luni, 10 mai 2010
miercuri, 17 martie 2010
Petre Roman, căpuşa ex-KGB de pe fruntea PNL
Limba rusă uneşte, iată, destine şi persoane care în aparenţă nu ar fi avut nicicum vreo posibilitate să devină atåt de apropiate. Poate acest tip de legătură culturală să fie explicaţia ascensiunii la vårful PNL a lui Petre Roman, fostul prigonitor al partidelor istorice şi al studenţilor Pieţei Universităţii?
Înainte de a deveni principalul consilier al lui Crin Antonescu, fostul premier al FSN a fost numit în postul de înalt reprezentant al guvernului Tăriceanu pentru românii din străinătate. Tot în aceeaşi perioadă, Roman a fost nominalizat candidat al PNL pentru unul dintre colegiile din diaspora, culmea, chiar pentru aşa-numitul colegiu Basarabia, „colegiu“ călcat cu tancul de către tătåne-su, sosit via Moscova să implementeze Revoluţia bolşevică la Bucureşti.
La momentul respectiv, candidatura sa a fost contestată de către Asociaţia Victimelor Mineriadei din 1990 care au sesizat magistraţilor Tribunalului Bucureşti, fără niciun efect de altfel, imcompatibilitatea statutului său de candidat deoarece era anchetat pentru contribuţia avută în Represiunea din iunie 1990, Mineriada în care acesta a avut un rol semnificativ alături de Ion Iliescu. Represiune în urma căreia au murit zeci de oameni, sute au fost răniţi, mii au fost maltrataţi şi arestaţi ilegal.
Petre Roman şi Ion Iliescu au măcelărit studenţii Pieţei Universităţii
Ulterior, cu cinism şi neobrăzare, Petre Roman a fost acela care a susţinut că sângele celor măcelăriţi de mineri, sângele care împroşcase holurile şi pereţii Universităţii şi Arhitecturii era vopsea aplicată de studenţi intenţionat pentru a atrage mila publică şi pentru a arunca o pată pe reverul tinerei „democraţii feseniste“.
O parte din „vopsea“ îmi aparţinea şi mie, aşa că e evident caracterul subiectiv al aprecierilor mele despre Petre Roman.
La vremea cånd Roman era în putere, atât sediul PNŢCD, cât şi PNL-ul au fost devastate de hoardele feseniste, iar minerii, coordonaţi de forţele Miliţiei şi Securităţii aflate în slujba Regimului FSN, au atacat şi sediile puţinelor publicaţii care aveau la vremea aceea o poziţie critică faţă de guvernarea grupării Roman-Iliescu. Petre Roman s-a ilustrat public atunci „demascåndu-i“ pe Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, actualul preşedinte onorific al PNL-ului, drept „duşmani ai poporului“.
Atåt Petre Roman, cåt şi Ion Iliescu au susţinut public teza apariţiei legionarilor în Piaţa Universităţii, susţinând că „mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare“. Ca „atare“, adică ca şi cånd ar fi vorba de Rebeliunea legionară din filmele lui Sergiu Nicolaescu, în care Armata trage în plin. Drept şi prin urmare, cadrele din Reg. 60 Buzău au executat foc împotriva manifestanţilor, consumånd nu mai puţin de 1.466 de cartuşe de război. Per ansamblu, fantasmele legionare ale lui Petre Roman şi Ion Iliescu au provocat zeci de morţi, dintre care doar şase au fost identificaţi şi recunoscuţi, s-au înregistrat (oficial) 746 de răniţi, au fost violate şase femei (tot „oficial“) şi au fost deţinuţi ilegal şi maltrataţi peste o mie de „bărboşi, intelectuali, studenţi din Universitate şi Arhitectură, de către mineri şi forţele aflate în slujba FSN-ului.
Demonstraţia paşnică din Piaţa Universităţii care a durat mai bine de 40 de zile a fost una dintre cele mai puternice manifestări ale demnităţii romåneşti recunoscute în plan european. Represiunea, Mineriada din 1990 organizată de cuplul Petre Roman-Ion Iliescu, a adus enorme prejudicii internaţionale României. Imaginea atrocităţilor săvårşite de reprezentanţii puterii feseniste a rămas până astăzi o marcă puternic imprimată în conştiinţa publică românească. Incitarea la război civil a fost o lovitură dată fragilei democraţii din România.
Ceea ce afirmau cu tărie şi convingere demonstranţii Pieţei Universităţii - respectiv revenirea bolşevicilor şi agenţilor KGB în fruntea statului - este confirmat astăzi după 20 de ani. Telenovela KGB-iştilor din fruntea „Revoluţiei“ este demistificată acum de televiziunea B1 şi „Adevărul“, (în paranteză fie spus un brand de ziar la fel de månjit de sånge pe manşetă ca şi Petre Roman şi Iliescu pe måini). Culmea, chiar privatizarea dubioasă a Editurii Adevărul s-a făcut cu ajutorul neprecupeţit al lui Petre Roman, via Darie Novăceanu, care a apelat la amicul său ajuns premier pentru a aproba trecerea Complexului hotelier Caro din proprietatea statului în cea a Editurii Adevărul. Publicaţia „Adevărul“, fosta „Scånteia“, vårful de lance al propagandei feseniste, a ajuns acum pe måna lui Dinu Patriciu, fost ministru în guvernarea FSN. Roata se învårteşte.
Radu Moraru, „naşul“ de la B1, a demarat un fel de serial, ce readuce în prim-plan temele principale ale manifestaţiei Pieţei Universităţii, locul unde s-a cerut adevărul despre Revoluţie, despre actorii loviturii de stat moscovite care au preluat elanul revoltei populare împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu, instalåndu-se cu sprijinul ruşilor la putere, pånă astăzi.
Cu un Iliescu încă dirijor din umbră al PSD-ului, cu un Petre Roman pe post de sfetnic la vårf al PNL-ului, se poate spune că nimic nu s-a schimbat în 20 de ani, în sensul unei drepte judecăţi şi a unei şi mai juste pedepsiri a celor vinovaţi de masacrele din decembrie 1989 şi iunie 1990.
Agentura KGB-GRU din fruntea României
În ultimele ediţii ale serialului de dăzvăluiri de la B1, au ieşit la lumină date arhicunoscute cu privire la rolul agenturii KGB şi GRU în instalarea puterii feseniste, dar care capătă mai multă greutate şi actualitate, venind din surse de autoritate, ca generalul Stănculescu, Cornel Dinu, Sergiu Nicolaescu, Voican etc. Un chibiţ ca Tismăneanu, proaspăt numit un fel de şef al investigării guvernamentale a comunismului, misiune preluată de la Marius Oprea, colegul de partid al lui Petre Roman, s-a adăugat corului de foşti pupincurişti ai lui Ion Iliescu, deveniţi brusc slobozi la gură pe tema KGB-ului şi implicării Moscovei în conspiraţia care l-a înlăturat pe Ceauşescu, lăsånd sistemul la locul său. Sistem comunist ale cărui origini şi filiaţii sunt cu grijă ocultate chiar de către cei ca Tismăneanu, în cunoscuta tradiţie orweliană a „prelucrării istoriei“.
S-a afirmat că Petre Roman a fost auzit vorbind la telefon cu ruşii, cărora le-a cerut să intervină, că Iliescu a venit de månă cu generalul GRU Militaru, în timp ce Roman a fost adus de månuţă de vechiul kominternist şi NKVD-ist Silviu Brucan, că zeci de mii de agenţi speciali ai serviciilor militare ruseşti au intrat în Romånia şi au staţionat (asta nu înseamnă că au stat degeaba!) pånă în iulie 1990, că Petre Roman a făcut figuraţie la aşa-zisa revoluţie, nicidecum altceva.
Mai rău, probabil atins de senilitate, Petre Roman s-a dat singur în gåt la una dintre emisiuni recunoscånd că efectua acţiuni de spionaj militar în Franţa, pe cånd se dedulcea la bursă, în anii ‘70. Pe loc, presa l-a identificat pe Roman drept potenţial KGB-ist, eventual membru al reţelei Caraman, care spiona NATO în beneficiul Moscovei. Reacţiile nu au întårziat să apară - Iliescu a spumegat la Consiliul PSD-ului, Roman l-a atacat arţăgos pe Tismăneanu, reuşind chiar să spună adevărul gol-goluţ, pentru o clipă, cånd îl numeşte impostor şi îi aduce aminte de originea sa, comună de altfel cu a tatălui său, Valter Roman, prenumele său adevărat Erno Neuländer, recrutat de Komintern încă din 1931 şi trimis în URSS. Erno/ Valter a condus, pentru o perioadă o oficină a NKVD, respectiv secţia în limba romånă a postului de radio Moscova, unde a lucrat împreună cu Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. Ana Pauker s-a reîntors în Romånia îmbrăcată în uniformă sovietică, iar Valter Roman a poposit pe meleagurile noastre călătorind pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan“. Traiectorie aidoma tăticului lui Tismăneanu, agent kominternist ca şi mămica sa, aflaţi, ambii, pe statul de plată al Anei Pauker, NKVD-ista pusă de Stalin personal pe postul de maşteră sovietică peste Romånia.
