Datorita zvonisticii rautacioase si specific “romanesti” care circula in ultima vreme cu privire la starea de sanatate a Parintelui Justin si mesajele pe care le-ar da credinciosilor, ma simt obligata sa vin cu o lamurire importanta. Stiu desigur ca multi ne vor interpreta cuvantul dupa bunul lor “plac” si dupa propria inselare a fiecaruia. Fac insa aceasta precizare pentru crestinii care cu adevarat il iubesc pe Parintele Justin si care cu adevarat vor sa urmeze adevarul Sfintei nostre Biserici, intr-o lume tulburata de indoiala si de multe rataciri.
Personal am fost cu o zi in urma la spitalul din Cluj, unde este internat Parintele Justin. Am ajuns pe inserate si sfintia sa tocmai luase masa. Parintele era inconjurat de trei ucenici care ii acorda ingrijire medicala si vegheaza zi si noapte, neincetat, in rugaciune, la capataiul sfintiei sale. Toti cei care, s-au ostenit sa ajunga pana la Cluj sa il vada pe parintele si au o mahnire in suflet pentru ca au fost opriti sa intre ori de medici, ori de calugarii care sunt cu sfintia sa alaturi, ii rugam sa inteleaga, pentru ca toti au intentii bune si starea parintelui chiar nu permitea vizite, in sensul ca parintele abia putea articula Da si Nu si nici singur nu se putea intoarce de pe o parte pe alta. Acum starea parintelui s-a mai imbunatatit si isi doreste mult sa ajunga inapoi, la manastire. Eu, personal, am vorbit cu parintele in jur de o ora si era bucuros sa comunice, si mai ales sa imi comunice mie si tuturor celor ce il asculta ca regreta foarte mult ca nu a vorbit credinciosilor mai mult despre rugaciune. Parintele zicea ca rugaciunea va fi singura noastra arma si putere in fata valului urias de incercari, si el insusi, daca va mai avea zile, se va zavori intru linistire si rugaciune. Ne-a indemnat sa ne retragem usor usor din societate si sa ne limitam la un petic de pamant pe care sa il cultivam, feriti de ochii societatii.
Am intrebat apoi si de ultimele provocari cu privire la iesirea din Biserica oficiala, iar Parintele a fost foarte ferm sa ramanem in Biserica in care ne-am nascut, pentru ca inca mai avem ierarhi care sa tina carma, dar ne-a atentionat totusi ca va veni vremea cand nu vom mai putea sa ii pomenim nici pe acestia, si ca ne vom retrage in pesteri si catacombe, dar fara sa trecem la nicio alta biserica stilista sau de alta natura. Parintele a zis ca Il vom avea pe Insusi Hristos carma si Arhiereu si ca asa cum Biserica a inceput in pesteri si catacombe, tot asa va si sfarsi. Deci zvonurile cum ca parintele ar lasa un cuvant privind trecerea noastra la stilisti sunt cu totul lipsite de realitate si mincinoase. Parintele insusi a primit vizita a trei arhierei (IPS Teofan, IPS Bartolomeu, PS Vasile) in spital, carora le-a cerut rugaciunea si binecuvantarea.
Este insa coplesitor sa ii vezi atitudinea de smerenie in fata mortii si in fata lui Dumnezeu, el insusi socotindu-se ultimul om si nevrednic de imparatia lui Dumnezeu. Este vizibil ingrijorat de starea crestinatatii si a ucenicilor lui care raman nepregatiti in fata greutatilor ce deja au inceput sa vina. Parintele inca mai are tarie si isi doreste sa vina acasa si sa lase tuturor un mesaj si randuiala unei rugaciuni. Deci inca o data parintele incurajeaza la detasarea de luxul vietii, intoarcerea la simplitate si cat mai multa rugaciune, fiecare dupa puterea lui.
In decurs de cateva zile parintele va iesi din spital dupa spusele medicilor, si atunci nadajduim sa ii luam si un interviu inregistrat, pentru ca, recunosc, imi era cumplit de jena ca eu sa il inregistrez pe parintele vorbind pe patul spitalului, in starea in care era. Nimeni, cu o conduita cat de cat morala, nu cred ca ar fi indraznit, vazandu-l, dar martori imi sunt ceilalti calugari care erau de fata la discutie.
