Părintele Justin Pârvu despre Aiud, sfinţii închisorilor, generaţia tânără, mărturisire şi posibilitatea unei rezistenţe în România.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.

Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008

Mlădiţele alese ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. De la Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu la Costache Oprişan.

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

• Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.
• Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.
• Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.
• Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.
• Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.
• Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.
• În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.
• Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.
• Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!

†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu

“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!”

(Constantin Brâncoveanu)

Câteva secole din istoria multimilenară a Naţiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei şi al dăruirii, ne aminteşte de cea mai barbară faptă săvârşită de păgâni, şi totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi. Fiecărei generaţii, de la Jertfa Brâncovenilor şi până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse faţă în faţă: imaginea hidoasă a cruzimii şi Icoana sfântă a dăruirii boiereşti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele Ianachie, tăiaţi sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiaţi de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci şi al crudului tiran.

Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său şi ambasadorilor occidentali, gătiţi de sărbătoare…Mârşevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marţi 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului, când un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatişeriful de mazilire, iar Joi Hatişerif nou de înscăunare a altui Domn Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire. În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 106). Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credinţă, în schimbul vieţii. N-a reuşit. A urmat ziua căderii celor şase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare. Păgânii nu ştiau că eşafotul Porţii lor, va deschide martirilor creştini Poarta Împărăţiei Cerurilor. Cele şase capete tăiate de bezna ticăloşiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfinţilor Constantin, Radu, Matei, Ştefan, Constantin şi Ianachie.

Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere şi mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vieţii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăraţii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare şi Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii. Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul : “Străluceşte întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).

Numele sultanului criminal luat în “braţe” de indiferenţa Europei, nici măcar nu trebuie rostit.

Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a aşezat cu sfinţenie în Cartea Vieţii Dumnezeieşti. Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-şi exprime actul de canonizare a Sfinţilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunaşterea universală. Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea. Aşadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.

† Constantin Oprişan (1921-1958).

“Costache era axa şi suportul nostru, justificarea

noastră pentru cer, îngerul care îl biruia pe diavol

pentru noi” (Părintele Gheorghe Calciu)

S-a născut pe meleagurile Tecucilor. A studiat Filosofia la Cluj şi în Germania, audiind cursurile lui Martin Heidegger. A făcut războiul şi lagărul de la Buchenwald. Vine în ţară şi ajunge pentru scurt timp asistentul lui D.D.Roşca. A fost extrem de bine apreciat de Lucian Blaga. După 1946, ajunge şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Este arestat în 1948 şi condamnat la 25 de ani închisoare. Cunoaşte infernul studenţilor închişi la Piteşti şi pe cel de la Gherla. Spre deosebire de Dante Aligheri, care ar fi văzut cu ochii săi imaginari infernul trecând prin toate bolgiile lui, Costache Opişan, autorul Epopeii noologice sau al Cărţilor Spiritului, nu numai că l-a văzut, dar l-a şi trăit real. Un infern modern, demn de secolul XX, rafinat, subtil, re-educativ. “Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâşie. Oprişan l-a privit fără să clipească. Ţurcanu i-a ordonat lui Oprişan: ‘’Culcă-te!”. Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Puşcaşu şi Livinski au trecut de o parte şi de alta a lui Oprişan. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expira. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: “Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet, încet! Picătură cu picătură! “ (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p.274).

Epopeea Spiritului lui Costache Oprişan s-a întrupat în infernul Casimcăi de la Jilava, în celula 4, alături de alţi confraţi de suferinţă ca Gheorghe Calciu, care pentru a-l salva pe poet şi-a tăiat venele de la mână, ofrindu-i sângele.

Harul poeziei lui Constantin Oprişan tors în şnurul filosofiei gândului, urzeşte deodată problematica trăirii sale, dar şi tânjirea unei frumuseţi pe care n-a trăit-o. El aşază la obârşia lucrurilor spre purificare şi desăvârşire: suferinţa şi iubirea.

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,/Iar duhul îndoieli spre-ntoarceri te impinge,/Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,/Lovind cu pieptul moartea-şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,/Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,/Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta iubire;/Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute. (Constantin Oprişan, Cărţile spiritului. Ed.Christiana, Bucureşti, 2009, p. 55).