„După noi vom veni tot noi...“
Familia Tismenenski - Tismăneanu se afla în vårful piramidei de cadre politice comuniste alături de alţi numeroşi evrei comunişti (Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Petre Lupu, Gheorghe Stoica, Nicolae Goldberger, Valter Roman, Ofelia Manole, Ghizela Vass - bunicuţa sångeroasă a fostului coleg de partid a lui Petre Roman, Bogdan Olteanu -, Simion Bughici, Gheorghe Gaston-Marin, Silviu Brucan, Sorin Toma, Mihail Florescu, Barbu Zăhărescu etc), iar în Securitate multe din poziţiile de vårf erau ocupate de securişti evrei (Alexandru Nicolschi, Isidor Hollingher, Mişu Dulgheru, Mauriciu Ştrul, Ludovic Weiss, Tudor Sepeanu, Ştefan Koller, Wilhelm Einhorn etc). Majoritatea acestora au devenit aşa-numita burghezie a Cartierului Primăverii, loc cu verdeaţă şi multe privighetori, de unde a plecat (şi s-a întors pe post de „cercetător“) şi Volodea Tismăneanu, care şi-a petrecut frumoasa copilărie în frumosul cartier alături de Petrică Roman.
În 1945, tăticul lui Petre Roman a fost decorat de Moscova cu „Steaua Roşie“, iar în 1948, ajunge general-maior şi şef al Direcţiei Învăţământ a Statului Major al armatei române, primind sarcina să transforme ideologic armata romånă într-o filială a Armatei Roşii. Apoi, este pus pe o poziţie strategică, de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi membru al CC al PCR. Ulterior, devine director al Editurii Politice (transferată de Ion Iliescu în 1990 lui Gabriel Liiceanu, ideologul GDS-ului înfiinţat de omnipotentul Silviu Brucan) şi se apucă de beletristică futurologigă. Tăticul lui Petre Roman era se pare un fel de vizionar, iar panseurile sale par a se fi adeverit peste secole. Într-o carte intitulată „Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii“, Valter Roman-Neuländer se întreba retoric: „Cine va veni după noi?“. Tot el răspundea: „După noi vom veni tot noi...“.
Treabă care, pare-se, s-a şi demonstrat cu vårf şi îndesat, pe spinarea romånilor.
George RONCEA
marți, 3 noiembrie 2009
Fripturiştii lui Traian Băsescu. Urmează beneficiarii privilegiati ai fondurilor publice din gastile Geoana, Antonescu etc
Instalarea lui Traian Băsescu în fotoliul de preşedinte al României a produs schimbări spectaculoase în viaţa multor intelectuali şi jurnalişti din România. Unii dintre ei erau condamnaţi din naştere la anonimat, alţii era îngropaţi de o mediocritate intratabilă. Le lipseau şi opera, şi recunoaşterea, chiar şi popularitatea ieftină.1. Horia-Roman Patapievici, filozof cu operă de necitit, numit preşedinte al Institutului Cultural Român. Conduce un institut cu un buget cât un minister. Are pe mână toate fondurile de promovare a culturii române. N-a mai condus în viaţa sa o instituţie. Pentru bunăstarea familiei, soţia sa a fost promovată la BNR (unde prin anii ’50-’60 tatăl său a lucrat ca director). Salariul brut al unui consilier la BNR este aproape dublu faţă de cel al unui ministru.
2. Vladimir Tismăneanu, urmaşul unui feroce activist comunist, a devenit el însuşi lector propagandist de partid în perioada Ceauşescu. S-a lipit ca o ventuză de regimul Ion Iliescu, iar acum este rezervor de idei prezidenţiale, ideologul condamnării comunismului şi conducătorul Comisiei prezidenţiale de cercetare a perioadei totalitare.
Pentru friptura aceasta din care se hrăneşte şi astăzi, plimbându-se mereu de la Washington la Bucureşti, a fost în stare să-şi acuze tatăl în mod public. Şi să nu se întrebe niciodată ce legătură o fi avut Traian Băsescu cu Securitatea!
3. Sever Cotoi-Voinescu, jurnalist cu pretenţii culturale, remarcat mai ales prin coafura bărbii sale ca pana corbului. A dus-o bine şi pe vremea regimului Constantinescu, primind un post de consul în SUA. În Epoca Băsescu s-a afirmat ca limbist rafinat, fiind capabil să argumenteze orice afirmaţie trăsnită, ilogică sau indecentă a lui Traian Băsescu. Asta i-a şi adus poziţia de purtător de cuvânt al candidatului Băsescu.
4. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu disponibilităţi enorme de a dovedi prin cercetări de teren lucruri imaginate sau petrecute numai în vis. El a lansat celebrul sondaj care a devenit fundamentul operaţiunii de spargere a PNL. Pe baza măsluirii produse de CURS, Theodor Stolojan a fost lansat ca preferat al publicului la funcţia de premier şi militant liberal, dispus să contribuie la reconstrucţia PNL.
5. Mircea Mihăieş, pupincurist prezidenţial abonat la Cotroceni, singurul român care vomează la numele preşedintelui Obama şi crede că el şi Traian Băsescu ar putea pune la cale o debarcare a acestuia. Conduce în funcţia de vicepreşedinte ICR promovarea culturii române. Deşi opera sa se reduce la câteva cărţi de interviuri sterpe cu Vladimir Tismăneanu şi la un volum despre poetul şi cântăreţul din care n-a înţeles mare lucru. Înjură la comandă cu dexteritatea mahalagiului care sparge două geamuri cu o singură piatră.
6. Traian Radu Ungureanu, singurul jurnalist român dat afară de la BBC. Şomer în Anglia, s-a recalificat la Bucureşti ca stilist extrem de expresiv şi rafinat în descrierea şi interpretarea bâlbelor prezidenţiale. A fost la un pas de o mare ruşine pentru el şi pentru România, aceea de a ocupa postul de ambasador al ţării noastre la Londra. În compensaţie şi cu multă stăruinţă s-a ales cu un post de parlamentar european. Nu înţelege mare lucru din ce vede la Bruxelles şi la Strasbourg.
7. Cătălin Avramescu. Profesor fără nume şi fără carieră, socotit de unii un fel de zăltat, s-a afirmat mai ales prin valoarea de clănţău. Toacă orice idee, enervează orice interlocutor şi este mono-mental în ce-l priveşte pe Traian Băsescu. Din pârlit a ajuns consilier prezidenţial. O victorie a lui Băsescu în alegeri i-ar aduce un viitor strălucit şi câteva poziţii mai sus în acest clasament.
8. Monica Macovei, fost procuror comunist, fost activist al societăţii civile, prin traducerea în Justiţie a gândirii preşedintelui Traian Băsescu a devenit un fel de amazoană a dreptăţii. La un moment dat, a trecut la câţiva milimetri pe lângă funcţia de premier ca, la câteva săptămâni, să zboare din guvern. S-a afirmat ca democrată categorică şi în ţările amărâte din Europa de Sud-Est şi a reuşit să urce pe lista pentru Parlamentul European. O asociaţie-fantomă a şi scos-o femeia nr. 1 a Europei (cei mai mulţi europeni neştiind nimic despre doamna, nici chiar despre preşedintele ei).
9. Toader Paleologu. Mascota veselă a guvernului Boc a ajuns ministru pentru momentele de umor oferite românilor gratis şi pentru slugărniciile preţioase publicate pe unde a găsit loc. Este singurul care din cauza sărăciei cu duhul, când a vrut să-l laude pe preşedinte, s-a trezit zicând câte o poantă sau chiar o înjurătură. Ambasador şi ministru pentru cât a citit şi a scris tatăl său (inclusiv pe adresa băieţilor).
10. Teodor Baconski, fiul lui Anatol E. Baconski, basarabean cu responsabilităţi în propaganda proletcultistă, cunoscut pentru cunoaşterea şi apropierea de lumea Vaticanului, pentru jocurile erotice din cadă cu o ambasadoare şi pentru articolele solemne la adresa preşedintelui. Cădelniţările din ultimii ani i-au adus un nou mandat, de data aceasta de ambasador la Paris.
Sursa:
marți, 13 octombrie 2009
CURENTUL despre "Marele şoc": Tismăneanu regurgitat de Iliescu. FACATURA TISMANEANU - ILIESCU.
