Gâlceava pe marginea filmului Ţarul continuă. Are cuvântul teologul Laurenţiu Dumitru

Recunosc ca materialul despre ne-ortodoxia, jidovismul si reaua credinta a lui Pavel Lunghin a unui frate blogger ortodox, moldovean si filo-rus, m-a facut sa nu-mi doresc a vedea noua productie „Tarul”. Mai mult, prin oful meu postat pe blog, am sporit galceava pe marginea filmului, fapt pentru care va cer iertare. Multi prieteni si comentatori insa au insistat sa trec peste toata impotrivirea ce mi-a dat-o lectura acelui articol si peste neputinta mea de a da ochii de „parintele Anatoly” din „Ostrov” in chipul tarului Ivan cel Groaznic si apoi sa vad daca mai raman ori ba la aceeasi parere.

Asadar, am vazut „Tarul” lui Pavel Lunghin. Va marturisesc ca nu am vazut nimic „jidovesc” in el, ci am avut senzatia ca sunt martorul unei pagini de sinaxar, pentru ca asta si este, un film despre un Sfant. „Tarul” este o marturie ortodoxa de mare profunzime, iar prin complexitate si mesaj, indraznesc a-l socoti mai bun chiar decat „Ostrov”. Scenariul este bine scris, desi se mai putea lucra ici acolo, la niste detalii. Oricum, ma bucur ca l-a regizat Pavel Lunghin si nu Gay Ritchie.

Pyotr Mamonov joaca excelent in rolul tarului Ivan, iar cei care se tem ca pierd imaginea lui Anatoly din „Ostrov” si in loc de sfant, vor vedea un demon, le spun cuvantul unui amic blogger: Actorul trece de la rolul unui nebun pentru Hristos la rolul unui nebun de-a binelea. Paradoxal, dar Pyotr nu iese foarte tare din matca rolului precedent, insa actiunile lui nebunesti nu sunt mantuitoare de data aceasta. Tarul se roaga mult (cred ca vreun sfert de ceas, daca punem toate secventele cap la cap), insa se nevoieste si talcuieste eretic cuvintele Scripturii. Inconjurat intotdeauna de slugi care-i canta in struna, tarul ramane autonom, oricat ar spune „Doamne, Doamne…”. Mitropolitul, prieten din copilarie, nu vrea sa intre in jocul lui si nu-i binecuvinteaza actiunile criminale (opricinina).

Oleg Iankovskii convinge in rolul Sfantului Mitropolit Filip. Joaca un rol interiorizat, iconic, aparent sters. Nici urma de pipa in film (a defaima valoarea unui film pomenind de neputinta unui actor, de-acum raposat, imi pare o malitiozitate ce nu-si avea rostul; supararea mea din postarea precedenta, de acum cateva zile, viza faptul ca imaginile ar fi decupate din film, insa nici pomeneala de asa ceva). Mitropolitul are un chip odihnitor, demn, treaz, monastic. Cuvintele lui sunt bine alese si tacand deseori, vorbeste mai mult.

Filmul are imagini dure, mult sange, oameni salbaticiti de foamete si razboi, nebuni, eretici, gaini fara cap, executii, pane et circenses. Nu socotesc insa ca ar trebui sa fie un motiv de poticnire, pentru ca Vietile sfintilor martiri sunt pline de astfel de imagini.

„Tarul” are cateva scene cutremuratoare, de o maretie aparte. Scena martiriului nepotului lui Filip si sarutul pe care il da Sfantul celui decapitat spunand: „Sarut gura care n-a mintit” (v. foto jos). Scena in care Mitropolitul refuza in biserica sa dea binecuvantare tarului deghizat in calugar. Scena in care mitropolitului mazilit i se deschid catusele si vindecarea ochiului paznicului netrebnic. Scena in care Mitropolitul Filip coboara fara teama in arena in care ursul sfarteca pe cei vinovati de tradarea lui Ivan. Scena muceniciei parintilor din obstea Solovetului. Sunt si alte multe secvente cutremuratoare, insa fara maretia de care pomeneam, care vorbesc de invartosarea pana la sfarsit a inimii si despre cat de incomod este uneori, pentru multi, a sta in preajma unui sfant.