Hristos a inviat ! Si sa nu incetam sa ne rugam pentru bunul nostru parinte sa se insanotoseasca grabnic si sa ne transmita mesajul sfintiei sale.
Parinte, am dori sa ne spuneti un cuvant despre modul in care sa putem distinge invataturile bune de invataturile mincinoase in aceste vremuri inselatoare de azi. Au mai fost asa inselari si rataciri?
Cand a intrat in Europa dihonia asta rasariteana, comunismul, terenul era foarte propice pentru introducerea greselilor si ereziilor si ratacirilor. Pentru ca peste Nistru si peste Prut au trecut mereu, val dupa val, vesti despre toata „fericirea” asta bolsevica. La noi in tara a prins foarte putin, pentru ca noi nu am avut oameni care sa cultive comunismul, care nu au avut orientari spre astfel de lucruri. Noi eram deja orientati spre ce avem de facut, pentru ca imediat dupa primul razboi mondial am avut oameni care au consolidat cultura si viata bisericeasca. Apoi a venit curentul acesta al Occidentului – hitlerismul, si din Italia Mussolini, astfel incat s-a format unghiul acesta al mortii: Tokyo-Roma-Berlin, un unghi tot la fel de pagan ca si comunismul. Hitlerismul nu era altceva decat un comunism nationalist in favoarea Germaniei. Noi stim ca Germania avea planul sa se extinda in Balcani cu toata forta lor politica si economica; tanjeau dupa petrolul si graul din Balcani. In aceste momente grele pentru noi de a ne pastra echilibrul a avut un rol important curentul religios, care a inceput prin manastirea Vladimiresti si a continuat cu Rugul Aprins si a avut un efect foarte pozitiv asupra crestinatatii noastre. In pofida tuturor controverselor, inceputul maicii Veronica a fost bun si prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a depasit ea ispitele si greutatile de mai tarziu. Apoi a venit vremea lui Petrache Lupu care a fost compromis de Carol al II-lea, si care mai mult a compromis decat sa ajute viata Bisericii. L-a luat Antonescu pe front si asta a derutat mai mult tara, Romania noastra. In timpul acesta la noi in tara s-au facut lucruri frumoase prin organizatiile oamenilor intelectuali si mistici, cum a fost Rugul Aprins care a dat oameni mari, de mare folos vietii bisericesti. Si asa, in fiecare perioada istorica a poporului roman, au fost persoane care sa mentina un echilibru duhovnicesc. Dar de data aceasta a patruns dihonia mondialista, care vine cu inselaciunea unei paci false, in care sa nu mai poti spune adevarul, sa ne faca justificabila tacerea. Preotul din fata altarului nu vorbeste nimic; talmaceste acolo un fragment evanghelic si incolo nimic, la cat ar fi nevoie, cu cate ne confruntam cu greutatile si cu cate necazuri care vin asupra noastra; credinciosului i se explica prea putin cum sa se lupte in lumea de azi si astfel intra in deruta. Tocmai asta este esential in taina duhovniciei, ca omului sa ii spui atunci cand are nevoie, sa raspunzi la nevoile lui, nu numai asa sa dai niste sfaturi reci din carti. Daca ii oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poti sa il tii legat de Biserica, dar daca mai mult ii tulburi intelegerea, atunci el se indeparteaza. Oricum la noi, la romani, tacerea este o calitate veche in randul clerului; daca mai vorbesc asa sporadic, pe ici colo. Mai sunt vreo doi trei preoti care vorbesc azi – un parinte Mihai de la Bucuresti, unul de la Vatra Dornei si in rest mai putin – tot Arhanghelul Mihail vad ca ii ocroteste; eu ma rog pentru acestia sa le dea Dumnezeu puterea ca pana la sfarsit sa se mentina pe pozitia aceasta marturisitoare, ca nu e usor. Daca inainte era ateismul comunist, sa nu credem ca acum nu mai este acelasi ateism; ateismul acum este manifestat prin frica de a nu marturisi, prin tacere. Acum acest curent te invata o falsa iubire si prin asta ei urmaresc nu numai sa te dezmosteneasca de ortodoxie, dar sa schimbe si structura Ortodoxiei. Asta urmaresc ei acum – sa schimbe structura Ortodoxiei, si structura firii umane. Ortodoxia inseamna traire, inseamna viata, inseamna lucrare practica. Dar acum incearca sa te dezmosteneasca, sa iti schimbe