Ion Iliescu s-a supărat din nou pe produsul său şi al Noii Stångi a şcolii de la Moscova, Vladimir Tismăneanu. „Eu cred că aşa-zisul Raport de condamnare a comunismului este o făcătură nefericită. El ignoră tocmai momentul cel mai semnificativ - cel al condamnării reale de către întregul popor şi al înlăturării prin cea mai radicală mişcare populară a dictaturii comuniste: Revoluţia Romånă, care este expediată în acest raport în cåteva pagini“, a declarat, ieri, fostul şef al FSN, la Academia Romånă. În replică, Vladimir Tismăneanu, propagandistul comunist de la Ştefan Gheorghiu, în prezent „profesor“ fără cursuri şi studenţi cu o catedră plătită de ICR din bani publici, tocmai la Maryland, se arată supărat. El susţine că ceea ce îl deranjează pe Ion Iliescu la raportul întocmit este citarea Proclamaţiei de la Timişoara care cere, la Punctul 8, lustraţia în Romånia. Potrivit lui Tismăneanu, Raportul „accentuează Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 ca adevărată Cartă a Revoluţiei Romåne“. El susţine că Raportul este „un document ştiinţific, rezultat din activitatea unei echipe de cercetători şi a unei comisii formate din specialişti de prim rang din Romånia şi din străinătate şi exponenţi de frunte ai societăţii civile“.Un Raport contestat
În fapt, Raportul a fost contestat, dincolo de motivele personale ale lui Iliescu, de către părţi importante ale societăţii româneşti: deţinuţii politici, pentru că a falsificat numărul morţilor sub ocupaţia bolşevică şi alte aspecte ale martirajului luptei anticomuniste, inclusiv în Basarabia, de către reprezentanţii minerilor de la 1977, ai muncitorilor anticomunişti de la Braşov din 1987, de către Biserica Ortodoxă, pentru minciunile şi infamiile la adresa Ortodoxiei, dar şi de cea Catolică, de către Societatea academică pentru adevăr istoric, pentru gravele deformări ale adevărului de către academicieni, profesori universitari, istorici, analişti, presă, societatea civilă şi militanţi anticomunişti, cum ar fi Victor Frunză, Ionel Cană, Paul Goma ş.a.
Herta Muller l-a refuzat pe Tismăneanu
Chiar şi recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller, a respins participarea la această farsă istorică. Ea consideră că, în condiţiile de astăzi, condamnarea comunismului este un „teatru absurd“. Din acest motiv a şi refuzat să facă parte din „Comisia Tismăneanu“. „Este ridicol ca după 20 de ani să se spună că regimul comunist a făcut crime! Trebuie să facem ce trebuie, concret, nu teatru absurd“, afirmă disidenta într-un interviu acordat în exclusivitate, disponibil pe Internet.
Singurul membru al Academiei Române din Comisie este profesorul Alexandru Zub, care a declarat în mediile istorice din Iaşi că nu a scris personal niciun rând la Raport şi îi este ruşine ca s-a lăsat folosit. În schimb, unul dintre „specialiştii de prim rang“ de care vorbeşte Tismăneanu, a fost Sorin Antohi, dovedit ca turnător al Securităţii, acoperit de Patapievici la CNSAS şi, mai mult, dezvăluit de presă drept un impostor, cu un doctorat inventat.
Monica Lovinescu: Comisia Tismăneanu, „o aiuristică“
Iar „specialiştii din străinătate“ şi „exponenţii de frunte ai societăţii civile“, dacă aceştia sunt Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, se pare că, de fapt, niciunul nu a participat la redactarea Raportului. Conform scriitoarei Doina Jela („O sută de zile cu Monica Lovinescu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008), din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocată la pat după ce trecuse printr-o internare şi un episod de amnezie totală. Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 - înainte de încheierea lucrărilor „Comisiei Tismăneanu“. De prin 2005 i se arătaseră lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care în cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunoştea pe nimeni. Pe 27 iulie 2006, Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu „demenţă senilă“ în urma unei internări. Doina Jela ne mai spune că, începând din anul 2000, Ierunca nu mai dădea interviuri şi nu mai scria. În ce o priveşte pe Monica Lovinescu, este greu de crezut că o femeie de 83 de ani, suferindă şi imobilizată la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenţă în alcătuirea acestui raport în care nu sunt clare contribuţiile fiecărui membru al Comisiei, după cum remarcă observatorii avizaţi. La 11 septembrie 2006, Monica Lovinescu îi declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismăneanu: „S-au făcut lucruri foarte interesante. Am înţeles că s-a luat la cunoştinţă şi de faptul că noi nu suntem decât cu numele, că nu vom putea merge la Bucureşti şi se vor ocupa, când va apărea textul, să ni-l comunice şi nouă, ca să avem o părere“. În plus, Monica Lovinescu, ca şi Herta Muller, nu vedea sensul existenţei „Comisiei Tismăneanu“ şi a unui eventual raport: „În Germania a fost populaţia care a făcut, în Ungaria nu ştiu ce s-a făcut. În Cehia s-a lichidat povestea de la început. De-asta o face şi al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experţi mi se pare aiuristică, cum să spun eu, tot românul ştie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar dacă el nu a fost direct persecutat. Dar ştie, a auzit de lucrul ăsta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publică... A trăit, aşa că nu mai are sens toată povestea asta. Decât fiindcă el îşi ia o răspundere, care e mare, bine că şi-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport“. (Doina Jela, op. cåt., p. 142).
CIA şi „Revoluţia de la Moscova“
În ce priveşte spaţiul destinat „revoluţiei“ în Raportul Tismăneanu, Richard Andrew Hall, un reputat analist american al Agenţiei Centrale de Intelligence, CIA, specializat pe evenimentele din România din decembrie 1989, critică modul precar şi amatoristic în care a fost realizat. Richard Andrew Hall, în analiza sa disponibilă pe Internet - „Romånii meritau ceva mai bun“ - este revoltat de superficialitatea cu care Raportul a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare şi modul în care preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, eschivează criticile pertinente aduse acestei lucrări, încercând să pozeze în victima unor atacuri personale.
Concluzia ar putea fi aceasta: „Raportul Tismăneanu“ este cea mai mare minciună scrisă din România, de după ocuparea ţării de comuniştii bolşevici, echivalentă perfect cu aşa-zisa „Revoluţie Romåna“ în care Iliescu a jucat un rol principal. Dacă observaţi, miza amåndurora, Iliescu şi Tismăneanu, este să acrediteze, în continuare, imensa minciună a „Revoluţiei Romåne“, sinistra lovitură de stat instrumentată de KGB pentru a prelua conducerea României, care se dorea a fi transformată în precursoarea Iugoslaviei sfărâmate, şi pe deasupra cu 60.000 de morţi, conform aspiraţiilor lui Silviu Brucan.
Iliescu vrea autentificarea „Revoluţiei de la Bucureşti“, Tismăneanu a „Revoluţiei de la Timişoara“, pentru a acoperi, la ordinele aceleiaşi Centrale, adevărul macabru al „Revoluţiei de la Moscova“
Komintern după Komintern
Instalarea lui Tismăneanu la Cotroceni, pe post de „ayatollah al adevărului suprem“, este o succesiune firească după plecarea lui Iliescu-KGB: constituie practic o tentativă de reocupare totală a României de către kominternul de după komintern.
Cearta tătukăi Cronos Iliescu, învins de Zeus Băsescu, cu unul dintre fiii săi mâncaţi în stare de avorton şi acum regurgitat, Volodea Tismăneanu, este, de fapt, rezultatul unor greţuri personale. La finele anului 2004, în plină campanie electorală, fiul Tismăneanu la braţ cu tăticul FSN-PSD Iliescu-KGB străbăteau Românica, Europa şi SUA pentru a promova ultima lucrare a noului şi vechiului Komintern: „Marele şoc - Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu“.
Raportul Tismăneanu - Iliescu
Să ilustrăm cu câteva citate din acest volum propagandistic, posibilul Raport Tismăneanu, dacă Iliescu şi Năstase ar fi cåştigat alegerile:
„Vladimir Tismăneanu: Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace -, pentru că, până în anii ’60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar, după anii ’60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi. (...) Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină. (...)
Cel puţin din ce reiese astăzi, Stalin fusese simbolul a tot ce putea să fie mai pur, mai frumos, mai antifascist, mai umanist, pentru multă lume, a fost un mit extraordinar de puternic.
Ion Iliescu: Cultivat cu putere şi considerat expresia sintetică a teoreticianului, care emitea nu păreri, ci adevăruri absolute.
Vladimir Tismăneanu: Comunicate divine“.
Victor RONCEA
Comentarii la
luni, 28 septembrie 2009
ACADEMICIENI SI PROFESORI pentru Statuile de la Universitate. Apel la demnitate – protejarea memoriei istorice este o prioritate nationala
Academicienii apără statuile de la Universitate Scris de George Roncea
"- De ce, batrane, de-atat vreme /Cu mana-ntinsa tu stai si-acum?
