joi, 14 ianuarie 2010
duminică, 27 decembrie 2009
Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009 a IPS Bartolomeu Anania (forma completa)
a IPS Bartolomeu Anania
[In randurile de mai jos aveti inserata uluitoarea Pastorala de Craciun a IPS Mitropolit Bartolomeu Anania care, ca de fiecare data, aduce elemente noi si originale, talcuind in profunzime actul Intruparii Domnului. Este plina de idei teologice, care, la orice moment, te inalta mental catre intelesuri inexprimabile. Am inserat intreaga scrisoare pastorala, adica forma ei completa, impreuna cu notele bibliografice aferente. De retinut - pe interent circula deja cateva versiuni ale acestei pastorale care sunt trunchiate de multe paragrafe si fragmente esentiale, unele de dimensiuni considerabile, altele de marimea unei singure fraze. Nu e acum momentul sa-mi dau cu parerea de ce acele versiuni ciuntite circula pe net ca forme finale si oficiale ale pastoralei. Este aici vorba de versiunea de pe portalul CrestinOrtodox.ro (postata cu cateva zile in urma), si cea de la D-l Claudiu Tarziu (postata pe 24 dec. ora 10.47 AM, cf. blogului, care probabil a fost preluata dupa cea de la CrestinOrtodox.ro). Va chem insa, ca la un ospat duhovnicesc, sa aveti ragazul sa cititi aceasta pastorala acum, de Craciun, analizand fiecare fraza si fiecare cuvintel in parte, deoarece va veti imbogati duhovniceste si veti praznui sarbatoarea asa cum se cuvine. In ceea ce priveste ultima parte a pastoralei, unde autorul dezbate tema singuratatii Maicii Domnului, teza originala care se mai regaseste si in alte cateva cuvantari ale Inaltpreasfintiei Sale, as mai adauga faptul ca la aceasta singuratate ar trebui alaturata, ca o contrapondere, si imaginea iconica a Maicii Domnului, a carei reprezentare este aproape totdeauna realizata in prezenta Fiului ei, pictat ca Emmanuel si purtat la sanu-i. Este, cred, acea singuratate care nu desparte pe om de Dumnezeu, ci dimpotriva, care imbratiseaza pe Cel ce ne-a imbratisat dintai, de pe Cruce. Ce este, insa, cutremurator aici, este faptul ca Fecioara Maria L-a imbratisat in pantecele-i inainte de a Se jertfi Hristos pentru neamul omenesc, prin acel 'fie!' - dan.camen.]
~~~+~~~
†BARTOLOMEU
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal
nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.
Iubitii mei fii sufletesti,
Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.
Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.
Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te![1] Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu[2]. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti-a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!
Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei?[3] In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia?[4] Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca[5] o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate.[6] Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.
Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…
Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna-Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a-i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband-o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat![7] E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.
- Fie! sa-mi fie mie dupa cuvantul tau![8]
In acea clipa s’a petrecut Intruparea.
Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.
Iubitii mei fii sufletesti,
Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei[9] este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.[10] Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un “vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa-si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit-o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.
E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!
Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia in Egipt[14], singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire[15], drumul Crucii[16], rastignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea ingroparii[18], toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!
Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie
Iubitii mei fii sufletesti,
Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”[19], ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece[22]. Salutare ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite[24], se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus[25], tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer[26] si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii[27]. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.
Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!
Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.
La multi ani!
____________________________
[1] Lc 1, 28
[2] Lc 1, 29-33
[3] Is 7, 14
[4] Lc 2, 25-32
[5] Puterea prin care Dumnezeu Se descopera si creeaza, asemenea norului luminos depe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).
[6] Lc 1, 36-37
[7] Ap 3, 20
[8] Lc 1, 38
[9] Mt 1, 18-25; 2, 1-23
[10] Mt 1, 19-20
[11] Mt 1, 24-25
[12] Lc 2, 1-20
[13] Mt 2, 12-13
[14] Mt 2, 14-15, 19-23
[15] Mc 1, 9-12
[16] Mt 27, 31-35
[17] In 19, 25-27, Mt 27, 26
[18] In 19, 38-42
[19] Lc 2, 19
[20] Mt 1, 19
[21] Lc 1, 39-56
[22] Lc 1, 43
[23] Lc 1, 46-53
[24] Mt 27, 56
[25] In 19, 19
[26] Lc 24, 51-53
[27] FA 2, 1
Sursa
http://theologhia.wordpress.comjoi, 10 decembrie 2009
La mulţi ani, doamnă Aspazia Oţel Petrescu! Amintiri din studenţie despre mari duhovnici ai ortodoxiei: IPS Anania, Părintele Arsenie Boca ş.a.
Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.
F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.
Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii
Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.
Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.
Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.
Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.
Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.
Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!
Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!
De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!
Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.
Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.
Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.
Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:
„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.
Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.
Un alt dar sublim al F.O.R.S.-ului a fost părintele arhimandrit Ioan Iovan, la ora cunoştinţei fiind laicul profesor de religie Silviu Iovan. A venit spre mine tot după ce mi-am prezentat lucrarea amintită deja. Mă aştepta la ieşire, chiar după prima audiţie, zâmbind prietenos. S-a prezentat, m-a felicitat pentru lucrare şi m-a înştiinţat că mi-a pus „gând rău”. Avea în mână „Urmarea lui Hristos”, o carte care a avut un rol salvator în viaţa mea, în repetate rânduri. Cred că binecuvântarea părintelui Ioan adastă şi acum printre filele ei.
„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.
Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.
Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!
Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.
Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.
Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.
A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...
„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”
Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.
Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.
Pentru mine însă nu a fost să fie!
Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.
Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.
A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.
Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.
Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.
Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine.
Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.
Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?
După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.
„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”
L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.
În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.
Ion Răileanu reprezintă exemplul cel mai înalt de frate bun.
Faţă de secretarul F.O.R.S.-ului, Ion Răileanu, am un sentiment de recunoştinţă, de mare stimă şi de regret. Şi iată de ce: Ion Răileanu reprezintă (şi nu numai pentru mine) exemplul cel mai înalt de frate bun, delicat si sensibil, pregătit in orice moment să-şi ajute fratele căzut în nefericire.
Mă aflam într-un impas care mă făcea cu totul nefericită, în aşa măsură că nici pericolul de a fi arestată nu mă impresiona. O fi ştiut fratele Răileanu care îmi erau frământările, dileme ce păreau fără soluţie. Nu ştiu. Am primit din partea sa o scrisoare de încurajare, atât de delicată, atât de caldă, încât mi-am zis că o voi păstra ca pe o icoană, ca pe o pecete pe inima mea, marcă a unui suflet care ştia cum şi când să-şi acorde preţiosul sentiment de caritate. Imaginaţi-vă că nu i-am răspuns. Aveam capul şi inima goale, goale, eram incapabilă să articulez un cuvânt de bun simţ. Mă gândeam că mai am timp. Arestarea a venit precipitat şi nici scrisoarea n-am putut să o păstrez. Am ars toată corespondenţa mea înainte de a fi arestată şi bine am făcut. După cât erau de înrăiţi, prigonitorii mei l-ar fi putut agăţa datorită unei astfel de scrisori, admirabilă prin spiritul ei de solidaritate.
După 1989, m-am străduit să aflu pe unde ar putea fi. Doream cu intensitate să-i strâng mâna şi să-i dovedesc că nu am uitat sublimul spirit paulin al scrisorii sale. Nu am reuşit să aflu veşti despre el. Pe când era la Văratec, Părintele Anania m-a întrebat dacă ştiu ceva de soarta lui, dorea să-l revadă, îl preţuia şi Sfinţia Sa. Am fost dezolată să nu-i pot răspunde.
Am ajuns la concluzia că nu mai este printre noi. Îmi este imposibil să cred că, dacă era posibil, să nu afle despre mine, despre Radu, era imposibil să nu afle că părintele nostru Anania a devenit Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu şi că nu ar fi venit să-l salute.
În catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, icoana sa este aşezată printre cei mai de seamă forsişti şi nu uit să-i aprind candela recunoştinţei.
Mitropolitul Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946
Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.
Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.
Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.
După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.
Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memorilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.
Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.
Prietenia cu doamna Eugenia Mureşan (Inej)
Tot pe linia F.O.R.S.-ului aşez şi relaţia mea cu doamna Eugenia Mureşan, preoteasa părintelui Florea-Mureşan, profesor la Facultatea de Teologie, parohul Bisericii ortodoxe de pe strada cu acelaşi nume, mare îndrumător al F.O.R.S.-ului şi martir în închisorile comuniste.
Doamna Inej, aşa a fost botezată de Lucian Blaga prin inversarea diminutivului Jeni, venea uneori la şedinţele F.O.R.S.-ului şi citea din prozele sale. Îmi amintesc de o nuvelă care m-a impresionat în mod deosebit. Se intitula „Vânzătoarea de porfiră”. Era foarte frumos scrisă şi realiza atmosfera de miracol de pe vremea misionară a Sfântului Apostol Pavel.