+ Constantin Papanace

‘’Mobilul luptei pentru dreptatea socială

nu va fi “ura pentru cei care au”, ci

dragostea pentru cei care n-au’’.

(Constantin Papanace)

Constantin Papanace, s-a născut în oraşul Veria din Macedonia la 15 Septembrie 1904, într-o ilustră familie de luptători aromâni. Bunicul său, preotul stavrofor Atanasie Papanace, a fost primul preot care a citit Sfânta Evanghelie în limba romană. Antarţii greci nu i-au iertat această cutezanţă, asasinându-l în 1906, alături de alţi luptători pentru cauza românismului. Tatăl lui Constantin, Enache a fost un urmaş demn al părintelui său Atanasie, privind lupta cauzei româneşti. Arestat şi deportat pe o insulă în vederea executării, a fost salvat în ultimă instanţă de consulul român Conţescu.

Constantin, după ce absolvă Şcoala Comercială Română din Tesalonic, în 1925, vine în Patria-Mumă, urmând studiile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti. De timpuriu s-a remarcat ca o inteligenţă sclipitoare, un talentat matematician şi un spirit analitic cu o remarcabilă capacitate de sinteză. A fost arestat prima oară în 1927 şi de două ori de regimul carlist: în 1930 (când a aderat la Mişcarea Legionară) şi în 1933 (când s-a remarcat prin spiritul său de “eminenţă cenuşie”). S-a refugiat în Germania în Februarie 1939. În perioada Statului Naţional Legionar a devenit ministru- secretat de stat la Finanţe. După rebeliunea lui Antonescu, este condamnat la muncă silnică pe viaţă în contumacie. Implicat, stupoare, în procesul Mareşalului, de către comunişti, este condamnat la moarte. În exil Constantin Papanace, a făcut parte din Consiliul Conducător al Mişcării Legionare.

Nici una din frustările exilului şi nici sumbrele şi funestele lagăre germane, nu-l clintesc spiritual, rămânând temerar în crezul său privind statul de drept, din care trebuiesc eliminate rigorile falsei democraţii, amoralismul, anarhia, egoismul, laşitatea, trădarea intereselor naţionale, formalismul creştin. A slujit românismul prin doctrina legionară, singura forţă şi putere regeneratoare naţional-creştină. De pe baricada exilului, Constantin Papanace-unul dintre marii “armatoli” ai Neamului daco-român, a susţinut cauza aromânilor în faţa marilor puteri, cu forţa geniului său istorico-politico- ştiinţific. A rămas în istoria noastră ca unul dintre cei mai prolifici şi erudiţi scriitori şi unul dintre cei mai demni creştini ortodocşi. “Pentru ce s-au jertfit camarazii noştri? Desigur nu şi-au dăruit viaţa, pentru ca mormintele lor să devină platformă pentru nedemne exchibiţii politice. Nu s-au mişcat munţi de credinţă legionară, spre a da naştere vreunui pehlivănel de politician care în momentele cele mai tragice ale acestui neam, să se delecteze în giumbuşlucuri, cu furarea propriei sale căciuli. Nu s-a vărsat cel mai generos sânge românesc pentru a adăpa şi fertiliza cine ştie ce pepinieră a spionajului internaţional. Acest tineret a înfruntat cu hotărâre toate prigoanele şi şi-a luat asupra sa toate păcatele neamului nostru. Un duh de epopee creştină i-a învolburat sufletul. Şi sângele său generos s-a vărsat scriind această epopee pe toate meridianele şi paralelele: de la Majadahonda până pe malurile Volgăi şi înălţimile Caucazului; din închisorile greceşti până în lagărele de concentrare naziste!” Constantin Papanace-Evocări. Ed. Fundaţiei “Buna Vestire”, 1997, p. 259).

† Constantin Busuioc –strălucitul vrâncean, veteran al închisorilor.