- Cersesc la lume un dram de minte / Pentru-nteleptii de peste drum"
Epigrama Statuii lui Ion Heliade Radulescu de la Universitate
Redăm „Apelul la demnitate“ semnat de academicieni şi mari oameni de cultură din Romånia care susţin că „protejarea memoriei istorice este o prioritate naţională“
„Profanarea şi des-figurarea monumentelor istorice de la Universitate, statuile lui Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Spiru Haret şi Mihai Viteazul, piloni ai culturii şi şcolii romåneşti şi edificatori ai statului naţional, survenită chiar la împlinirea a 550 de ani de la atestarea documentară a oraşului Bucureşti, este o nouă detestabilă ofensă la adresa demnităţii naţionale a romånilor, după acţiunea similară petrecută anul trecut, ce a vizat statuia Eroilor Pompieri.
Acoperirea figurilor iluştrilor noştri înaintaşi cu o aşa-zisă mască de gaze roz cu o excrescenţă trompiformă este pe de o parte un gest de prost gust - specific kitsch-ului de cea mai joasă factură - şi pe de altă parte reprezintă o des-figurare simbolică ce atinge limitele obscenităţii.
Sacrilegiul s-a executat în absenţa oricărei minime morale sub pretextul unei îndoielnice campanii «ecologice» de o factură suburbană, cu încălcarea unor elementare reguli de protecţie a patrimoniului cultural. Aşa ceva nu s-ar putea vedea în nicio altă capitală a lumii civilizate, unde intervenţii de acest tip asupra unor monumente istorice cu valoare de simboluri naţionale sunt de neconceput.
În cazul anterior - profanarea statuii Eroilor Pompieri - faţă de care am protestat cu toţii energic, ministrul Culturii de atunci a recunoscut că avizul «a constituit o eroare» şi a afirmat că «pentru evitarea unor situaţii similare, ce pot aduce atingere identităţii noastre naţionale, Ministerul Culturii şi Cultelor are în vedere modificarea Legii nr. 422/2001 în sensul interzicerii amplasării tuturor reclamelor pe monumentele istorice din România». Ce s-a întâmplat cu această promisiune?
Mai mult, tot atunci, prefectul Capitalei a cerut demontarea imediată a construcţiei care acoperea statuia, înainte «ca legea să intre în vigoare», afirmând răspicat că «acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată în Bucureşti».
Nu putem înţelege cum, de data aceasta, chiar ministrul Culturii, care are între atribuţii protejarea monumentelor istorice, a aprobat o asemenea batjocură a memoriei celor mai de seamă simboluri ale educaţiei şi unirii naţionale, mai ales când aceste monumente sunt clasate de importanţă naţională şi universală, iar Legea Monumentelor prevede că «desfiinţarea, distrugerea parţială sau totală, profanarea, precum şi degradarea monumentelor istorice sunt interzise şi se sancţionează conform legii».
Cerem autorităţilor responsabile elaborarea unei norme legislative care să interzică şi să pedepsească expres astfel de ofense şi «intervenţii» din sfera mediocrităţii subculturale aduse unor monumente naţionale şi chiar să extindă aceste preve-deri pentru toate monumentele istorice de orice fel, clădiri sau ansambluri statuare acoperite cu tot felul de cârpe cu pretenţie de reclame, în pofida bunului simţ.
Cerem imperios Primarului General al Capitalei, Domnul Sorin Oprescu, să dispună de urgenţă aplicarea legii şi îndepărtarea oricăror urme ale sacrilegiului care ne aduce aminte de procedurile Armatei Roşii a Uniunii Sovietice care trecea la des-figurarea metodică a monumentelor naţionale imediat după ocuparea oraşelor ţărilor invadate. Apreciem că mai există români şi organizaţii care ştiu să apere onoarea naţională şi şi-au propus acelaşi lucru, indiferent de consecinţe, respingånd invazia prostului gust ignar şi degradarea memoriei naţionale.
Cerem Primului Ministru, Emil Boc, să sancţioneze de urgenţă astfel de initiaţive suburbane acţionånd în sensul respectării demnităţii romåneşti, după cum s-a pronunţat în repetate rånduri şi Preşedintele Traian Băsescu.
Reprezentanţii Statului romån şi ai Guvernul Romåniei au datoria de onoare să contri-buie cu adevărat la redarea demnităţii naţionale romåne şi nu la subminarea oficială a acesteia“.
Semneaza (si lista ramåne deschisa):
Academician Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Romane, Presedinte de onoare al Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie
Academician Alexandru Surdu, presedinte al Sectiei de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie a Academiei Romåne
Gabriel Tepelea, membru de Onoare al Academiei Romåne
Academician Stefan Stefanescu
Academician Razvan Theodorescu
Academician Augustin Buzura
Academician Constantin Balaceanu Stolnici
Radu Campeanu, fost detinut politic
Prof Radu Ciuceanu, presedintele Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, fost detinut politic si vice-presedinte al Comisiei Monumentelor Istorice a Ministerului Culturii
Ing Constantin Ciuceanu, fost detinut politic, fost secretar general al Comisiei pentru Protectia Mediului - Bucuresti
Preot Prof Dr Florin Serbanescu, Consilier Patriarhal, Sectorul Patrimoniu Cultural
Col (r) Mircea Dogaru, istoric, presedintele Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate
Prof Univ Dr Ioan Scurtu
Prof Univ Dr Ilie Badescu
Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Prof Univ Dr Mihail Diaconescu
Prof Univ Dr Octavian Roske
Prof Univ Dr Nae Georgescu, eminescolog
Prof Constantin Barbu, filosof, eminescolog
Prof Bobi Apavaloaiei, arheolog
Dr Stela Cheptea, arheolog
Prof Univ Petru Ursachi, filolog
Magda Ursachi, scriitor
Dr Corneliu Ciucanu, istoric
Prof Vasile Diaconu, jurist
Pentru transmiterea semnaturilor: inst.academia@gmail.com
Academicienii apără statuile de la Universitate
Curentul - marţi, 29 septembrie 2009
sâmbătă, 12 septembrie 2009
Profesorul Theodor Codreanu îi ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu. Tema: opera lui Mihai Eminescu.
Să pornim de la pariul central al istoriei manolesciene: esteticul. Trebuie să reamintesc că, de astă dată. viziunea criticului român coincide pe deplin cu aceea a canonului din cartea lui Harold Bloom. Fundamentul canonului occidental este esteticul. Din punct de vedere teoretic, Nicolae Manolescu este perfect îndrituit să pornească de la Titu Maiorescu, cel care a dus bătălia canonică sub semnul esteticului, proiectând definitiv canonul românesc pe orbita celui occidental. Intuiţia de mare critic a lui Nicolae Manolescu a funcţionat, aici, ireproşabil. Şi totuşi drama spirituală a d-lui Manolescu începe tot de aici, din confruntarea cu Maiorescu şi cu Eminescu. Eşuând în raport cu ei, criticul a preferat să se afunde în fanteziile doctrinare ale sincronismului lovinescian, adică în cele marginale, care constituie un paralizant pas înapoi comparativ cu ceea ce făptuise Maiorescu, adevăratul său continuator fiind, din atare punct de vedere, G. Călinescu, cel care a desăvârşit impozantul edificiu (aici a lucrat geniul arhitectonic al autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent) al canonului naţional ca parte constitutivă a canonului occidental. Şi totuşi Călinescu scrisese o istorie literară. Nicolae Manolescu are dreptate. De aceea, îi revenea lui sarcina de onoare să scrie istoria canonului literar românesc, deoarece avea tot ce-i trebuie, talent, supleţe a nuanţelor, prestigiu public. Dar de ce oare şi-a trădat destinul acest critic, glisând pe panta superficialităţii strălucitoare?Dintre cei care au scris despre Maiorescu, d-l Manolescu a pătruns cel mai bine adevăratul loc al mentorului junimist în istoria gândirii canonice româneşti. Conceptul său de estetic nu este unul simplu, depăşit, cum înclină să creadă mulţi dintre criticii şi istoricii literari. Poezia, s-ar părea, exprimă arheal înaltele exigenţe ale esteticului. În literatura română, primul concept estetic de poezie apare în Gramatica de la 1787 a lui Ienăchiţă Văcărescu: „cugete frumoase, cu poetice faceri", imagine care a rămas neschimbată până la Maiorescu. Este vorba de o continuare empiristă a conceptului trubaduresc de poezie. Conştiinţa gratuităţii ca semn al poeziei pure ar fi de semnalat la Anton Pann, atrage atenţia criticul. Dar marea schimbare în criteriul poeticului survine în epoca postromantică, atunci când poezia este „identificată cu lirismul"2. Studiul lui Maiorescu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este o piatră de hotar, cu priorităţi nu doar în câmpul literaturii române. încă Vladimir Streinu observase că Maiorescu pornise, în renovarea conceptului de poezie, de la Edgar Poe, al cărui Principiu poetic, alături de contribuţiile Iui Baudelaire, orientează poeticul către modernitate. Consonanţa cu Poe, apreciază Nicolae Manolescu, duce nu doar la „prima concepţie coerentă de la noi asupra poeziei", dar „denotă o deschidere mult mai mare a Iui Maiorescu decât se admite de obicei"3. Maiorescu proclamă gratuitatea artei prin raportare la elementele considerate extraestetice, chiar în sensul poeziei pure a abatelui Bremond (1926). Şi Vladimir Streinu sesizase că Maiorescu merge până la a propune un „ideal ingineresc" de compoziţie. El a înţeles poeticul ca „raport necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală", ca „o nouă armonie a naturii" şi ca „repaosul inteligenţei", ceea ce va fi confirmat şi de G. Călinescu după 75 de ani, cu aplicare la Glossă, de M. Eminescu, unde nu cugetările „fac lirismul, ci rostirea sentenţioasă şi bătaia, în gol, a versurilor"4.
