decembrie, când, de fapt, s-a născut Eminescu. Am luat în calcul această posibilitate ca să scăpăm de menghina aniver­sărilor celor doi. Au apărut două sau trei astfel de articole, dintre care unul al meu. Dar s-a suspendat repede cam­pania. Se spunea că astfel le-am da lor toată luna ia­nuarie sau că i-am jigni cumva, că nu le-am lăsa «dia­man­tul din coroană». Ei îşi făcuseră o mândrie din faptul că flanchează cu aniversările lor naşterea lui Eminescu." Anul 1989 a fost deosebit de interesant pentru eminescologi, pentru politicieni, pentru presă şi opinia publică. Pentru că se împli­neau 100 de ani de la moartea lui Eminescu. Printre şcolari se zvonea că în anul respectiv la trepte sau la Bac sigur se va da ceva din Eminescu. Tezele la română implicau recapitulări serioa­se din Eminescu. Colectivul care ve­ghea la studierea şi publicarea operei complete eminesciene era în fierbere. De ani buni se încerca tipărirea unei ediţii care să conţină poezia "Doina", elimi­nată de cenzură încă din 1957. Toate speranţele colectivului de cercetători se legau de 1989, de aniversarea de la 15 ianuarie şi comemorarea de la 15 iunie. Soluţia găsită a fost retipă­rirea ediţiei princeps editată de Titu Maiorescu în anul 1883. Petru Creţia, care conducea colectivul de cercetători, plănuise acest lucru pentru anul 1983. Dar nu fusese posibil. "Şi nici în 1984, nici în 1985", îşi aminteşte Nicolae Georgescu. "Ideea era să apară poezia «Doina». Acesta era pretextul. Să apară sub formă anastatică." În sfârşit, în 1986, cartea a fost tipărită, dar a fost ţinută dosită în Biblioteca Academiei. Georgescu este printre puţinii care au văzut cartea. "Eu am văzut-o, de exemplu, am smuls un exemplar şi l-am contemplat." Vigilenţa cenzurii fusese înşelată o dată, fiindcă se reuşise tipărirea. Cartea avea să apară abia în 1989, în contextul centenarului eminescian, dar în iunie. În săptămâna 13-20 ianuarie, Petru Creţia nu putuse decât să insiste, încă o dată, asupra necesităţii acestei apariţii printr-un articol din România Literară. În Convorbirile României Literare, în dis­cuţia cu Ştefan Agopian, Petru Creţia susţinea că aceasta "ar trebui tipărită aidoma, prin fotografiere". Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă.

În 1989 a apărut şi volumul X din edi­ţia Academiei Române, după mul­te eforturi depuse de editori. Apa­riţia volumului X nu era agreată, pentru că "se referea strict la Războiul de Independenţă şi cuprin­dea textele lui Eminescu despre ruşi. Vol. X din Ope­re a apărut în România abia după 1989". Istoria volumului este însă in­te­resantă. Mihai Ungheanu, redactor-şef la revista Luceafărul, "a smuls pur şi simplu un volum de la Editura Aca­demiei şi, la 23 august, a prezentat public această lucrare la Chişinău. A citit din el, a spus ce este cu el, ce este cu această ediţie din Eminescu. A fost pri­mit peste Prut cu o frenezie nemai­po­menită. În România a fost tăcere totală în faţa acestui gest.
Dar cei din Molodova, care prin­deau la televizor postul de la Chişinău, au ştiut. Evident, Mihai Ungheanu nu a putut scrie nimic atunci la Luceafărul, dar Literatura şi Arta, revista din Chi­şinău, a scris. Astfel, volumul a exis­tat în anul 1989 doar în afară. Motivul pentru care nu a fost dat la topit a fost că s-a făcut publică existenţa lui".

Eminescu a fost asasinat de agenţii Austro-Ungariei şi ai Ohranei ţariste

La vârsta hristică, Eminescu a fost anihilat. Este prima victimă a psihiatriei folosită ca armă politică. Există dovezi care atestă că agenţii Austro-Ungariei, ai Imperiului Otoman şi ai Imperiului Rus urmăreau atent orice tendinţă unificatoare din teritoriile româneşti. Mihail Kogălniceanu trasase indirect reperele devenirii naţionale prin intermediul revistei “Dacia literară” de la 1840. Se năştea o generaţie fără egal în istoria noastră.