Ne-am aproapiat mai mult când m-a rugat să-i bat la maşină de scris lucrarea sa de licenţă în teologie. Cu această ocazie m-a prezentat profesorului Lucian Blaga cu una din poveştile mele. De altfel eram şi colege pentru că Inej urma şi cursurile de la litere şi filosofie. Era o persoană frumoasă, cultă, cu mult farmec.
A fost şi Inej închisă, dar nu ne-am intersectat. Am primit prin alte deţinute salutul său. Când m-am eliberat nu mai era în
Îi păstrez o amintire duioasă printre forsiştii care m-au îmbogăţit.
Personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare
Nu aş putea spune că de la începutul cunoştinţei cu Radu Cărpinişanu m-am simţit apropiată cu acea frăţie caracteristică F.O.R.S.-ului. Mi se părea distant, avea un fel de a fi extrem de îngrijit, extrem de de atent să nu ştirbească un fel de de distincţie ce mi se părea că îl caracterizează. Până într-o zi. O zi în care pierdusem cursa de dimineaţă spre Şugag, pe care o luam din oraşul Sebeş. Trebuia să aştept cursa de seară şi mi s-a făcut foame. Deşi aveam oroare să intru în restaurante singură, mi-am zis că de data asta voi face excepţie de la regulă.
Tocmai când să mă aşez la masă, mă pomenesc cu Radu lângă mine. I-am explicat de ce mă aflu acolo şi pe loc m-a invitat la masă în familia sa. Nici nu putea fi vorba de un refuz. Da, Radu era un adevărat forsist. Am aflat că era sebeşean de obârşie, că părintele Cărpinişanu, totodată şi directorul liceului din localitate, era tatăl său. A făcut cu eleganţă şi simplitate în acelaşi timp să dispară sentimentul de
După 1989, Radu Cărpinişanu, nobilul nostru prşedinte, m-a căutat la telefon. Chiar şi în acest fel reîntâlnirea noastră a fost o zi de mare sărbătoare. Eram foarte onorată să constat că ne-am reluat relaţiile prieteneşti, ca şi cum abia ieri ne-a despărţit viaţa. F.O.R.S.-ul nostru reînvia în amintirile noastre, cu căldură şi duioşie, şi se adevereau în felul acesta virtuţile lui de liant indestructibil al sufletelor credincioase.
Radu mi-a trimis cărţi şi materiale cu care m-am pus în cunoştinţă cu multiplele sale activităţi. Eram încântată cât de manifest se arăta adevărata frăţie ortodoxă, era absolut miraculos cum se demonstra prin noi forţa spirituală a F.O.R.S.-ului, dovadă incontestabilă a muncii depuse în acest sens de un excelent comitet îndrumător.
De altfel, şi post-F.O.R.S., personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare, atât pe plan medical cât şi pe plan cultural. Activitatea sa intens susţinută este pur şi simplu covărşitoare. În afară de activitatea sa profesională, scrie cărţi, organizează şi conduce activităţi de mare valoare, cum ar fi organizarea anuală a Festivalului Internaţional Lucian Blaga, cu toate anexele sale, ajuns la o ediţie impresionantă.
În ce mă priveşte Radu a rămas acelaşi domn impecabil, corect şi elegant până la desăvârşire, atent şi generos până la nobleţe, fratele bun care răspândeşte în jurul său siguranţă şi rafinament.
Aş dori din inimă ca studenţii de azi şi de mâine să poată găsi în viaţa lor studenţească ceva similar F.O.R.S.-ului nostru. Să fie!
Roman, Adormirea Maicii Domnului, 2009
Aspazia OŢEL PETRESCU
joi, 20 august 2009
S-a reluat atacul impotriva religiei in scoli! Sa revedem pozitia Mitropolitului Anania. Patriarhia isi exprima ingrijorarea! Cam putin.
Domnului
CRISTIAN ADOMNITEI
Ministrul Educatiei, Cercetarii si Tineretului
Stimate Domnule Ministru,
Constat cu surprindere ca noul Proiect al Legii Invatamantului din Romania, prin articolul 10(1), elimina religia ca obiect de studiu in ciclul liceal, cu toate consecintele de rigoare, ceea ce reprezinta un regres fata de Legea Invatamantului din 1995, care prevedea in articolul 9 (1) ca "planurile-cadru ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun".