Filmul „Tarul” are multe de spus si celui nefamiliarizat cu viata Bisericii, cu viata in Hristos, daca priveste cu rabdare si fara prejudecati, caci in film mai toti isi justifica faptele prin prisma credintei. E un film din care inveti multe despre marturie, adevar, suferinta, mucenicie, daca ai ochi de vazut si urechi de auzit si daca nu te poticnesti in nebunia sloboda a lumii prezentate aici.De ce atata valva totusi in jurul filmului „Tarul”? Nu cred ca filmul pune intr-o lumina proasta poporul rus, in ciuda a doua ipostaze (cand poporul aclama la scena cu leul in arena si cand aduna disperati banii de pe jos aruncati de tarina la intronizarea Mitropolitului) si nu cred ca cineva ar confunda poporul rus cu criminalii opricinici. Nici ţaratul rus cu tirania. Socotesc ca toate luarile de pozitie din presa ruseasca vin dintr-un nationalism exacerbat si nu au nimic de-a face cu ceea ce ne intereseaza in mod special pe noi, aspectul ortodox al filmului, recte viata unui Sfant Mucenic. Poate ca Tarul Ivan cel Groaznic nu a fost atat de groaznic. Poate ca a ucis mai putin decat spun unii (de ucis a ucis sigur), poate ca la un moment dat i s-a dat chiar si o cinstire locala „unsului lui Dumnezeu”. Stim insa sigur ca personajele din film sunt reale, asa cum real este si conflictul dintre tarul Ivan si mitropolitul Filip, asa cum real e si sfarsitul mucenicesc al acestuia din urma, dupa cum e consemnat in sinaxarul de la Radonej.

„Tarul” este un film filocalic, care m-a trimis nel-catinel la rugaciune. Se cere revazut!

Laurenţiu Dumitru: Exerciţii de admiraţie. Bartolomeu Anania

Incep azi o noua rubricuta, despre intalniri cu oameni care m-au marcat intr-un fel sau altul, pe care o voi intitula simplu – Exercitii de admiratie. Pentru ca astazi e ziua de nastere a Parintelui Mitropolit Bartolomeu voi scrie mai intai cateva ganduri despre dansul.
Intotdeauna am avut o sincera admiratie impletita cu un fior launtric pentru parintii Arhierei. Pe vladica Bartolomeu l-am vazut o singura data, la Rohia, prin vara lui 94-95. Este primul arhiereu cu care am vorbit fata catre fata, caci, mai apoi, din mila lui Dumnezeu, am avut mai multe fericite prilejuri de a vorbi cu unii dintre ierarhii nostri.
Ma aflam intr-un pelerinaj, impreuna cu cateva colege de facultate, si haladuisem deja vreo saptamana prin tara. Aveam sa aflam intamplator de la un monah ca vladica Bartolomeu este aici in concediu si ca lucreaza cu spor la diortosirea Scripturii, care mai apoi, peste ani, a si vazut lumina tiparului, dupa cum se stie. Ne-am dus asadar, nu fara sfiala, sa-l deranjam pentru cateva clipe. Ne-a transmis prin maicuta ce-l ajuta, ca o sa coboare in cateva clipe. A venit spre noi zambind, ne-a binecuvantat cu bucurie sincera, neprefecuta, ca un parinte de fii, si ne-a cercetat oarecum pe fiecare in parte intrebandu-ne de unde suntem, ce studiem, ce citim. S-a bucurat sa auda ca suntem din Arges, loc de care-l lega multe amintiri frumoase din anii tineretii. Ne-a spus mai apoi ca se afla la lucru si la rugaciune si ne-a vorbit despre diortosirea Scripturii, iar mai apoi despre bucuria nespusa pe care o avusese de curand, cand a fost chemat sa sfinteasca biserica unei manastiri, ridicata in fix 40 de zile. Inca era uluit de ravna monahilor si a muncitorilor. A doua zi l-am revazut la liturghia arhieresca (savarsita de PS Iustin Sigheteanul); IPS Bartolomeu nu a slujit, ci a stat in fata, cu credinciosii, in dreptul scaunului arhieresc deloc asezandu-se, binecuvantand diaconii ce-l cadeau in rastimpurile cuvenite, dupa randuiala.
Ca teolog si editor, i-am urmarit indeaproape lucrarea pastoral-misionar-marturisitoare si activitatea scriitoriceasca. Mi-am intregit imaginea despre dansul, odata cu lectura Memoriilor sale, cutremuratoare de-a dreptul, pe care le recomand cu caldura. Vladica Bartolomeu e un batran de poveste, un om din alte vremi, plamadit din altfel de aluat. Vivace, ferm, luminos, bland, boem. Este unul dintre putinii ierarhi care nu se socoteste “mic in sinod”, pentru ca n-are la baza “scoala compromisului”. Prietenii (ce i-au citit Memoriile) stiu de ce!
Mitropolitul Bartolomeu este Omul pe care-l poti dobori, dar nu-l poti niciodata indoi.
La implinirea a 88 de ani ma alatur si eu celor care Va ureaza Intru multi, fericiti, binecuvantati si sanatosi ani, Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit, drept invatand Cuvantul adevarului lui Hristos! Domnul sa va aiba in paza sa!