A fost unul dintre dizidenţii reeducării de la Aiud. Administraţia penitenciarului Aiud a programat o variantă mai blandă a pedagogiei bolşevice: tortura spiritului. ‘’Cursanţii’’ erau invitaţi în amfiteatru (club) de către alţi deţinuţi să-şi facă mea-culpa,‘’autodemascarea’’, de şeful de ‘’club’’ precizându-şi poziţia. Costache Busuioc a răspuns: ‘’Mai întâi vă întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeţi să fac aceste declaraţii, pentru că şi voi sunteţi deţinuţi la fel ca şi mine? Totuşi un răspuns vă pot da. Am executat 16 ani de puşcărie cu conştiinţa că faptele pentru care am fost condamnat nu mă dezonorează. Nu am nimic

a-mi reproşa şi rămân cu această convingere.‘’ (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 159). Pentru acest răspuns a fost ‘’promovat’’ la Zarcă. După două săptămâni a fost inivitat în ‘’Clubul Mare’’, unde a asistat şacalul-colonel Iacob, care i-a somat pe toţi să-şi precizeze atitudinea. ‘’Domnule colonel, a răspuns iarăşi ferm Costache Busuioc -, dumneavoastră mă obligaţi să-mi reneg trecutul şi convingerile şi să aduc laude ‘’realizărilor’’ regimului împotriva căruia am luptat, realizări pe care eu nu le cunosc. În lunga mea perioadă de detenţie, eu nu am cunoscut decât partea represivă a regimului pe care îl slujiţi. Uitaţi-vă în ce hal m-aţi adus!

Şi acum, după ce mi-aţi schilodit trupul, vreţi să-mi ucideţi şi sufletul? Dacă din punct de vedere fizic puteţi face cu mine ce vreţi, să mă ucideţi chiar, de sufletul meu nu vă puteţi atinge! Stă în puterea să mi-l apăr şi mi-l voi apăra. Vă rog să mă duceţi înapoi în Zarcă!’’ (ibid. p. 159).

† Constantin Voicescu, preot.

‘’Părintele Constantin Voicescu vedea în

Mişcarea Legionară povestea de dragoste

întru Hristos a Neamului românesc’’

(Monahul Moise)

S-a născut la 28 Iulie 1924 în Bucureşti. Venea dintr-o stirpe aristrocrată olteano-argeşeană. Este arestat prima oară în 1942, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce, la Piteşti şi Alba Iulia. Absolvă Facultatea de Geografie, audiind şi cursurile de Filologie. Devine o ‘’scânteie’’ a ‘’Rugului Aprins’’. Re-arestat în 1948, este eliberat în 1954. În 1958 este re-re-arestat, fiind student anul II la Facultatea de Teologie Bucureşti, în cadrul lotului mistico –legionar Târgu Ocna şi eliberat în 1964. A fost angajat ca muncitor necalificat. În 1967, inspirat fiind, cere Patriarhului Justinian un loc de muncă. Marele Ierarh l-a angajat pe loc, rugându-l să-şi continue studiile teologice. La 11 Februarie 1973, a fost hirotonit preot la biserica Petru Vodă. Participă în 1990, la Evenimentele revoluţionare din Decembrie. Este membru fondator al Alianţei Civice, fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei ‘’Christiana’’. Devine membru marcant în Grupul de Reflecţie Pentru Înnoirea Bisericii şi inaugurează alături de preoţii Ioan Iovan de la Vladimireşti, Liviu Brânzaş, Vasile Pătraşcu, Dumitru Manta, primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Iată portretul arhieresc făcut de Anania Bartolomeu, mitropolitul Clujului: ‘’L-am cunoscut la Aiud, în 1963. Printre deţinuţii din secţia a XII-a TBC se afla şi Voicescu Constantin, bărbat încă tânăr, înalt, uscăţiv şi cu chipul plin de bunătate…Cucerea printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet neprihănit…Viaţa nouă şi-a început-o ca un preot de vocaţie şi-şi păstorea enoriaşii cu o dăruire rar întâlnită şi între el şi creştini se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din aura primilor creştini’’.

(Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii. Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 8).