Ca unul care a facut parte din generatia si structura "Grupului de Reflectie pentru Innoirea Bisericii" (1990-1992), imi iau permisiunea de a-mi reinnoi pledoaria pentru mentinerea religiei ca obiect de studiu obligatoriu in ciclul liceal, iar pentru aceasta nu voi aduce alte argumente decat pe cele invocate de noi in apelul "Religia in scoala", publicat in ziarul "Romania libera" din 6 iulie 1991, al carui ecou se regaseste in Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, care se dovedeste si astazi, dupa 13 ani, tot atat de actual si pe care, in consecinta, vi-l prezint mai jos.
Cu stima,
†Bartolomeu V. Anania
Arhiepiscop si Mitropolit
RELIGIA IN SCOALA
Problema invatamantului religios in scolile de stat, departe de a fi fost rezolvata, continua sa ramana deschisa si sa constituie o tema de neliniste si ingrijorare pentru o foarte mare parte a opiniei publice romanesti. Se stie ca in primele trei luni ale anului 1990 demersurile oficiale ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si ale Ministerului Cultelor au ramas fara rezultat.
La 3 aprilie 1990, Grupul de Reflectie pentru Innoirea Bisericii si-a conjugat eforturile cu ale celor doua institutii si a obtinut din partea Ministrului Invatamantului si Stiintei acordul de principiu ca ora de religie sa fie predata obligatoriu la clasele I-XII, cu un statut bine definit in cadrul programei de invatamant, tinandu-se seama si de principiul pluriconfesional.
Salutat si insusit de Sfantul Sinod, acest acord a ramas in faza de virtualitate; printre alte cauze, mai mult sau mai putin obscure, nu pe ultimul loc au fost si inertiile birocratice care continua sa staruie, neclintite, si in structurile noastre bisericesti.
Dupa alegerile din 20 mai 1990, conducerea Ministerului Invatamantului si Stiintei a adoptat o formula ambigua si aleatorie, al carei caracter restrictiv este mult mai transparent decat invaluirile fals-generoase cu care ne obisnuise un anumit limbaj al ateismului comunist. Ora de religie devine disciplina de "educatie moral-religioasa"; predarea e limitata la clasele I-VIII; statutul ei se dilueaza in termeni vagi ca "facultativ" si "optional"; instructiunile Ministerului precizeaza ca in predarea ei nu poate fi vorba de "catehizare" (adica de instruirea religioasa a elevilor), ci numai de "valorile moral-educative, istorice si culturale" (ca si cum o morala ar putea sa existe fara suportul ei doctrinar!); "acceptarea" acestei discipline pare un act de bunavointa, un fel de hatir al guvernantilor fata de revendicarile postrevolutionare.
Consecintele: Religia in scoala a ramas la bunul plac al inspectoratelor judetene si directorilor locali, care nu in putine cazuri se prevaleaza de lipsa ori de insuficienta unor "instructiuni" de la centru; acolo unde este predata efectiv, ea pare mai mult tolerata si capata un caracter de semiclandestinitate; cei ce o predau, atat preoti cat si mireni, se resimt de aproximatia unui statut incert; dupa un an si jumatate de la Revolutie, profesorii voluntari nu au la dispozitie nici cel putin o programa analitica bine intocmita si eficienta, care sa suplineasca partial lipsa manualelor.
In proiectul de Constitutie, majoritatea parlamentara expediaza problema religiei in scoala printr-o formula de maxima generalitate, ignorand astfel imperativele spirituale ale neamului si acordand audienta celor ce, prin tot ce scriu si vorbesc, confunda religia cu ideologia si dau dovada ca despre religie nu stiu mai mult decat au invatat la orele de marxism.
Pe de alta parte, insusi Sfantul Sinod, prin recenta "Comisie speciala pentru educatie moral-religioasa in invatamantul de stat", manifesta o induiosatoare grija ca lucrarile si concluziile acesteia sa se pastreze cu strictete in limita dispozitiilor restrictive ale Ministerului Invatamantului si Stiintei, inclusiv interzicerea catehizarii elevilor. Acest duh de obedienta, care parea depasit prin declararea solemna a autonomiei bisericesti, este cu atat mai inexplicabil si intristator cu cat el poarta si girul unor ierarhi tineri, de curand intrati in Sinod.
Din punctul nostru de vedere:
1. Ora de religie in scoala nu constituie un deziderat nou, postrevolutionar, ci restaurarea statutului ei de pana in 1948; ea nu se cere introdusa, ci reintrodusa in invatamantul de stat ca disciplina in serviciul binelui public, menita acum sa contribuie cu prioritate la vindecarea racilelor sociale, cum sunt delincventa si criminalitatea.