Desigur, esteticul fiind cheia intrării în canon, trebuie să admitem că „bătălia canonică" maioresciană se duce chiar în spiritul canonului occidental. Problema e acum dacă Maiorescu s-a oprit cu intuiţiile la gratuitatea artei şi ce a înţeles el prin „gratuitate", dat fiind că acest concept este ambiguu şi poate fi răstălmăcit în fel şi chip. Faptul că mentorul Junimii a distins între ştiinţă, care se ocupă cu adevărul, şi poezie, a cărei „condiţiune ideală" este sentimentul, ne poate întări ideea că gratuitatea se naşte din propensiunea pur ludică a artei. Convingerea lui Nicolae Manolescu se îndreaptă către gratuitatea văzută ca dezinteres total faţă de orice conţinut practic, acea plaisir du texte de esenţă barthesiană, cum am văzut şi modul în care a descris gratuitatea referindu-se la capodopera lui Ion Budai-Deleanu. Finalmente, gratuitatea poetică se pierde în lipsa oricărui sens, ca divertisment pur, exemplul spre care se focalizează ţinta critică manolesciană fiind Levantul cărtărescian. E binecunoscută teza poeticii moderne că poezia este autoreferenţială, ca limbaj în sine, suficient sieşi. Nicolae Manolescu citează şi celebrul pasaj călinescian, fundament al „principiilor de estetică" din 1939: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii". Călinescu a cuprins aici, într-adevăr, adevăratul sens al conceptului de gratuitate. Însă cine are interesul să înţeleagă jocul pur al poeziei ca formă goală o poate face lesne ocultând întregul conţinut al textului călinescian. Exact aşa procedează şi Nicolae Manolescu. Bunăoară, contestă finalul din pasajul călinescian: nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Oare nu se desprinde de aici tocmai adevărul artei, care e altceva decât adevărul „exact", dar fragil şi „rectificabil" (Eminescu) al ştiinţelor şi politicii? „Sensul lumii" ascuns în limbajul suficient sieşi este, cum a demonstrat Heidegger, Fiinţa, căci limba devine Casa Fiinţei, acea locuire poetică descoperită de filosoful german în lirica lui Holderlin. Altfel spus, poezia este centrul iradiant al literaturii, prelungindu-se şi-n celelalte genuri şi specii literare. Limba poeziei este limba adamică, oglindă a Logosului divin. Asta o înţeleg numai scriitorii foarte mari, iar aceştia nu pretind mai niciodată că opera lor este un simplu joc. Nici Dimitrie Cantemir (din Istoria ieroglifică), nici Ion Budai-Deleanu (din Ţiganiadă) nu pretind că „se joacă" în pura gratuitate a literaturii lor, ci fiecare dintre ei este convins că spune adevărul. „Dar eu vorbesc adevărul", zice Budai-Deleanu. Este momentul unei aparente contradicţii în ecuaţia gratuitate / adevăr în faţa căreia începe eşecul criticii manolesciene. Fiindcă el îşi refuză logica transdisciplinară a terţiului ascuns. De fapt, şi Harold Bloom spune ceva similar cu reflecţia călinesciană: „Literatura se află undeva între adevăr şi sens, în acel «undeva» pe care l-am comparat cândva cu ceea ce gnosticii numeau «Kenoma», golul cosmic în care ne rătăcim şi plângem, cum scria William Blake", ceea ce, tulburător, rezonează cu versul lui Dosoftei „Acolo şezum şi plânsăm"! Jacques Derrida, „ateul", o va numi khora.
Consecinţele sunt dintre cele mai neaşteptate. Dacă d-1 Manolescu ar fi înţeles sentimentul din conceptul de poezie al lui Maiorescu drept adevărul care se opune adevărurilor ştiinţei, el ar fi dus la bun sfârşit lucrul început cu revizuirea gândirii junimistului constructor al canonului naţional ca parte indestructibilă a canonului occidental. Din păcate, s-a oprit aici. A trecui cu seninătate pe lângă un alt concept maiorescian: impersonalitatea artistului, ca supremă expansiune a individualităţii creatoare. Ne amintim prea bine că şi emulul din epocă al lui Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, a trecut pe lângă impersonalitate, neputincios şi siderat că nu o înţelege. Să refacem legătura abia vizibilă dintre gratuitate şi impersonalitate pentru a ajunge la canonul estetic. Într-adevăr, impersonalitate înseamnă suprem dezinteres în cunoaştere, un „neutralism" gnoseologic care te plasează tocmai în ceea ce Călinescu numea sensul lumii. Pentru Maiorescu, impersonalitatea mai însemna atingerea obiectivitătii în cea mai pură subiectivitate a artistului. Este, dacă vreţi, eliminarea tuturor categoriilor de idoli (în termeni moderni, putem zice şi ideologii) baconieni sau de altă natură, care barează cunoaşterea. Poziţia maioresciană coincide cu aceea a lui Harold Bloom. Discutând esteticul în Regele Lear, criticul american subliniază că Shakespeare atinge suprema obiectivitate, pe care o observase încă Hegel. Personajele, spune Hegel, prin mijlocirea inteligenţei imaginative, „se contemplă obiectiv, ca opere de artă, Shakespeare le face creatori liberi ai propriei fiinţe". Or, Maiorescu îl cunoştea bine pe Hegel, iar conceptul de impersonalitate de-acolo vine. Dacă Maiorescu ar fi perceput gratuitatea ca formă goală, el ar fi putut prefigura obiecţia lui E. Lovinescu că trebuie să pornim de la forme în speranţa că va veni şi fondul. Un prilej ideal de a defini poezia ca formă fără fond. Însă nu, el pune primatul adevărului în toate formele civilizaţiei şi culturii. Astfel, mentorul junimist a evitat radicalismul reducţiei esteticului la estetism, capcană în care deconstructiviştii care trec, peste noapte, de la stânga radicală la dreapta radicală. Derrida, idolul deconstructivismului postmodern, nu a alunecat într-o asemenea cursă. Ne-o spune unul dintre admiratorii săi, John D. Caputo, după o întâlnire la un simpozion internaţional: „Atunci am văzut în mod evident ce abordare nereuşită era să vezi deconstrucţia ca estetism, ca fiind antireligioasă ori iresponsabilă la nive etic"5.
Cine este pentru Maiorescu suprema întrupare a conceptului său de impersonalitate! Între toate personalităţile pe care le-a cunoscut, el numeşte pe unul singur: M. Eminescu. A văzut în geniul poetului „cea mai înaltă întruchipare a inteligenţei" româneşti. Ca şi G. Călinescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, spre a nu-i numi decât pe aceştia. Iar Eminescu afirmă pe cât de răspicat, pe atât de neînţeles că poezia se opune jocului gratuit de vorbe: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune". Alternativa la „cuvintele goale", gratuite, este cuvântul ce exprimă adevărul. Să se observe că acum poetul foloseşte singularul, deoarece „cuvintele goale" par să spună „adevăruri", iar nu adevărul. Canonul, spune Harold Bloom, este alcătuit din singularităţi, nicicum nu se naşte din energii sociale, cum credea Gherea, marxistul. Iar singularitatea nr. 1 în vremea primei bătălii canonice era Eminescu, după care veneau alte singularităţi canonice: Caragiale, Creangă, Maiorescu, Slavici. Toţi aceştia l-au recunoscut ca întâi-stătător pe Eminescu, gloria lui Maiorescu constând îndeobşte din crearea canonului la modul conceptual. Definitivează edificiul în anul morţii tragice a poetului, în cel mai consistent studiu critic al său, Eminescu şi poeziile lui. Acest studiu, dincolo de unele aprecieri erodate de timp, înseamnă recunoaşterea fiinţării canonului estetic naţional: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti"6.
Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine, Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă, în chip stupefiant, în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, arată Bloom. Criticul român s-a pomenit brusc prizonier al vechilor ideologi marxişti ai canonului proletcultist sublimat într-o falsă aureolă a esteticului de după „obsedantul deceniu". Unul dintre campionii „deconstrucţiei" canonului naţional a fost Z. Ornea. Lui i s-a alăturat şi Nicolae Manolescu, patronând împreună, spre exemplu, faimosul nr. 265 al Dilemei din 1998. Şi mai stranie a fost alăturarea la resentimentari a lui Petru Creţia, devenit şi el un captiv al ideologiei postmoderniste. Împreună, ei şi-au propus să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. Până la 1989, nici cei mai aprigi detractori ai poetului nu au considerat că trebuie să pună la îndoială canonicitatea lui Eminescu sintetizată de G. Călinescu în sintagma poet naţional, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc", iar după al doilea război mondial de Noica prin „omul deplin al culturii româneşti". Friedrich Nietzsche şi Ernest Robert Curtius au afirmat lucruri similare despre Goethe şi în acest mod îl receptează ca autor canonic de prim rang şi Harold Bloom7. Se mai pot adăuga şi alte formule memorabile, precum cea a lui Dimitrie Vatamaniuc: „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale". Sau Ilie Bădescu: personalitatea eponimă a culturii româneşti8. Curios că „demitizarea" canonicităţii eminesciene se face fără argumentele estetice ale canonului, împotmolindu-se într-o penibilă sofistică, fals aureolată cu o „mândrie" critică îmbrăţişată, în ultimii ani, de tot mai mulţi resentimentari.
„Argumentul" dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de „poet naţional" (iar de aici şi celelalte formule amintite) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români. Numai că „inventatorul" sintagmei (nu în sensul că ar fi formulat-o primul), dar Eminescu a trăit, la rându-i, aceeaşi senzaţie în faţa lui Shakespeare, fiindcă numai un geniu canonic are intuiţia puterii spirituale a centrului canonic. Chiar şi vajnicii detractori ai lui Eminescu ştiu asta şi, nu mă-ndoiesc, de aici răsare ura lor anticanonică. Nu există fapt de cultură laică în măsură să-1 întreacă pe Shakespeare, nici chiar în filosofic Şi asta fiindcă gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de „cuvinte goale". „în toată istoria filozofiei arată Bloom nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi". Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s-a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein"14. Aici se incifrează întreaga taină a esteticului, pe care criticii superficiali o refuză, refuzând hermeneutica însăşi, precum face şi N. Manolescu. De aceea, aceşti critici nu vor înţelege niciodată de ce Eminescu identifică arta cu adevărul fiinţei. Nu, nici Eminescu n-a fost filosof, dar el, aidoma lui Shakespeare, îi întrece pe filosofi şi, întâi de toate, pe filosofii români. De aceea, este un titlu de glorie pentru un filosof român să recunoască superioritatea gândirii lui Eminescu în raport cu propria sa filosofie. Aşa au procedat, bunăoară, Blaga, Rădulescu-Motru şi Noica, spre marea lor cinste. În profeţia lui, Titu Maiorescu a spus că secolul al XX-lea va îmbrăca nu vestmântul doar al poeziei, ci al întregii „cugetări româneşti". Aici se vede scânteia genială a lui Maiorescu. Dar, vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. Cea din urmă a citit bine că în esteticul eminescian se ascunde cea mai înaltă gândire a Fiinţei din cultura românească. Şi asta se-ntâmplă în Luceafărul, operă canonică de prim rang, pe care nu întâmplător resentimentarii încearcă s-o detroneze din condiţia canonică. La fel procedează şi Nicolae Manolescu, în pofida faptului că, spre deosebire de I. Negoiţescu, a bănuit cât de importantă este autodefinirea poetului din versul „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte". Oare poate exista definiţie mai exactă a esteticului ca temelie a canonului? Or, această adâncă sete este ontologică, adâncul orb al naturii shakespeariene, despre care vorbeşte şi Harold Bloom. Luceafărul ajunge tocmai în abisul Fiinţei, acolo unde cunoaşterea umană nu mai are putere: „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care 'l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe"15. în acest catren distinge Svetlana Paleologu-Matta, încurajată şi de filosoful Ştefan Teodorescu, versul fundamental al poemului canonic: „Suntem în punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual", „o adevărată variantă românească a Fiinţei: o autorelevare cu totul insolită, poetul fiind atras de o alteritate necunoscută şi, totuşi, deşi fără acces, manifestată în el"16. Profesoara din Elveţia a intuit bine: centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc, demn de forţa gândirii lui Shakespeare. Superficialitatea fudulă a criticii resentimentare trece ca orbetele pe lângă el. Din păcate, o face şi Nicolae Manolescu. El crede că Luceafărul este o operă mediocră, supralicitată „din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice"17. Mai mult, versul iambic de 7-8 silabe nu i-ar putea sluji poetului la realizarea unei viziuni cosmogonice, iar „reflecţiile lui Hyperion" anihilează simbolurile romantice majore. Din nefericire pentru criticul nostru, care pare venit din alt spaţiu, Hyperion nu „reflectează" nicăieri în poem, meditaţia aparţinând Demiurgului! Şi apoi ce fel de fineţe critică în faţa faptului stilistic este aceea când nu ai ochi şi urechi pentru subtilităţile prozodiei şi versificaţiei unei capodopere ca Luceafărul? Ca de obicei, Nicolae Manolescu se referă doar la exterioritatea faptului estetic, având organ doar pentru ritmul mecanic, nu şi pentru cel interior, de adâncime. În ultimele decenii, eminescologia a progresat esenţial şi-n domeniul stilistic. Mă gândesc, între altele, la cărţile despre Eminescu ale lui Adrian Voica18. În cele 98 de strofe ale poemului există nu mai puţin de 75 de „scheme ritmice" diferite, ca oglindă, şi pe acest plan, a setei adânci de forme perfecte, care forme nu sunt niciodată moarte la Eminescu, ci, după cum el însuşi le-a teoretizat, sunt forme dinamice, vii. Adică „identitatea" uniformizatoare a iambului se insolitează într-o ansamblu/armonie de diferenţe impresionantă. Mă voi opri doar la un singur exemplu din analiza lui Adrian Voica: versul 115. El sună astfel: „Şi din a châ-o-su-lui / vâi". Bara marchează atât cezura, cât şi cele două celule ritmice ale stihului. Este o minune de vers, cum numai Eminescu era în stare să conceapă muzical-matematic. Prima celulă este prelungă, septasilabică, cu ictusul forte tocmai pe cháosului. Celula septasilabică, numită antehipermesomacru, este prezentă în foarte puţine limbi, româna fiind privilegiată din acest punct de vedere. Numai maeştrii poeziei îşi permit asemenea arhitectură metrică. Iar în cazul de faţă, asocierea celei mai ample celule ritmice cu cea monosilabică, numită eretică, permite lui Eminescu să sugereze tocmai, în aparentul sărac vers octosilabic, infinitatea cosmogonică pe care d-1 Manolescu nu reuşeşte s-o distingă. Dar cu armonia estetic-muzicală a poemului criticul putea să se întâlnească şi prin G. Călinescu: „Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral"1 .