La închisoarea de la Târgu Ocna s-a întemeiat o familie cu adevărat duhovnicească, graţie grupului mistic în frunte cu Valeriu Gafencu. Ca o măsură împotriva acestui fapt s-a încercat o variantă fidelă a reeducării de tip Piteşti. Dezafectându-se chipurile Paraclisul din corpul vechi al închisorii s-au trimis deţinuţilor pentru spălat pe jos ‘’cârpe” din veşmintele sfinte. Lui Voicescu i-a parvenit un patrafir vechi, pe care l-a cusut în căptuşala paltonului cu care s-a acoperit până la eliberare şi a intrat în ceruri cu el. Referindu-se la marele Domn al Moldovei, mărturisea: ‘’Ştefan Voievodul-Atletul Creştinătăţii, el, cel mare şi sfânt, se pleca dimpreună cu boierii săi în faţa lui Iisus. Aşa trebuie să fie un cârmuitor, aşa trebuie să fie un om al cugetării: să se plece în faţa lui Iisus, ca să ia putere de la El, de la Dumnezeu. Astfel, cel care nu-L cunoaşte ca rege al inimii sale pe Domnul nostru Iisus Hristos nu e nici cârmuitor, nici om al cugetării’’. (ibid.p. 351).

† Constantin Sărăcuţu.

A văzut lumina zilei în comuna Tescani –Bacău, la 7 Iunie 1923. Este arestat de regimul antonescu prima oară în toamna lui 1941, cu fratele său Ion şi cu alţi fraţi de Cruce de la Liceul Industrial din Bacău, în grupul 47 Ştefan Vodă. A fost eliberat în vara lui 1942, reluându-şi activitatea în Frăţiile de Cruce. S-a alăturat lui Gheorghe Unguraşu, cu care a organizat un nucleu de rezistenţă armată, care să intervină la eliberarea ţării de sub sovietici, când se va declanşa conflictul dintre americani şi bolşevici, considerat atunci (în 1947) iminent. (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol. II. Ed. Fundaţiei Culturale ‘’Buna Vestire’’, Bucureşti, 2004, p.239). Odată cu marea arestare din Mai 1948, este prins şi el şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Acasă le-a lăsat pe cele două fiinţe dragi: fetiţa de două luni şi pe soţia Alisa. A trecut prin Aiud, pe la minele de plumb Valea Nistrului ş.a. lăsând în urmă o dâră de lumină din jertfa dăruirii şi a suferinţei sale. Pe greul şi lungul drum al Golgotei româneşti, Constantin Sărăcuţu a urcat cu picături de sânge. S-a eliberat în 1964. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii i-au fost răstigniţi pe Crucea durerii, dar senectutea i-a fost încununată cu apoteoza biruinţei şi a învierii.

† Constantin Gheorghiescu (Marinescu).

“Un om cu o ţinută morală ireproşabilă

şi de luptător anticomunist cum n-am

mai întâlnit nici în viaţă şi nici în scrierile

ce se referă la trăirile noastre sub regimul

absurdului” (Constantin Nicolai).

Constantin Gheorghiescu era de pe meleagurile Vasluiului, din comuna Unţeşti. Toată vigoarea sa haiducească şi-a pus-o în slujba neamului şi a lui Dumnezeu. Astfel, şi-a început de timpuriu “cariera” detenţiei, la Jilava, în anul 1933. A fost eliberat în 1946, pentru scurtă vreme. S-a căsătorit în Azuga. Cum ţara era ocupată de sovietici, Constantin s-a înrolat într-o organizaţie anticomunistă. După un an de luptă în munţi, a fost arestat. A frânt tortura şi durerea cu bunătatea sa şi rugile de noapte în colţul celulei. În 1964 s-a eliberat şi fericit că după lunga detenţie poate să-şi vadă familia a zburat spre casă, după 16 ani. “Îchipuiţi-vă ce bucurie era pe mine, să-mi văd copilul şi soţia. Trenul m-a adus la miezul nopţii. Copleşit de emoţie am urcat treptele casei, acolo unde mă vedeam fericit. Bat la uşă şi deodată se aprind luminile în casă. La fereastră apare soţia mea, apoi chipul drăgălaş al fetiţei mele, apoi a treia persoană, un securist evreu fost anchetator al meu care mă torturase în anii de detenţie. Uşa se deschide furios şi cei trei vin ca vijelia peste mine şi lovindu-mă sălbatic îmi spuneau:

-Banditule, criminalule, hoţule, ce mai cauţi aici?…” (Constantin Nicolai, Moara Suferinţelor. Ed. Raluca, Buzău, 2008, p.32). A petrecut o altă pribegie…, apoi s-a angajat la o Gospodărie agricolă, la cartofi. După ani de zile, deşi conducerea era mulţumită de caracterul lui umbra securităţii l-a ajuns şi l-a băgat pentru încă trei ani la răcoare… Posterităţii i-a lăsat ca dar viaţa sa demnă de luptător, care a trăit pentru cauza ţării sale, pe care a respectat-o şi a iubit-o, dăruindu-i-se.

† Constantin Băcescu

Lăstarul din Muscel, cu 7 clase primare, orfan de tată de la 6 ani, creşte ca un viguros Stejar, iubitor de Dumnezeu şi de ţară.

Înrolat în războiul sfânt “Pentru Pământ şi Cruce”, tânărul Băcescu pleacă cu Divizia a III-a comandată de Generalul Şteflea pe front. Ajunge la Centrul de Instruire Sărata-Basarabia, care a format Batalionul de sacrificiu, 991, compus din 1001 de deţinuţi politici-legionari. După eliberarea Basarabiei, Divizia a V-a (compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic, 32 Mircea-Ploieşti, 2 regimente de artilerie şi 2 brigăzi de specialişti) la care s-a ataşat Batalionul independent 991, împreună cu Divizia a VI-a, au reuşit să ocupe marele Cot al Donului, situat la cca 60 de km N-V de Stalingrad. Era la începutul lui Noiembrie 1942, când şansa victoriei era atât de aproape. S-a stat aici în defensivă aproape 3 săptămâni, dându-se răgaz suficient sovieticilor pentru ofensivă. Ba mai mult s-a ordonat părăsirea poziţiei strategice de ofensivă şi ocuparea altei poziţii net defavorabile, pecetluind soarta războiului. Generalul Şteflea trădase.

“Aveam impresia (şi timpul ne-a demonstrat-o) că în ţară se urzeşte ceva, că noi suntem împinşi înainte ca armată de sacrificiu, în timp ce celelalte trupe din ţară cu toate cele necesare aşteaptă un anume deznodământ. Noi, Batalionul 991 independent, cei care fuseserăm folosiţi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reuşit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în faţă şi puţin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăriş…În timp ce ruşii se pregăteau intens de luptă, la noi parcă totul era dirijat din umbră să meargă prost. Astfel, în linia întâia a ruşilor se observau mişcări de trupe: maşini ce se strecurau şi repetau un du-te-vino aproape ceas de ceas. Generalul Şteflea, Şeful Marelui Stat Major, a oprit trimiterea altor trupe noi aici, pe frontul din Cotul Donului…Am auzit de la un ofiţer venit de la Statul Major şi trimis de generalul Şteflea să anunţe în secret mai mulţi ofiţeri de aici, de pe front, să se întoarcă în ţară pe motiv de concediu…În dimineaţa zilei de 18 Noiembrie 1942, profitând de ceaţa deasă, ruşi pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului. (Constantin Băcescu, Pentru Pământ şi Cruce. Memorii de Război. Ed Reîntregirea. Alba Iulia, 2006, p. 202). Rezistenţa Batalionului de sacrificiu a ţinut până în 23 Noiembrie 1942. Viteazul caporal Băcescu este rănit pe 21 Noiembrie, în timpul retragerii, de un glonte primit din spate…(retragerea din faţa inamicului se face cu faţa, nu cu spatele), iar pe 23 tot Noiembrie este luat prizonier. Nemţii au rezistat încercuiţi până în 2 Februarie 1943, când au fost şi ei luaţi prizonieri. În locul zorilor biruinţei, beneficiază de noaptea siberiană cu bezna ei de gheţar nesfârşit, de minus 40 de grade. După puţin timp, urmează deportarea spre o zonă mai “caldă” Caraganda din Kazahstan, în Lagărul 99 Siberia, cu peste 60 de grade minus şi la 12 000 de km de România. Aici erau peste 20 000 de prizonieri germani, români, italieni, japonezi, finlandeji, austrieci, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi, unguri. N-a trecut mult şi în lagăr au sosit comisari sovietici şi instructori români. “Au continuat a ne informa că pe teritorul Rusiei a luat fiinţă “Divizia Tudor Vladimirescu”, care va fi comandată de ofiţeri români, iar trupa va fi alcătuită din prizonieri români, de la soldat până la general, din toate lagărele cu prizonieri români din Rusia.