Sursa: laurentiudumitru.ro/blog

Saint Valentine - protector al iubirii curate sau al desfranarii?

Suntem in plina febra a pregatirilor pentru St Valentines, mă sfiesc să-l numesc Sfântul Valentin, pentru că nu văd legătura între viata mucenicului Valentin, mărturisitor al credlntei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine's Day ce se porneste de la începutul lunii februarie. Cred că nici Sfântului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat în care azi îi sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul în care este sărbătorit. Dar cum să întelegi dacă îmbrătisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fără a citi integral viata unui sfânt măcar, fără a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Câti dintre cei foarte entuziasti în aceste zile au văzut măcar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui să întelegem că ceva nu este în regulă cu circul Valentine's Day. Dar să vedem ce spune în esentă una dintre variantele Vietii Sfântului Valentin.
Se spune că împăratul Claudius al II-lea nu reusea să-si adune oastea pentru că bărbatii refuzau să se înroleze. Credea că motivul era acela că bărbatii romani nu voiau să îsi părăsească sotiile. Din cauza acestui fapt, împăratul a interzis logodnele si nuntile în Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat că tinerii au primit o ispită greu de purtat; o fi văzut cu sigurantă că interzicându-li-se căsătoria, unii tineri, deznădăjduind, au căzut pradă desfrâului, traiului în concubinaj. El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvântul Sfântului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Valentin neputând răbda pierderea sufletească a acestora, a cununat în secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu sigurantă: "mai bine îmi pierd eu viata aceasta trecătoare, decât să-si piardă acesti tineri sufletele". Când împăratul Claudius a aflat că preotul Valentin a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnitat pe părinte, care a murit ca martir în închisoare în anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.
După cum se observă, Sfântul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu sigurantă că a făcut-o pentru a-i feri de desfrânare, de concubinaj pe cei ce apelaseră la el. Sfântul Valentin L-a mărturisit pe Hristos ca si Sfântul Pavel odinioară care le spunea corintenilor: Fugiti de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării păcătuieste în însusi trupul său (I Conrinteni 6,18).
Ne întrebăm ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constând în pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legătură. De aceea spuneam că Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci închipuiti după poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.
Spunea părintele Savatie Bastovoi într-un articol pe această temă; "Nu trebuie să primim soaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră". Desfrâul a început să fie acoperit si justificat cu numele lui Valentin, mucenicul crestin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic.
In anul 2002, Vatentine's Day s-a intersectat cu Anul Caragiale. A fost un bun prilej pentru televiziuni să dubleze justificat circul mediatic.
Curat murdar!
Doamne, pe viitor, păzeste-ne!
Extras din cartea "Hristos si tinerii" de Laurentiu Dumitru