2. Religia nu e proprietatea Statului, nici a Ministerului si nici a Bisericii ca institutie; ea este un dat fundamental al poporului roman, pastrat de-a lungul a doua milenii si marturisit de tinerii martiri din Decembrie 1989. Daca actuala putere statala si-a propus si a fagaduit sa-i inapoieze poporului roman bunurile ce i-au fost furate de dictatura comunista, e de neinteles de ce-i retrocedeaza pamantul, dar refuza sa-i restituie cerul.
3. Redresarea sociala, economica si politica a poporului roman va fi imposibila fara temeiul moralei religioase, singura capabila sa-i redea echilibrul si sa-l realinieze unei Europe de straveche traditie crestina. Oare cat va mai trebui sa fie repetat adevarul incontestabil ca religia nu este o achizitie evolutiva istorica, ci un dat constitutiv al conditiei umane? In acest proces de innoire, Biserica e obligata sa-si fortifice vocatia misionara, iar Scoala, ca institutie fundamentala pentru instruirea si educarea poporului, trebuie sa-si recapete vechiul ei rol de vehicul al valorilor crestine.
4. Cerem ca Parlamentul (Adunarea Constituanta), Guvernul, Ministerul Invatamantului si Secretariatul de Stat pentru Culte sa reia problema orei de religie in scoala, s-o examineze cu toata seriozitatea si s-o rezolve prin legiuiri care sa-i redea si sa-i garanteze statutul pe care l-a avut inainte de dictatura comunista atee.
5. Cerem ca Sfantul Sinod sa adopte o pozitie ferma asupra acestei probleme, cel putin in spiritul hotararii sale din 3 aprilie 1990, careia i se pot adauga punctele noastre de vedere date publicitatii la 13 august si 23 septembrie 1990. Ca drept al poporului roman, ora de religie nu poate constitui obiect de negociere si compromisuri, mai ales din partea unei puternice Biserici majoritare, care este nu numai depozitara doctrinei si traditiei, dar si principala raspunzatoare pentru innoirea spirituala a natiunii.
6. Cerem ca ora de religie sa fie predata in intregul ciclu primar, gimnazial si liceal, adica in clasele I-XII. Adolescentul nu poate fi abandonat tocmai la varsta crizelor personale de tot felul, cand intrebarile devin cruciale. Nimeni nu-i poate tagadui tanarului de mai tarziu dreptul la optiune, dar nu exista optiune fara cunoasterea fiintei umane in intregul ei. Daca in structura invatamantului public exista destule discipline predate inca in spirit materialist-ateu, ora de religie implineste cel putin principiul echitatii. […]
7. Cerem ca ora saptamanala de religie sa aiba caracter obligatoriu, facultativa fiind doar dispozitia elevilor de a-si insusi materia predata. Respectarea libertatii lor poate fi tradusa printr-un sistem limitat de notare, intre maximum 10 si minimum 5, ceea ce inseamna rasplatirea celor buni, dar nesanctionarea celor dezinteresati; la religie nu se ramane corigent, iar repetenta e de alta natura decat cea didactica.
8. Facem apel catre Bisericile surori, catre Asociatiile, Conferintele, Ligile si Fratiile crestine, catre opinia publica din Romania, catre parintii carora nu le este indiferenta soarta copiilor lor si a societatii de maine, sa-si exprime sau reinnoiasca demersurile pentru reintroducerea orei de religie in scoala, adresandu-se tuturor forumurilor bisericesti si statale in a caror competenta se afla rezolvarea acestei probleme de importanta vitala pentru existenta si destinele poporului roman.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
2 iulie 1991
miercuri, 5 august 2009
Foştii deţinuti politic îi cer binecuvantare IPS Anania ca manastirea de la Aiud să fie ridicata de catre Parintele Justin Pârvu (audio)
Fosti detinuti politic cu 350 de ani de inchisoare ii cer Mitropolitului Bartolomeu Anania sa ridice o Manastire la Rapa Robilor de la Aiud
Un grup de 15 organizatii reunite de Centrul Rezistentei Anticomuniste, al carui presedinte de onoare este Vladimir Bucovsky, sustine Apelul facut astazi de peste 35 de fosti detinuti si luptatori anticomunisti Inalt Prea Sfintitului Bartolomeu Anania, Arhiepiscopului Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, pentru ridicarea unei Manastiri pe locul calvarului de la Aiud, Rapa Robilor.