-Măi fraţilor, se pronunţară ei pe şoptite către noi românii, la noi în ţară o să ia fiinţă alt guvern şi trebuie să întoarcem armele către nemţi, aşa că trebuie să luptăm contra nemţilor.” (ibid. p. 342). Cei care au refuzat înrolarea în noua divizie, au fost folosiţi la scosul cepei şi la o crescătorie de porci. Aici au dat peste un moldovean care vorbea bine româneşte. Toţi au sărit buluc pe el şi l-au întrebat:

“- De unde eşti măi nene?

• Sunt moldovean din satul… din Huşi. Am fost în războiul din 1916 şi când ruşii s-au retras cu revoluţia m-au luat şi pe mine şi m-au adus aici. Îmi spuneau că mă duc acasă şi de atunci îmi spun mereu că nu s-a terminat războiul! Asta îngâna cu lacrimi în ochi bietul moldovean.

Dar ce să vezi, că minunea lui Dumnezeu a fost şi mai mare, când tot un moldovean din brigada noastră, când a auzit de satul acela din Huşi, l-a întrebat cum îl cheamă. Acesta când a pronunţat numele şi prenumele lui, moldoveanul nostru odată a ţipat şi s-a pronunţat:

-Tătucule, tălică, tu eşti?! Şi îmbrăţişându-se amândoi au izbucnit în plans.” (ibid. p.346).

Pe 11 Iunie 1948, ora 7 dimineaţa a veni liberarea. Cei peste 5 000 de basarabeni deportaţi odată cu prizonierii români, bărbaţi şi femei, tineri şi mai vârstnici, au rămas tot acolo, încremeniţi în lagăr. În drum spre înfiorătorul Lagăr din Karaganda, Costică Băcescu a numărat şapte ape mari peste care a trecut şi s-a rugat lui Dumnezeu că, dacă o să-l izbăvească din prizonierat o să zidească 7 fântâni. . Acasă a ajuns pe 29 Iulie 1948 şi la scurt timp a devenit pădurar, astfel putând să-şi îndeplinească legământul.

† Constantin Bursan

S-a născut în 21 Mai 1888 în Giurgiu din părinţii Alexandru şi Varvara, primind la botez numele de Constantin-Gheorghe. A urmat şcoala primară în Giurgiu şi liceul la Iaşi şi Bucureşti. Apoi studii de Drept şi Economico-administrative la Bruxelles între 1911-1914. S-a căsătorit în 1915, cu artista dramatică Alexandrina-Carmen Ciucurescu. Devine proprietarul unei sonde de petrol pe Valea Prahovei, director şi acţionar la “Marmorosch Bank”, “Laromet” şi “Societatea de Telefoane”, în Bucureşti.

În 1918 s-a înscris în P.N.L. , condus de Ionel I. C. Brătianu. Din 1922, devine liderul P.N.L. Hunedoara şi deputat până în 1938. (ACNSAS. Fond SIE, Dosar 3604, fila 10 şi 36. Era un fel de Mecena al Hunedoarei, devenind ctitorul unor biserici ortodoxe (Dăbâca, Cernişoara-Florese, Naşterea Maicii Domnului din satul Baia Craiului, în Topliţa, Vălari-Buzdular, Cerbăl, din Alun, din Batiz, din Strei, din Buituri, două biserici monumentale în Hunedoara şi Deva, cea din urmă Greco-catolică) şi aşezămintelor culturale şi sociale (Primăria oraşului Hunedoara, un cămin de ucenici, şcoala primară din Batiz, căminul cultural din Sâncrai, digul de pe râul Cerna, subvenţii substanţiale parohiei Greco-catolice din Hunedoara, burse unor studenţi, ajutoare pentru biserici , preoţi şi case parohiale). (Mircea Păcurariu, Constantin Bursan, ctitor de biserici hunedorene, în “BOR”, an CXX (2002) nr.7-9, p. 184-193).