Te întrebi atunci de ce încercarea de a elimina din opera eminesciană tocmai un poem canonic de primă speţă? De admis că în Luceafărul nu peste tot tensiunea estetică e aceeaşi, Eminescu însuşi intenţionând să revadă poemul pentru forma ce ar fi trebuit să intre în volum, cum a observat, între primii, George Munteanu. Dar Nicolae Manolescu, simulând o exigenţă specioasă, elimină din canon şi alte poeme. Doină i se pare lipsită de orice valoare estetică, dar în spatele aprecierii lucrează criterii extraestetice, căci criticul pune diagnosticul „xenofobă". Pricini similare îl împiedică să vadă excepţionalitatea, de suflu shakespearian din poemul împărat şi proletar („lunga şi greoaia poemă, fără merite literare remarcabile"20). Desigur, Eminescu nu poate fi „uşor" de înţeles de oricine, în canon funcţionând principiul elitar. Pe lângă plopii fără soţ..., continuă criticul, „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă"21. Lui Manolescu nu-i plac nici Scrisorile. în prima, „Perfecţiunea retorică stânjeneşte lectura. Combustia lirică e redusă", iar a treia e „şcolărească", nedepăşind legendele lui Bolintineanu !22 Cu Scrisoarea II, este ceva mai îngăduitor, depistând în ea o „biografie aproape postmodernă". Scrisoarea V are „versuri rele de tot" şi „desăvârşeşte misoginismul anilor '80 - '89"23. Odă (în metru antic), despre care Laurenţiu Ulici spunea că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti, n-ar fi deloc „eminesciană", frumuseţea „abstractă", „versurile par traduse", conchizând că e o poezie de „concepte goale", „în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială". Memento mori? „Moloz" cu „câteva construcţii fără egal în tot restul poeziei eminesciene", dar, în ansamblu, cu repetări supărătoare şi „improprietăţi" care fac poemul „dificil la lectură"24. Aşadar, lui Nicolae Manolescu nu-i plac poeziile „dificile"?. Trece sub absolută tăcere care ar fi „improprietăţile" din poem. Ţine să-1 combată pe I. Negoiţescu pentru că supralicita poemul atribuindu-i valenţe plutonice. Dimpotrivă, ne luminează criticul, Eminescu este un poet solar („al sudului însorit"2'). Cât priveşte scena de bătălie dintre daci şi romani, aceasta nu poate fi decât „grosolană în falsitate", net inferioară dinamismului din Dumbrava Roşie, de V. Alecsandri. În finalul evaluării, cu nereţinută milă, criticul ne previne că Eminescu ar fi trebuit „să lucreze mult la definitivarea acestei panorame a deşertăciunilor ca să scoată din ea o capodoperă". Povestea magului călător în stele are „versuri greoaie, deseori şchioape, imaginaţia neslujită de metafore, o proză deasă copleşind mai peste tot poezia"26. O nereuşită este şi Gemenii, iar „Valoarea dramatică a tabloului este nulă", în Mureşanu. Pentru Criticilor mei nu găseşte decât epitetul „banală"; Rugăciunea unui dac, capodoperă din care descinde filosofia kynic-amară a lui Emil Cioran, după cum a recunoscut chiar acesta, nici măcar nu este pomenită, îngăduinţă are d-1 Manolescu pentru Mai am un singur dor, Mitologicale, Cum negustorii din Constantinopol, Din Berlin la Potsdam, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod şi Antropomorfism, poezii care au urme de... postmodernism. (La acestea, mai adaugă contrafacerile lui Petru Creţia, după o metodă a „reconstituirilor" sancţionată de eminescologi de meserie ca D. Vatamaniuc şi N. Georgescu). Or avea postmodernism, dar aceste poeme (exceptând pe prima) sunt alese parcă înadins pentru a-i bara calea spre canonicitate centrală lui Eminescu.
Cât priveşte proza şi dramaturgia, aici criticului îi vine şi mai uşor să le aneantizeze. Chiar şi „cea mai bună dintre prozele lui Eminescu", cum califică Sărmanul Dionis, are mari păcate în ochii d-lui Manolescu: filosofie nulă, interpretare eronată a „legilor kantiene ale spaţiului şi timpului"27. Şi cu asta-basta, cum ar zice Gigi Becali. Cezara nu e o capodoperă, cum credea Mircea Eliade, fiind interesantă doar prin câteva scene erotice tari. Basmul Făt-Frumos din lacrimă e prea „sofisticat" şi „pe jumătate absurd", iar etica protagonistului „indescifrabilă" . Psihologia lui Toma Nour din Geniu pustiu e „confuză", imagine a unui nihilism steril29. Romanul ar fi sub nivelul unor Dimitrie Bolintineanu, I.M. Bujoreanu şi G. Sion. Nici în Archaeus, unul dintre cele mai profunde texte eminesciene, criticul nu găseşte nimic care să se „impună memoriei noastre'"30. Fireşte, depinde de ce memorie are fiecare!
Publicistica, după criticul nostru, este un amalgam din care fiecare a înţeles ce-a vrut. Punctul de vedere asupra jurnalisticii nu putea fi decât acela al lui Z. Ornea. Este acuzată că a adăpat extremismele de tot felul: autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia, xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, xenofobia, antisemitismul etc. D-l Manolescu salută toate guvernele României care au respins publicarea jurnalisticii, singura excepţie fiind Ceauşescu, care a admis tipărirea în ediţia academică iniţiată de Perpessicius, eroare pe care a încercat s-o corecteze Moses Rosen: „Însuşi rabinul-şef al României a intervenit pentru oprirea volumului XVI din marea ediţie cuprinzând textele cele mai discutabile"31. Iată o apreciere de-a dreptul stupefiantă. În primul rând, nu există un rabin-şef al României, ci doar un rabin-şef al comunităţii evreieşti din România, statul de la gurile Dunării nefiind unul evreiesc. În al doilea rând, volumul XVI din „marea ediţie" nu cuprinde nicio boabă de publicistică eminesciană, ci corespondenţa şi documentarul. Asta arată ceva din „competenţa" de istoric literar a lui Nicolae Manolescu, neglijenţa şi superficialitatea cu care 1-a citit pe Eminescu. Nu mai zic că, în opinia originală a criticului, Titu Maiorescu ar fi publicat studiul Eminescu şi poeziile lui în... 1883! Şi fiindcă tot veni vorba de corespondenţă, fireşte, nici aceasta nu are vreo valoare literară, singurul fapt nou, în ce priveşte scrisorile inedite publicate în anul 2000 fiind că iubirea dintre poet şi Veronica a fost, totuşi, adevărată. Pe acelaşi plan sunt puse şi fragmentele din Caiete, acelea pe care Noica le compara cu Caietele lui Leonardo da Vinci şi cu cele ale lui Valery: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. Nici corespondenţa poetului nu priveşte literatura"32. Adevărul e că atât scrisorile, cât şi fragmentele cuprind oaze de mare adâncime a gândirii, cu inevitabilă forţă estetică.
Dar să ne întoarcem la publicistică, spre care criticul ne îndrumă propunând o „relectură atentă şi fără prejudecăţi" (s-a văzut cât de atentă!, n.n.), căci proza jurnalistică e, totuşi, „meritorie, dar neglijabilă"33. Cum se spune, a dres-o! Meritele neglijabile s-ar găsi în unele articole: Echilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi în pasaje din alte câteva. Când citim articolele, precizează vigilent Nicolae Manolescu, trebuie să fim neapărat atenţi la „conţinutul de idei", fiindcă acela e primejdios, cu atât mai mult, cu cât Eminescu „poate fi considerat un profesionist al scrisului cotidian". Din Echilibrul reţine îndemnul poetului la egalitatea între popoarele din Imperiul Austro-Ungar, dar şi „caracterizarea stupidă a limbii maghiare"; Influenţa austriacă..., găseşte câteva idei originale; îl vede disident între conservatori, dar, din păcate, în alte articole e un „grecofob" chiar mai violent decât antisemitul, iar în textele despre Basarabia, nenorocire, este un „rusofob"34 jalnic, ca şi cum basarabenii n-ar fi fost în stare să preţuiască „iubirea" ţarilor pentru această provincie românească! Altminteri, atitudinea lui Nicolae Manolescu faţă de Basarabia rămâne una dintre enigmele personalităţii sale „sfâşiate la două mâini", ca şi în cazul basarabeanului Ion Druţă, cel rupt în două: între patria moldovenească şi între cea moscovită. Aşa se explică de ce literatura din Basarabia nu intră în canonul istoriei sale. Tâlcul eliminării scriitorilor basarabeni (dar şi al bucovinenilor înstăpâniţi de Ucraina), sub pretextul lipsei de valoare, a fost înţeles prea bine de un ciudat ziarist de la Chişinău, Mihai Conţiu, un individ de pe la Focşani pripăşit la publicaţiile comuniste de pe malurile Bacului. Într-un articol din oficialul guvernamental Moldova suverană, Mihai Conţiu35 punea în discuţie, într-un context polemic îndreptat contra lui Vasile Şoimaru, tocmai lipsa scriitorilor basarabeni din Istoria manolesciană, explicând faptul prin aceea că d-l Manolescu ar fi înţeles că moldovenii aparţin altui spaţiu cultural şi altui stat. El respectă, altfel spus, în virtutea „corectitudinii politice", vechile drepturi kominterniste ale fostei Uniuni Sovietice asupra Moldovei, a cărei limbă de stat se numeşte moldovenească, iar nu română. Or, în „subconştient", Nicolae Manolescu a urmat angajamentul de a scrie doar despre scriitorii de limbă română! Mihai Conţiu dădea, astfel, o lecţie imbatabilă acelor autori basarabeni care atentează la moldovenismul patriei, susţinând că scriu româneşte, fiind gata să făptuiască o trădare, sprijinind Unirea cu patria-mamă!