radacina, un fel de mutatie genetica, ca tot e la moda vad. Astfel incat in mintile unora vor reusi sa dea o alta intorsatura bazelor crestinismului si le va perverti si trairea, astfel incat vor simti sub spectrul inselarii, si tot asa, prin iubire, prin dragoste, prin bunatate. Noi trebuie sa fim cu urechile ciulite acum si sa nu primim usor orice invatatura, trebuie sa vedem de unde vine acea invatatura si incotro bate, de la cine si din ce imprejurari vine. In curand nu vom mai avea la cine sa ne spovedim, foarte putini preoti daca vom gasi si comunicarea va fi anevoioasa. Dragostea care nu e in adevar deruteaza sufletul si nu este rodnica si oricum, deocamdata se mai vede ca nu este in adevar, pentru ca clericul nostru de azi una spune la Petru Voda, una spune la Putna, una spune la Secu si tot asa. Dar acesta este si copul lor, de altfel, ca sa ne deruteze, sa nu mai stim ce sa credem; ei vor sa introduca aceasta stare de neincredere.
Si tinerii de azi care fac ascultare de astfel de duhovnici si nu au simtul discernerii ascutit cum sa procedeze?
De jumatate de an incoace eu am remarcat o sporire a credintei in randul tineretului. Sa stii ca imi place tineretul nostru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Biserica si alearga la Dumnezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pentru bacalaureat, pentru admitere sau pentru alt examen in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara ajutor, tot la biserica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dumnezeu, vazand credinta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indrumare si in felul acesta se infiripeaza viata crestin ortodoxa. Cred ca tineretul va distinge, mai greu e cu cei de la teologie, ca acolo sunt indoctrinati.
Si cum sa te feresti de invataturile strambe din Biserica si din societate?
Pai trebuie sa le curatim pe cat e posibil, sa le putem prezenta cat mai clare, dar fara prea multa rautate. Adica sa atragem atentia asupra ratacirilor unora sau altora dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu degetul. Asa trebuie sa marturisim: indreptand degetul spre noi, nu spre celalalt. Pentru ca, sa stiti, nu suntem fara de vina. Cu totii raspundem pentru ratacirile din Biserica si din societate – ori ca nu am actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii purtam vina caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui Hristos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem degetul spre noi, atunci vom reusi sa facem ortodoxie curata si sa curatim invatatura Bisericii de z gura ratacirilor. Deci nu z ic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh marturisesti, caci daca nu stii sa intorci degetul spre tine, te pozitionezi tot in afara ortodoxiei, care este traire.
Da, de pilda acum sunt multi crestini derutati de ratacirea unui preot foarte bun marturisitor pana de curand, si care mai nou marturiseste ca Sfintele Taine, Sfanta Impartasanie, trebuie data cu lingurite separate, pentru fiecare credincios in parte, ca i se pare, chipurile, ca intineaza Tainele si mai poate fi si molipsitor?
Asta e o aberatie mare, mai. O aberatie enorm de mare. De parca a fost vreodata altfel de cand este Biserica. De unde vine parintele asta si unde a trait pana acum? Dar se poate sa fie o manevra, adica tocmai asta sa urmareasca – sa poata anula sacrul Sfintelor Taine si sa le reduca la omenesc. Poate veni cu teoria asta la catolici, ca la ei nu este sfanta taina, acolo nu mai lucreaza Duhul si e posibila contaminarea. Dar sa spui asta in Ortodoxie – arata multa necredinta si produce multa sminteala, ca vine din partea unui preot. Pai eu am fost cinci ani de z ile preot in Bisericani, unde este spitalul de tebecisti si in fiecare z i impartaseam cate cinci, sase bolnavi, din care unii mureau peste doua, trei z ile. Si s-a contaminat cineva? Fereasca Dumnezeu! Acolo m-am impartasit cu bolnavii impreuna, dar nu am avut nimic. Nu putem aduce suprafirescul la firea noastra. Parintele acesta foloseste o logica omeneasca – o mare neputinta.