În numele raţiunii de stat

Atât de tânărul Eminescu avea să se implice în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, adică sub nasul agenţilor chezaro-crăieşti. Aşa era “scris” în memoria colectivă ca poetul să participe la crearea societăţii secrete “Carpaţii” în ziua de 24 ianuarie 1882! Militanţii pregăteau reîntregirea naţională, băgându-i pe agenţii imperiali în alertă. Mai are rost să întinăm memoria Mentorului Junimii, aşa cum au făcut-o alţii înaintea noastră? Asocierile făcute de profesorul Nicolae Georgescu provoacă oroare. Un om de rafinamentul lui Titu Maiorescu, care scrie în jurnalul intim: “Astăzi am luat masa cu Majestatea Sa”, nu putea să coboare atât de jalnic. Şi totuşi. Venerabilul Petre Carp îi scria de la Viena aceluiaşi Titu Maiorescu fatidicul mesaj: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. La societatea “Carpaţii” ajunge şi Ioan Slavici, care a dedicat frecvent rânduri patetice pentru “drăguţu de-mpărat”. Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Slavici, la care poetul stătea în gazdă, îi scria şi ea lui Maiorescu: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Poetul îi relatase lui Ion Creangă cu un an înainte că şi-a cumpărat un pistol: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Victima alianţelor geopolitice

Nicolae Georgescu face trimitere la Nota informativă din 1882 trimisă de Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, către împăratul Franz Iosef: “Eminescu, redactorul şef al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de-aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. Să fie aici rodul teoriei conspiraţiei? Poetul se mişca însă într-o lume periculoasă. A doua zi după ce România a semnat tratatul de “neagresiune” cu Imperiul Austro-Ungar şi cu Berlinul, Eminescu era scos de la nebuni şi dus cu trenul la alt balamuc la Viena. Intoxicarea cu mercur avea să fie fatală. Ne aflăm în sfera unei parabole teribile. Frizerul poetului povesteşte momentul morţii: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, române!” (…) Şi a început să cânte “Deşteaptă-te, române!”, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: “Ăsta m-a omorât!”. (Nicolae Georgescu, “Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”). Alte detalii apar în lucrarea lui Constantin Barbu, “Codul invers – arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”. După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta acestui luptător fără egal prin cuprindere atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg. Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea. Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii. Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Eminescu nu putea accepta asemenea viitor pentru ţara lui. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare. 1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene. Eminescu prezintă politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critică vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era urmărit atent la Palatul Regal. Pe 28 iunie 1883, Viena rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul pe o durată de 48 de ore. Bismarck îi trimite o telegramă lui Carol I şi ameninţă România cu războiul. Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă. Ca prieteni.