Noroc că în „relectura atentă" a publicisticii eminesciene intervin şi pusee de protocronism, când scrie cu mâna dreaptă. De pildă, nu mai acuză pe poet de nazism, ca Bedros Horasangian (cel care asimila teoria muncii la Eminescu cu lozinca de pe frontispiciile lagărelor naziste, „Munca te face liber!"), ci concede că atitudinea poetului anticipă viziunea protestantă a lui Max Weber, „care pune etica muncii la baza capitalismului"36. De asemenea, îl vede solidar cu teoria maioresciană a „formelor fără fond", preconizând nu eliminarea lor, ci umplerea acestora cu „fondul" potrivit.
Speriat însă de ce a scris mâna dreaptă, N. Manolescu o contrabalansează rapid cu cea stângă. E de acord cu Vasile G. Morţun că Eminescu „a scris fără convingere" (pentru o biată bucată de pâine, va adăuga, peste ani, Moses Rosen), cele mai multe idei ale sale fiind „simple prejudecăţi"37. Din această lipsă de „convingere", el redevine „reacţionar", se împotriveşte reformei învăţământului (stupefiant: atât revizorul şcolar, cât şi jurnalistul arată contrariul, n.n.); ca misogin îndârjit, s-a opus emancipării femeilor; în gândirea economică are „destule păreri comune şi greşite"; teoria „păturii superpuse" este oglinda antisemitismului şi rasismului său iremediabil. Probele şi le ia nu din articolele lui Eminescu, ci din afirmaţiile lui Caius Dobrescu, spre exemplu. Laudă observaţia acestuia că Eminescu ar fi părăsit concepţia europeană a spaţiul privat, însuşită la Cernăuţi şi la Viena, şi ar fi alunecat irecuperabil în „nostalgia purităţii etnice", în antisemitism şi rasism38. Paseist şi naţionalist, bietul Eminescu s-a întors la M. Kogălniceanu şi la Simion Bărnuţiu, impulsionându-i şi pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Nae Ionescu, legionari, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran să urmeze aceeaşi cale nefastă39.
Apoi, speriat de ce a scris mâna stângă, Nicolae Manolescu se pomeneşte, ca în delir pretins hiperlucid, zicând, cum nu vă vine să credeţi: „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale"40. De-a dreptul spectaculos, dacă n-a fi tragic: degetul arătător al mâinii drepte manolesciene ţinteşte chipul politically correct din oglindă al d-lui Manolescu! Şi pentru a fi convingător, face o ultimă declaraţie de simpatie publicisticii, de astă dată prin intermediul Monicăi Spiridon care, în lucrarea Eminescu, proza jurnalistică, ne aducea la cunoştinţă că publicistica eminesciană trebuie abandonată sub raport conţinutistic şi apreciată, parţial, doar ca scriitură artistă. (Pe judecătorii publicisticii eminesciene nu-i interesează dacă poetul spune adevărul, şi-1 spune , ci dacă zisele ziaristului se conformează cu politically correct, cu propria ideologie, cu interesele lor de grup. Or, estetica acestui scris nu vine din aranjamentul calofil al cuvintelor în pagină, cum crede Monica Spiridon, ci din atingerea stării ontologice, cu acea superbă şi dramatică, în acelaşi timp, impersonalitate, care are chiar cruzimea adevărului!). Nicolae Manolescu este de acord şi cu teza fantezistă că publicistica lui Eminescu a fost ignorată timp de vreo optzeci de ani din pricina lui... Nicolae Iorga! Iată ce scrie Monica Spiridon, citată de criticul nostru: poetul canonizat de Maiorescu a fost, apoi, „canonizat emfatic de un istoric căuzaş şi militant care a inaugurat triumfător suita manipulărilor sale". Iorga l-ar fi scos pe Eminescu din literatură şi l-ar fi împins în ideologie.
Curtea-i luminată! Luminată bine asupra ultimului demers din critica românească spre demolare a centrului canonic al literaturii române. N-ar fi fost nimic dacă istoricul critic ar fi semnalat doar inconsistentele stilistice din opera eminesciană, ştiindu-se prea bine că Eminescu însuşi era nemulţumit de forma chiar a poemelor publicate, el fiind un infatigabil perfecţionist. Dar ţinta nu e deloc doar aceasta. Pariind pe autoritatea publică a d-lui N. Manolescu, Şcoala Resentimentului speră să obţină „decapitarea monstrului". Faptul nu ne poate mira, dacă ţinem seamă că aceeaşi Şcoală Resentimentară se străduieşte de ani buni să dărâme centrul canonic occidental. Harold Bloom arată că resentimentarii îl vor pe Shakespeare un scriitor „istoricizat", precum comilitonii lor din România pe Eminescu, adaug. El face comparaţie cu alungarea platoniciană a poeţilor din cetate. Postmoderniştii trăiesc cu iluzia ideologizată că noi îi inventăm pe Shakespeare şi pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi. De aceea, critici anticanonici ca Eugen Negrici, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu şi atâţia alţii au iluzia că poţi face din Eminescu orice, chiar şi un biet scriitor „istoricizat". Harold Bloom îl citează pe Emerson, una dintre pietrele de temelie ale canonului american: „Shakespeare este deasupra categoriei autorilor importanţi, cum este şi deasupra mulţimii. Înţelepciunea lui este de neimaginat, a celorlalţi se poate imagina. Un cititor experimentat poate pătrunde şi continua gândul platonic, dar nu şi pe cel shakespearian. Aici rămânem pe dinafară... Prin facultăţile sale creatoare, Shakespeare este unic"41. La fel, nu vom putea niciodată să continuăm gândul eminescian, pentru că el este mereu înaintea noastră şi poetul o ştia, recunoscând ceea ce pigmeii nu vor pricepe vreodată: „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinie, îngânându-1,/ Valurile, vânturile". (Dintre sute de catarge). „Fără Shakespeare - ne avertizează Harold Bloom - nu avem canon, pentru că nu avem nici posibilitatea de a ne cunoaşte propriul sine, oricine am fi. Îi datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci şi o mare parte din capacitatea noastră cognitivă. Diferenţa dintre Shakespeare şi cei mai importanţi rivali ai lui este una şi de gen, dar şi una de grad, şi această dublă diferenţă defineşte realitatea şi necesitatea canonului. În absenţa canonului, încetăm să gândim. Putem vorbi în gol, la nesfârşit, despre înlocuirea standardelor estetice cu consideraţii etnice şi feministe, iar ţelurile sociale pot fi admirabile. Totuşi doar puterea se poate uni cu o altă putere, aşa cum Nietzsche susţinea mereu"42.
Asta fac şi criticii noştri care nu mai pot de grija centralităţii lui Eminescu în canonul românesc: emit „cuvinte goale" şi pun la cale, „feminist", căci etnicismul nu mai este la modă, "standardele estetice", ignorând esenţialul: că fără Eminescu nu avem canon românesc. Şi Eminescu a avut forţa să pună în ecuaţie Fiinţa în ipostază naţională fiindcă, aşa cum deja am arătat, a avut norocul, dar mai cu seamă forţa genială, să-1 pătrundă cel dintâi, la noi, pe Shakespeare ca axă a canonului occidental. Când Nicolae Manolescu trece, cu seninătate, pe lângă poema Cărţile, închinată lui Shakespeare, el nu poate decât să facă observaţia zadarnică şi dezarmantă că respectivul text ar atesta doar „familiarizarea cu opera marelui brit"43. (În realitate, pentru Eminescu, Shakespeare este nu „marele brit", ci divinul brit, ceea ce vrea să spună cu totul altceva!) într-adevăr, Eminescu, anticipându-i pe Marin Sorescu din poema Shakespeare (1964) şi pe Bloom din cartea la care ne referim, face mai mult: vede în Shakespeare un Dumnezeu. Este chiar condiţia de a ocupa centralitatea în canon.
1 A se vedea demonstraţia în Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, col. „Eminesciana".
2 Nicolae Manolescu, Istoria..., p. 112.
3 Ibidem, p. 363, 364.
4 Ibidem, p. 364.
5 John D. Caputo, op. cit., p. 188.
6 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români", p. 108.
7 Harold Bloom, op. cit., p. 231.
8 Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 286-323.
9 Cf. Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, trad. din franceză de Vasile Sporici, Editura „Ştefan Lupaşcu", Iaşi, 1999.
10 Nicolae Manolescu, Istoria..., pp. 377, 378.
11 C. Rădulescu-Motru, Cuvântare la comemorarea lui Mihai Eminescu (1939), în „Convorbiri literare", an. LXX, nr. 6-9, iunie-septembrie 1939.
12 Harold Bloom, op. cit., p. 286.
13 Ibidem, p. 296.
14 Ibidem, p. 38.
15 Am redat strofa după Mihail Eminescu, Poesii, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, p. 175.
16 Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, p. 148.
17 Nicolae Manolescu, Istoria..., p. 390.
18 Adrian Voica, Versificaţia eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1997, col. „Eminesciana".