Personalitati anticomuniste si nume importante ale rezistentei romanesti, dintre care unele cu 20 de ani de temnita, inclusiv la Aiud, cum ar fi Monahul Paulin (22 de ani), Nicolae Purcarea (20 de ani), Grigore Caraza (21 de ani), Gavrila Rusu (fost condamnat la moarte, 21 de ani de rezistenta in munti) sau Aspazia Otel Petrescu, Raul Volcinschi, Demostene Andronescu si sora "Sfantului Inchisorilor" Valeriu Gafencu, Valentina Elefteriu Gafencu, la care s-au alaturat presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, Octav Bjoza si presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 - Brasov, Florin Postolachi, i-au cerut Mitropolitului Bartolomeu Anania, el insusi un fost detinut politic, sa respecte "ultima dorinta" a marilor duhovnici ai Ortodoxiei romane, Parintele Justin Parvu (90 de ani, 17 de temnita) si Parintele Arsenie Papacioc (95 de ani,14 de inchisoare) si sa ridice o Manastire cu arhitectura traditionala, ortodoxa, pe locul jertfei de la Aiud.
In Apelul scris de memorialista Aspazia Otel Petrescu (14 ani de inchisoare) se arata ca pentru Manastirea de la Aiud "gandirea, planul si infaptuirea sa fie ale acelui detinut politic vrednic de o astfel de lucrare: Parintele Arhimandrit Justin Parvu" iar binecuvantarea sa fie data de Arhiepiscopul Bartolomeu Anania "care a sfintit si Calvarul Aiudului si care simte altfel tresarirea Sfintelor Moaste".
In privinta altor proiecte care se doresc a se construi pe acel loc, fostii detinutii politic semnatari, a caror detentie insumeaza peste 350 de ani de inchisoare, cer: "Aveti buna cuviinta si lasati-ne mortii in cinstirea noastră! Lasati-ni-i noua, atat cat mai suntem si asa cum inima noastra o simte si cum credinţa noastră o cere".
Centrul Rezistentei Anticomuniste ii roaga pe Inaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane Bartolomeu Anania si Andrei Andreicut sa primeasca la fata locului o delegatie a fostilor detinuti politic care sa supervizeze proiectul si inaltarea Manastirii de la Aiud.
Scrisoarea deschisa a elitei morale a Romaniei, inmanata astazi personal Arhiepiscopului locului, IPS Bartolomeu Anania, se incheie cu un apel la adevar: "Noi credem insa ca nicio binecuvantare nu va fi valabila pana nu se va lamuri cumplitul adevar legat de holocaustul rosu. Pana atunci, singurii care au drept sa spuna ceva in aceasta problemă sunt tocmai cei care au suferit. Vreti sa faceti ceva inaltator pentru martiri? 'Dezveliti tot adevarul si le spuneti tuturor/Cum murira fratii nostri pentru Neam si Tara lor!'"
Centrul Rezistentei Anticomuniste
Secretariat: veghea@veghea.ro
Tel/Fax: 0368-42.68.05
Gasiti aici Apelul catre IPS Bartolomeu Anania si semnatarii acestuia
Înalt Prea Sfinţiei Sale,
Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu Anania
Arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Albei, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit,
Ne adresăm Înaltpreasfinţiei Voastre, cu îndrăzneala ucenicului ce aleargă la Ava al său pentru sfat, ajutor şi mângâiere, căci Ava sunteţi pentru foştii deţinuţi politic, ca unul ce-aţi trecut prin proba de foc a prigoanei comuniste.
Noi suntem încredinţaţi că Cel care v-a ales să ne fiţi Ava a fost tăria noastră în această luptă nedreaptă şi inegală, adică Domnul nostru Iisus Hristos. Încurajaţi de o astfel de încredere, vă rugăm fierbinte să întreprindeţi tot ce înţelepciunea Înaltpreasfinţiei Voastre va găsi de cuviinţă ca să faceţi clar tuturor celor ce vor să ia iniţiative în ce priveşte mausoleul de la Aiud că numai cei ce au suportat teroarea crimelor comuniste sunt îndreptăţiţi să aibă un cuvânt de spus cu privire la ce ar mai fi de adăugat la Calvarul Aiudului. Bătrânii supravieţuitori ai temniţelor comuniste au înţeles demult că ei sunt singurii care pot mărturisi cinstit şi în duhul adevărului cum au fost aruncaţi peste pragul vieţii, de către hidra comunistă, martirii acestui neam greu încercat şi pustiit în tot ce a avut el mai bun. Doar aceşti bătrâni au înţeles că este de datoria lor să-şi cinstească morţii, să le păstreze vie memoria şi să le aducă pomenire creştină, căci au fost lipsiţi de grija cea duhovnicească atunci când şi-au dat duhul în mâinile Părintelui veşnic şi chiar mai târziu, când ţara a fost lovită de amnezie.