Taina care ne apără

Îl consideram altădată pe poetul din Pererâta de pe Prut un Octavian Goga al Basarabiei. Formula mi se pare acum prea săracă, fiindcă simplitatea este rostul adânc al artei adevărate. Versul lui este un lamento vechi, ca un bocet, ca o rugăciune în genunchi, ca profeţia mesianică în pustiul uitării. Grigore Vieru nu este un poet militant explicit, nu cheamă Prutul să-i înece pe ruşi sau pe ucraineni, cum făcea Octavian Goga în Transilvania cu Oltul. Suferinţa nu are grade de comparaţie, dar ea este manifestă diferit la cei doi poeţi. La Vieru, revolta provocată de oprimare şi de criza identitară indusă este implicită. Iar magnitudinea acestui Octavian Goga atât de fragil s-a resimţit teribil la Chişinău, pe 7 aprilie, încât Kremlinul şi Kievul au putut vorbi public despre “agenţii României”. Ce inepţie! Ce s-a întâmplat oare cu serviciile de elită ale Răsăritului, dacă nu au priceput măcar atâta lucru? Da, Grigore Vieru era cel mai “eficient” agent al României din Basarabia: avea grad de mareşal al cuvântului, iar acum mă îndoiesc totuşi că nu a murit la fel de misterios ca soţii Doina şi Ioan Aldea-Teodorovici. Prea mare este coincidenţa. Iată o primă rafală în maniera delicată şi “diversionistă” a lui Grigore Vieru: “O mie de revoluţii nu valorează cât un izvor curat!” Formidabil! S-o fi gândit la “revoluţia orfanilor” din Basarabia: orfani de părinţii care au plecat la muncă spre toate zările lumii, orfani de limba română, fiindcă politicieni opaci vor să-i transforme în “moldovani”, orfani de destinul naţional pentru că li se trasează o perspectivă străină de menirea tuturor românilor. Basarabia rămâne “un copil înfăşat în sârmă ghimpată”. Care să fie “taina care îl apără” pe Grigore Vieru? Limba română, Ţara, Mama, Iubita, Mihai Eminescu, Dumnezeu? Ascultând versurile lui pe muzică, m-am gândit că toate acestea la un loc alcătuiesc “Taina care ne apără” pe noi, românii: conştiinţa unităţii lingvistice, conştiinţa unităţii teritoriale în arealul de etnogeneză ancestrală a dacilor, conştiinţa unităţii de destin, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru.

A gândit perspectiva reîntregirii naţionale

Ceea ce este al nostru nu se va pierde niciodată, asemenea genomului regăsit în vechile fosile. Iar toate acestea la un loc înalţă Dacia Mare, la care a visat Mihai Eminescu, icoană călăuzitoare şi pentru Grigore Vieru. Într-o cultură piramidală, cum este cea românească, toţi creatorii filonului naţional sunt doar “avatarurile” lui Eminescu: “muţenia” lui Lucian Blaga, drama trădării la Camil Petrescu, “Creanga de aur” pentru Mihail Sadoveanu, zborul “roşu vertical” spre Hiperboreea lui Nichita Stănescu… Există argumente conform cărora Eminescu a realizat sinteza spirituală a Daciei Mari, nu doar prin creaţia sa artistică, dar mai ales prin participarea la viaţa Cetăţii. El este perceput şi astăzi de către cei iniţiaţi ca un dac absolut (Petre Ţuţea îi spunea “românul absolut”), omul care a trăit profund sentimentul auster al apartenenţei la un spaţiu unic în lume. Nu numai datorită curentului romantic, la care este “arondat“ de către criticii literari. Eminescu este autorul celui mai vribrant studiu despre Basarabia, a gândit perspectiva reîntregirii naţionale într-o perioadă în care teritoriile româneşti erau sfâşiate între cele trei imperii. Nu întâmplător a fost o victimă a serviciilor secrete austro-ungare şi a Ohranei ţariste. Ca nimeni altul până astăzi, el a bătut Dacia Mare cu pasul, “de la Nistru pân-la Tisa”, din Maramureş până la Dunăre şi Mare. Pentru el, Dacia Mare era un proiect politic vital, dar şi un spaţiu al virtuţilor alese. Până şi în Valhala, poetul vorbeşte cu Zalmoxis şi cu Odin despre acelaşi spaţiu paradiziac, în timp ce urmaşii Romei “vorbesc franţuzeşte şi fac politică”. Acum, au trecut la “romgleză” şi tot politicianism fac. Iar noi, ceilalţi, trebuie să ducem mai departe “taina care ne apără”. Numai aşa ne vom salva şi vom învăţa “a muri”.

Evocarea prin lectură şi studiu

Aşa trebuie procedat în cazul poetului. Aşa crede şi doctorul Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii Dacia Revival de la New York. El a organizat Congresul al X-lea de dacologie, având ca temă tocmai evocarea celor 120 de ani de moartea năprasnică a lui Eminescu. Pe 14 iunie, după ora 16, va avea loc un spectacol omagial la Teatrul de Vară din Parcul Herăstrău. Pe 15 iunie, vor fi prezentate comunicări ştiinţifice la Centrul Militar Naţional, începând cu ora 9. Pe 16 iunie, la ora 9, congresul de dacologie îşi va continua lucrările la Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei.

Viorel Patrichi
www.gardianul.ro