Cum sa primeasca oamenii criza financiara in care se gaseste intreaga societate, mai cu seama cei aflati in somaj si fara posibilitati de subzistenta?
Toate aceste crize sunt provocate de ei – criza economica, criza financiara, criza religioasa, criza morala, criza politica – nu sunt altceva decat un pretext sa ne oboseasca, sa ne streseze cu griji materiale si sa ne distraga atentia de la cele sufletesti. Ei incearca de fapt sa afecteze originea noastra divina. Ma doare sufletul cand vad oamenii cum se plang ca sunt dati afara de la serviciu si nu mai au cu ce sa isi hraneasca copiii. Ce pot sa le fac? Ce pot sa le z ic? Cuvantul meu e prea putin ca sa ii poata ajuta. Ar trebui ca noi, manastirile, sa ne adunam averile si sa hranim acesti oameni, sau sa putem crea diverse centre care sa le ofere un loc de munca. Vor veni vremuri si mai grele, ce se petrece acum nu e nimic. Manastirile au aceasta datorie fata de Dumnezeu si de societate, sa acorde astfel de ajutor material, si cat vom trai, vom trai impreuna. Cum poate o obste de calugari, care si-a agonisit din timp rezerve poate de hrana, sa stea indiferenta fata de suferintele oamenilor? Toate averile manastirilor sa se asocieze intr-o forma de a putea mentine viata poporului. Tot ce au primit manastirile de la Dumnezeu pana acum, sa ofere poporului necajit. Ca daca nu vom face asa, nici Dumnezeu nu ne va acoperi si se vor napusti paganii peste noi. Si ratacirea de acum va fi mai mare ca cea dintai. Daca noi nu ii ajutam la timp, nu potolim saracia lor si nu le aratam dragostea noastra, suntem pierduti. O sa ne rezumam la niste fasole si un cartof acolo si nimic mai mult. Oricum alimentatia de azi mai mult ne omoara decat ne hraneste. Dar poate ca si asta este o pedeapsa de la Dumnezeu si sa nu ne ingrijim ca sa traim cat mai mult, ci cat o da Dumnezeu; bineinteles ca nici sa te sinucizi, adica sa te feresti pe cat poti de ceea ce stii ca este daunator. Noi trebuie sa primim toate cate vin asupra noastra ca pentru pacatele noastre, pentru ca, chiar daca nu am gresit noi, au gresit parintii nostri, bunicii nostri, si cu 5 0 de ani in urma. Pentru pacatele de atunci platim noi astazi. Caci avem putere sa prelungim sau sa scurtam aceste vremuri de manie a lui Dumnezeu. Dar numai sa stim sa ne rugam. De pilda acum vine Saptamana Patimilor, cand toata lumea trebuie sa fie acolo la biserica sa asculte cuvantul Evangheliei, testamentul Domnului si ar trebui sa asculte tot poporul de la mic la mare. Dar se duce cineva? Foarte putini. De-abia joi incep sa apara la Denia celor 12 evanghelii. Pe femei le intereseaza mai mult pregatirea de sarbatoare, cozonacii si friptura, hrana trupeasca decat cea sufleteasca.
Pai se intampla asta si in manastiri, nu doar in lume. Maicile sau calugarii sunt trimisi sa faca prajituri in loc sa stea in biserica?
Pai da, de unde pleaca? Noi dam tonul, manastirile. Dupa cum e lumina noastra, asa e si vietuirea mirenilor.
Ce le transmiteti romanilor de praznicul acesta mare al Invierii?