Cu o mare putere de dăruire, pretutindeni unde s-a suferit şi s-a murit pentru Cruce, Neam şi Ţară, foştii deţinuţi politic au ridicat cu propriile lor puteri monumente comemorative care să amintească generaţiilor viitoare suferinţele cumplite îndurate şi sacrificiile supreme oferite de acei fii ai Neamului care s-au opus ateismului comunist şi nu şi-au plecat genunchii decât în faţa lui Dumnezeu.
Între toate câte s-au înălţat, troiţe, cruci, paraclise, monumente, cel mai semnificativ este, fără îndoială, mausoleul de la Aiud, atât lăcaş de închinăciune şi reculegere, cât şi necropolă pentru osemintele celor căzuţi.
Sunt deţinuţi politic care socotesc că ceea ce s-a făcut pe Râpa Robilor mai trebuie întregit cu o sfântă mânăstire. Foarte bine, dar gândirea, planul şi înfăptuirea să fie ale acelui deţinut politic vrednic de o astfel de lucrare: Părintele Arhimandrit Justin Pârvu. Se cere o nouă temelie pentru venerarea martirilor. Foarte bine, dar binecuvântarea acestei temelii să fie dată de Ava al nostru, Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, care a sfinţit şi Calvarul Aiudului şi care simte altfel tresărirea Sfintelor Moaşte.
Înaltpreasfinţite, mărturisim ce-am vrea noi să spunem celor care afirmă că un deţinut politic nu are nimic de spus în privinţa proiectului Aiud şi să ne daţi dezlegare dacă suntem în greşeală:
Oameni buni, înţelegeţi că Râpa Robilor este ţara celor din morminte fără cruce la căpătâi, presărate aici cu sârguinţă de molohul comunist. Şi-au câştigat acest drept pentru că li s-a acordat cu ură şi dispreţ, cu tortură şi nimicire. Tot ce se înalţă pe acest loc nu poate avea binecuvântare decât de la o mână care, pe lângă harul sfânt al preoţiei, a primit şi pe cel al supliciilor. Numai aşa cerul se poate îndura de iertare! Numai aşa somnul lor poate fi lin şi binecuvântat! Ce este aşa de greu de înţeles? Aveţi buna cuviinţă şi lăsaţi-ne morţii în cinstirea noastră! Le va fi pură, certă şi sinceră. Lăsaţi-ni-i nouă, atât cât mai suntem şi aşa cum inima noastră o simte şi cum credinţa noastră o cere. E frumos şi înălţător că v-aţi adus aminte că morţii lipsiţi de sicriu merită generaţia voastră. Puteţi să le închinaţi memoriale pe orice colţişor
din Ţara pe care ei au iubit-o cu preţul vieţii. Noi credem însă că nicio binecuvântare nu va fi valabilă până nu se va lămuri cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu. Până atunci, singurii care au drept să spună ceva în această problemă sunt tocmai cei care au suferit. Vreţi să faceţi ceva înălţător pentru martiri? Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!
Înaltpreasfinţite, rugăciunile noastre vă vor sta mereu în preajmă, cu speranţa că blândul Iisus va asculta cu bunăvoinţă suspinele noastre.
Cu adâncă metanie,
1. Aspazia OŢEL PETRESCU, fost deţinut politic, 14 ani de temniţă (autoarea Apelului)
2. Nicolae PURCĂREA, fost deţinut politic, 20 de ani de temniţă
3. Gheorghe VARZĂ, fost deţinut politic, 13 ani de temniţă
4. Octav BJOZA, fost deţinut politic, Preşedinte AFDPR
5. Dumitru MOLDOVAN, luptător cu arma în mână în Munţii Făgăraşului, fost deţinut politic, 13 ani de temniţă
6. Florin POSTOLACHI, fost deţinut politic, Preşedinte Asociaţia 15 Noiembrie 1987
7. Demostene ANDRONESCU, fost deţinut politic, 11 ani de temniţă
8. Ştefan URSE, fost deţinut politic, 15 ani de temniţă
9. Petre PETREA, fost deţinut politic, 12 ani de temniţă
10. Luca CĂLVĂRĂSAN, fost deţinut politic, 13 ani de temniţă
11. Ioan BUCELEA, fost deţinut politic, 2 ani de temniţă
12. Emil MITEA, fost deţinut politic, 2 ani de temniţă
13. Dan DESPAN, fost deţinut politic, 4 ani temniţă
14. Gheorghe BUZĂIANU, fost deţinut politic, 2 ani de temniţă
15. Mihai STEREA DERDENA, fost deţinut politic, 8 ani de temniţă
16. Octavian BALABAN, fost deţinut politic, 12 ani de temniţă
17. Alexandru CHISTOL, fost deţinut politic, 9 ani de temniţă
18. Octavian CÂRJE, fost deţinut politic, 14 ani de temniţă
19. Ştefan MAGHIARI, fost deţinut politic, 9 ani de temniţă
20. Nicolae MOLDOVEANU, fost deţinut politic, 9 ani de temniţă
21. Nineta MIHĂILESCU, fost deţinut politic, 2 ani de temniţă
22. Ionel JALUBA, fost deţinut politic, 16 ani de temniţă
23. Virgil TOTOESCU, fost deţinut politic, 14 ani de temniţă
24. Ilie NUŢU, fost deţinut politic, 11 ani de temniţă
25. Vasile MĂGUREANU, fost deţinut politic, 3 ani de temniţă
26. Aurică BICA, fost deţinut politic, 3 ani de temniţă
27. Ion DAN, fost deţinut politic, 3 ani de temniţă
28. Gheorghe CLAPON (Monahul PAULIN), fost deţinut politic, 22 de ani temniţă
29. Tudor STĂNESCU (Monahul Teodor), fost deţinut politic, 8 ani de temniţă
30. Tache RODAS, fost deţinut politic, 12 ani de temniţă
31. Părintele Alexandru CAPOTĂ, fost deţinut politic, 4 ani de temniţă
32. Gavrilă RUSU, fost luptător cu arma în munţi, 21 de ani
33. Părintele Gheorghe BOGDAN, fost deţinut politic
33. Maria CONSTANTINESCU, fost deţinut politic, 5 ani de temniţă
34. Grigore CARAZA, fost deţinut politic, 21 de ani, inclusiv AIUD
35. Raul VOLCINSCHI, fost deţinut politic, 16 ani de temniţă
36. Valentina ELEFTERIU GAFENCU, sora lui Valeriu Gafencu
37. Ilie TUDOR, fost detinut politic, 8 ani de temniţă
Alte persoane semnatare:
1. Coriolan BACIU
2. Dr. Florin MĂTRESCU
3. Octavian POLEXA, Director al Colegiului Naţional „Dr. Ioan Meşotă”
4. Ioan POLEXA, Director Centru Plasament
5. Vlad PÂRĂU, student
6. Florin VIJOLI, profesor
7. Crina PALAS, profesor
8. Florin PALAS, jurnalist
9. Luminiţa GAVRILESCU
10. Bogheanu ARNĂUŢOIU (tatăl a îndurat 14 ani de temniţă)
11. Alexia CRISTECU (mama a îndurat 2 ani temniţă)
12. Polifon GEORGESCU
13. Erica GEORGESCU (unchiul-11 ani închisoare)
14. Eleodor ENĂCHESCU
15. Aurelian PĂUNA
16. Vasilica OANCEA
17. Cornelia BRADEA BRÂNZAŞ, sora Părintelui Liviu BRÂNZAŞ (13 ani de temnita)
18. Victoria ALEXANDRESCU, fostă membră a Cetăţuilor
19. George RONCEA, jurnalist
20. Victor RONCEA, jurnalist
21. Elena ANDRONACHE, informatician
22. Maria MARICARU, fiica fostului detinut politic Ion DIMA (10 ani in temnitele Gherla si Aiud)
Centrul Rezistentei Anticomuniste a alcatuit de asemenea o lista de organizatii (ambele liste raman deschise) care sustin initiativa Parintelui Justin Parvu pentru o Manastire la Aiud:
Fundatia Petru Voda
Asociatia Civic Media
Asociatia 15 Noiembrie 1987 Brasov
Fundatia Pentru Romania
Grupul Independent pentru Democratie
Civic Net - Piata Universitatii
Liga Studentilor - Seniorii
Asociatia Suflet pentru Suflet
Filiala Negresti Pro Basarabia si Bucovina - "Constantin Prezan"
Asociatia pentru Libertatea Romanilor
ASTRADROM - Asociatiei pentru Pastrarea si Promovarea Valorilor Culturale si Nationale ale Poporului Roman
Asociatia Cuget Romanesc
Fundatia Arsenie Boca
Fundatia Luptatorilor din Rezistenta Armata Anticomunista
Publicatiile VEGHEA, ATITUDINI si MIHAI EMINESCU
5 August 2009 , Înainte Prăznuirea Schimbării la faţă a Domnului