Sa dea Dumnezeu ca Patimile Domnului si suferintele si persecutiile neamului nostru sa ne dea taria sa infruntam necazurile acestor vremuri, ca sa putem ramane asa cum ne-am nascut in Traditia noastra ortodoxa si sa nu ne rataceasca nimeni cu invataturi straine de duhul evanghelic. Sa ne invredniceasca Domnul de bucuria aceasta a marturisirii, asa cum au marturisit Pitestiul, Gherla, Aiudul, toti martirii neamului nostru. Vedeti totusi, pe noi, in inchisoare, comunismul ne-a invatat smerenia, sa fim crestini, sa ne daruim. Ne-a invatat smerenia, scoala cea mai inalta. Astfel de vremuri grele or sa ne aduca smerenia, care este invierea noastra sufleteasca. Prin mandria satanica a comunistilor, noi de fapt am castigat daruri duhovnicesti de la Hristos. Asa sa aveti si voi parte de Invierea lui Hristos in inimile voastre.
- Părinte, v-aş ruga să daţi un sfat tuturor celor care au suferit fel şi fel de piedici dinafară sau dinlăuntru în această luptă acerbă împotriva însemnării electronice şi puterile lor sufleteşti au început să slăbească, nesimţind ajutor sau întărire duhovnicească de nicăieri.
- Dragii mei, să nu ne mire asprimea sau amărăciunea acestei lupte în care ne-am angajat, pentru că aceasta este soarta creştinismului - jertfa; chiar de la începuturile sale creştinismul se găsea în acelaşi stadiu, cam cum ne găsim noi la ora aceasta.Şi primii creştini au luat cu tot dinadinsul cutezanţa, îndrăzneala aceasta de a mărturisi, pentru că numai aşa se regăseau în cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Noi nu putem ceda în această luptă de mărturisire, pentru că aceasta ar fi o lepădare de Hristos. Noi trebuie să ne găsim pe baricade de mărturisire până în ultimul moment al vieţii, pentru că numai aşa dovedim că suntem lumină şi fii ai creştinismului de odinioară. Sigur că sunt vremurile acestea aşa înspăimântătoare, pentru că şi noi suntem supuşi firii căzute, şi de aceea nu noi, ci firea omenească din noi se teme, dar aceste greutăţi ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistenţa şi întărirea sufletului nostru. Să nu mai aşteptăm de la noi mari progrese duhovniceşti, pentru că ne aflăm faţă în faţă cu o neputinţă a firii dusă la extrem, în care Dumnezeu a îngăduit să ne lase singuri şi neajutoraţi cumva. Neputinţa firii se vădeşte şi lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezăreşte, încât pare că ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este aşa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se vădeşte puterea Sa, adică în asumarea smereniei şi vederea neputinţei firii în toată goliciunea ei. Dar mare este înţelegerea acestei neputinţe şi asumarea ei, după cum zice şi Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre parcă „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm şi nu uita că Dumnezeu ne rabdă! E grea într-adevăr mărturisirea şi parcă suntem cu totul descoperiţi şi neînarmaţi.Dar să nu uităm că nici apostolii, când au plecat să propovăduiască adevărul Mântuitorului Hristos, nu au avut cu ei nici traistă, nici baston, nu au luat cu ei nimic fără numai convingerile, curajul şi moartea pentru adevăr. Iată că Dumnezeu ne dă prilejul să ne asemănăm primilor creştini, pentru că la fel suntem şi noi la ora actuală; ne confruntăm cu o lume cu totul potrivnică lui Hristos şi noi, care mai trăim aşa câtuşi de puţin, avem datoria să ducem mai departe adevărul acesta prin mărturisire, pentru a lăsa moştenire generaţiilor de după noi, un îndemn mărturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos.
Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui. Acesta este îndemnul Mântuitorului la care trebuie să fim atenţi şi să ne găsim în poziţie de trezvie şi rezistenţă pe linia noastră, a Bisericii noastre străbune - „Fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se”.Să fugim de această lenevie şi comoditate modernă, care duce la indiferenţă şi ignoranţă. E o ispită mare modernismul acesta. Va trebui să recitim cum trăiau pustnicii odinioară, retraşi, departe de dulceaţa acestei lumi, încât nici măcar un obiect din lumea aceasta nu suportau să aibă cu ei acolo. Beau apă din pumn şi o cărau de la o distanţă considerabilă, într-un vas de lemn, care până la chilie ajungea pe jumătate. Dar nu s-au menajat să-şi pună instalaţie, apă curentă, să facă canalizări. Nu! S-au lepădat cu totul de lucrurile acestea, şi-au luat doi cartofi acolo şi traista de făină şi din rădăcinile ierburilor cu care îi binecuvânta Domnul trăiau.
- Şi credeţi că va fi o revenire la aceste vremuri?
- Păi, da, cred că revenirea este deja pentru noi foarte evidentă şi grăitoare… motivată de interdicţia aceasta de a nu putea cumpăra şi vinde, de a nu avea un adăpost la umbra unei legi, ba dimpotrivă, noi vom ieşi de sub orice ocrotire de lege, şi vom avea o soartă mai grea ca a unui animal, pe care tot îl mai protejezi cumva. Şi va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa lui. Iată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munţii Făgăraşului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ţi dea o cupă de zer ca să bei sau să-ţi dea o bucăţică de brânză? Pentru că, după cum se ştie, au fost condamnaţi câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar.Pe vremea noastră aceşti fugari mai găseau încă pe ici pe colo adăpost şi alinare de la câte un om de bună credinţă dar acum, prin aceste cipuri şi sistem de supraveghere, se induce în sufletele oamenilor ura aceasta neţărmurită împotriva binelui şi a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială, suspiciune - lucruri care pe parcurs vor şterge şi cea mai mică urmă de dragoste creştină.
- Cum să facem să scăpăm de deznădejde?
- Să cugetăm la câte am greşit şi multe nu le ştim şi că nu merităm atenţia Domnului. Domnul ştie şi frunza pe care o călcăm în picioare. Nu mie îmi aparţine viaţa, ci lui Dumnezeu. Oare i-am depăşit noi în nevoinţe pe mucenicii apropiaţi nouă, din închisorile comuniste - Gherla, Piteşti, Aiud, Canal, Baia Sprie şi toate lagărele de concentrare?Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci îşi şi asumau suferinţa, astfel încât din inima lor izvora dragostea şi iertarea faţă de cei ce-i prigoneau, după cum avem modelul Sfântului Arhidiacon Ştefan. Să nu credeţi că Hristos nu poate să insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri. Nici eu nu mă gândeam că voi trece prin toate suferinţele prin care am trecut, dar bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec şi de această perioadă din viaţa mea. Dar de ce trebuie să transformăm acuma totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv sufletul şi să îl înfăţişez curat înaintea lui Dumnezeu aşa cum mi l-a dat El, cu umilinţa, cu posibilităţile mele, cu neputinţe, slăbiciuni, căderi. Acestea toate ne dau nouă smerenia care agoniseşte harul lui Dumnezeu.
- Sunt credincioşi derutaţi de duhovnicii lor care, în loc să vădească această lucrare antihristică, nu văd niciun pericol în acceptarea acestor cipuri şi răspund şi ei precum cei de la Pro Tv, că nu se poate ascunde dracul într-un paşaport.
- Aceşti duhovnici sunt oameni care nu prea au curaj, se ascund şi ei pe ici pe colo, că dacă îi întrebi mâine despre o afirmaţie făcută alaltăieri, o să-şi găsească îndată refugiu şi răspunsuri. Din păcate aceştia produc sminteala şi au semănat neîncredere în sufletele credincioşilor faţă de Biserica lui Hristos. Aceştia au de dat un mare răspuns în faţa Judecăţii.
- Şi ce atitudine să aibă ucenicii faţă de astfel de duhovnici?
- Păi, să-i lase în pace! Ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze, dar nu mai putem da ascultare sfaturilor lor. Va veni vremea când într-adevăr nu vei avea unde să intri într-o biserică care să ţină predania Părinţilor şi rar vei găsi un epitrahil unde să-ţi pleci capul. Şi nu suntem departe de acele vremuri. Bineînţeles că nu vom mai putea intra într-o astfel de biserică. Ne vom duce la morminte şi vom striga după cum zice Scriptura: „Ieşiţi voi, morţilor, să intrăm noi”. Este o perioadă destul de grea. Deci nu va fi uşor deloc. Este nevoie de multă rugăciune, pentru că ferească Dumnezeu să te cuprindă slăbirea sufletească în aceste momente şi să-ţi pierzi sufletul. Asta e important pentru noi - să nu ne părăsească tăria sufletească, chiar pe noi, cei care ne-am angajat acum la această luptă.Pentru că puterea este a lui Dumnezeu şi nu a noastră.
- Credeţi că faţă de toată această mânie năpustită asupra noastră e mai potrivit cuvântul: „Ascunde-te puţine clipe până când mânia va fi trecut”?
- Tot timpul au fost mânii şi persecuţii. Nu este prima dată în istorie când creştinătatea suferă prigonire de pe urma păgânilor. Astfel de mânii au fost şi nu au cum să nu vină. Aceste sensuri scripturistice sunt greu de descifrat. Un singur lucru este cert pentru noi - că trebuie să ne găsim cu mărturisirea pe buze, că nu ştii când vine moartea. Că ştim noi că nu este acum şi vine poimâine. Nu se ştie ce se mai întâmplă cu poimâine ăsta în care, nemărturisind, poţi să îţi pierzi sufletul. Şi Domnul ne-a dat prilejul acesta şi dacă ai fugit, ai ratat toată mărturisirea. Să ne bucurăm că avem prilej de mărturisire, de mucenicie, nu să ne ascundem.
- Ce penitenţă credeţi că ar fi necesară celui ce primeşte aceste cipuri?
- Penitenţa aceasta rămâne la mila Domnului; sunt cam aspre canoanele pentru lepădare, pentru că acest păcat se încadrează la păcatul lepădării de Hristos. Dar depinde însă de pocăinţa fiecăruia, de profunzimea durerii fiecărui individ în parte.
- Dar dacă păcătuieşte din neştiinţă?
- Nu prea mai există acuma păcatul acesta în zilele noastre; ai toate mijloacele de informare la îndemână. Chiar la pustie de ai fi, nu ai justificare, pentru că nu ai căutat să te informezi, atâta timp cât au fost destule voci ale Sfinţilor Părinţi din ultimele veacuri şi care au atras neîncetat atenţia asupra vremurilor în care trăim. Să nu privim superficial aceste lucruri, pentru că este posibil ca să nu mai existe acel timp de pocăinţă. Dar se mai poate întâmpla ca tu, cu toată ştiinţa ta, aşa informat cum eşti, la vremuri grele şi de impas, să cazi tu şi să aluneci în neştiinţă. Pentru că nu este suficientă informarea, ci să ai în permanenţă o viaţă de pocăinţă. Sau dacă ne vor înfricoşa chinurile? Să ne rugăm pentru acele vremuri. Căci îmi aduc aminte de crematoriile de pe vremea comunismului, de la Bucureşti, Braşov, în care te puneau pe o targă şi te băgau puţin câte puţin în foc, la pârlit şi te mai scoteau să vadă dacă nu cumva cedezi… Fel şi fel de metode de tortură… Noi, cei din închisori, eram caz fericit, pentru că acestora evreii le luau şi le aruncau cenuşa de la înălţime, să nu mai rămână nici urmă din neamul lor. Aşa era ura lor împotriva creştinismului….
(…)
Am constatat că avem nevoie mai mult ca oricând de smerenie ca să rezistăm în acest război. De aceea îndemn să mergem cu multă smerenie pe acest drum, cu multă dragoste, nu cu îngâmfare că vai câte semnături am strâns noi, câtă misiune am făcut eu, pentru că acolo unde este îngâmfare, acolo este şi părăsirea lui Dumnezeu.Cu cât lucrarea noastră va fi mai în duhul creştin, cu atât se va apropia mai mult de adevăr. Cu cât viaţa noastră va fi mai potrivită cu ceea ce propovăduim, cu atât şi cuvântul va avea spor şi rod. Dar noi acum trebuie să ne pregătim foarte bine, să fim convinşi că adevărata noastră mărturisire este atunci când ne găsim în faţa primejdiei morţii şi rămânem cu adevărul acesta pe buze. Să nu cumva vrăjmaşul diavol să micşoreze această ardoare a noastră şi să pierdem tocmai pe ultima sută cununa mărturisirii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne părăsească puterile sufleteşti! Că atunci dovedeşti cum eşti: ucenic, urmaş apostolic sau iudă.
- De ce nu ies în faţă oameni cu trăire?
- Mai sunt, într-adevăr, oameni neştiuţi de nimeni, tainici, necunoscuţi, oameni de rugăciune ai neamului nostru şi poate mai mare este forţa lor, a acestor sihaştri, ascunşi prin crăpăturile pământului, rugători către Dumnezeu. Căci un astfel de rugător face cât şapte guverne, numai să se roage. Noi dacă am avea acum, cu adevărat, vreo câteva cete aşa de rugători şi asceţi, postitori, nevoitori, care să pătrundă în duhul lor puterile creşti, ar face mai mult decât orice conferinţă în parlament. Pentru că destinul omenirii nu e determinat de planurile noastre. Noi suntem poporul lui Dumnezeu. „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta”. Totuşi, la vreme de restrişte pentru Biserică, cei mai mari din sfinţii pustiei au ieşit să mărturisească. Nu este cu putinţă să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, fără lucrători ai cuvântului lui Dumnezeu. De aceea este bine să se îmbine lucrarea unora cu a altora, cu dragoste şi dăruire.
- Dar vedeţi că ies cei mai slăbuţi în faţă…
- Dar apoi Dumnezeu a vorbit prin cei slabi ca să îi ruşineze pe cei tari. Căci cine dădea vreun preţ pe Sf. Apostoli Pavel, Petru, Andrei şi ceilalţi, care erau nişte oameni fugari prin Ierusalim, singuri, fără stăpân şi iată că avem de pe urmele lor toată fundaţia Bisericii. Aşa slabi cum suntem, suntem şi noi nişte apostoli, dar cu smerenie, dragoste, umilinţă şi batjocură.
(…)
- Părintele Arsenie Boca zicea să nu plecăm din ţară că ţara noastră va da mulţime de mucenici.
- Ţara noastră dă mucenici şi acuma; la noi aici este cea mai înaltă fabrică de mucenici, pentru că au grijă conducătorii noştri să ne toarne în cuptorul cu mucenici. Ortodoxia noastră a fost şi este o mucenicie continuă. (…)
Nu a existat perioadă în era creştinismului, în care să nu curgă picătură de sânge. Dar să nu ne înfricoşeze aceste vremuri; ele trebuie să vină şi nu le putem schimba. Noi avem însă datoria să ne punem viaţa pentru Dumnezeul nostru. Cum nu încetează pe pământ cultura grâului pentru hrana omului, aşa nu încetează nici curgerea sângelui pentru menţinerea veşniciei cereşti. Harul şi puterea mucenicilor şi sfinţilor noştri mărturisitori să ne însoţească şi să ne întărească în această luptă grea ce ne stă înainte! Să avem nădejde că Maica Domnului, ocrotitoare a acestui pământ românesc, şi toţi sfinţii noştri mucenici din temniţele comuniste nu ne vor lăsa, şi aşa neamul nostru va învinge fiara antihristă”.
(fragment din interviul realizat de monahia Fotini, in 6 iunie 2009, si aparut in nr. 6/2009 al revistei Atitudini)
Datorita zvonisticii rautacioase si specific “romanesti” care circula in ultima vreme cu privire la starea de sanatate a Parintelui Justin si mesajele pe care le-ar da credinciosilor, ma simt obligata sa vin cu o lamurire importanta. Stiu desigur ca multi ne vor interpreta cuvantul dupa bunul lor “plac” si dupa propria inselare a fiecaruia. Fac insa aceasta precizare pentru crestinii care cu adevarat il iubesc pe Parintele Justin si care cu adevarat vor sa urmeze adevarul Sfintei nostre Biserici, intr-o lume tulburata de indoiala si de multe rataciri. 