În Noiembrie 1939, Constantin Bursan a primit “Ordinul Sfântul Silvestru Papa Romei”, din partea Bisericii Catolice, în grad de Comandor în prezenţa mitropolitului Alexandru Nicolescu de la Blaj. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a ales deputat în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului între 1940-1948.

La 11 Iunie 1948, prin Legea naţionalizării, comuniştii i-au luat totul, iar la 28 Noiembrie 1950, a fost arestat de securitate. După 2 ani de anchete a primit 25 de ani temniţă grea pentru infracţiunea decisă: “crimă de înaltă trădare”. Dorinţa lui ultimă a fost să fie înmormântat în subsolul catedralei din Hunedoara, ctitoria sa, dar, comuniştii, zeloşi fiind, după 12 ani de temniţă şi anchete neîntrerupte, i-au pregătit Mucenicului Constantin Bursan urcarea la ceruri, direct din spitalul Penitenciarului Văcăreşti, la 18 Ianuarie 1962. Prin viaţa, dăruirea, ctitoriile şi jertfa sa, Constantin Bursan poate fi demn de marele său înaintaş, ctitor şi om de cultură Voievodul-martir Constantin Brâncoveanu.

† Elena (Lenuţa) Faina “Crăiasa munţilor

“Prin închisori deţinuţii politici

vorbeau foarte des de Elena Faina,

zicându-i “Crăiasa munţilor” şi zâna

pădurilor”. (Ion Gavrilă Ogoranu)

Luptătoarea anticomunistă s-a născut la 12 Mai 1927, în satul Mărgineni, Judeţul Făgăraş într-o familie de buni creştini, înstăriţi, Victor şi Carolina. A urmat Liceul Comercial la Blaj şi la Braşov. Elanul tinereţii ei, frumuseţea (zâna cu părul bogat ce-i ajungea până la brâu) şi spiritul de luptătoare n-au lăsat-o departe de Rezistenţa anticomunistă, luând în primire peibegia, asperitatea luptei şi pustietatea munţilor. “Se formase prin satele judeţelor Sibiu şi Făgăraş un şir de oameni ce ne primeau cu drag şi căldură.”(Ion Gavrilă Ogoranu-/ Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol.III, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999, p.136). Spiritul de iniţiativă, firea dârză şi hotărâtă, credinţa de stâncă în cauza ei, mânuirea cu uşurinţă a armelor, i-au adus acel atribut regal binemeritat. Ieşea rapid din orice încercuire, neatacând niciodată, ci doar apărându-se. Lenuţa spunea tuturor: “Niciodată n-am ştiut ce-i frica, am avut un curaj nemaipomenit. Adevărul e că am simţit mereu aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu în momentele grele ale vieţii mele.” (ibid. p. 139). Şi totuşi iudele au dibuit-o şi au oferit-o “plocon” securităţii. După mai bine de 4 ani de luptă şi pribegie “Crăiasa” a fost arestată şi condamnată la 25 de ani închisoare. A executat 14 ani de muncă silnică. Cei 14 ani de torturi şi anchete permanente au frânt-o, dar n-au înconvoiat-o. A rămas demnă şi cinstită. A plecat să-şi ia cununa biruinţei la 21 Februarie 1996.

† Elena (Lilica) Codreanu

O fiinţă afectuoasă, primitoare, blândă, cu un licăr de bucurie alături de Corneliu Zelea Codreanu, soţul ei. A fost fiinţa sensibilă şi gingaşă, care i-a asigurat căldura căminului, care s-a substituit tainic voinţei bărbatului atât de deosebit, care l-a înconjurat cu o tandreţe fină în toate rigorile căsniciei, impuse de marea lui personalitate. Apoi, prea mult a fost chinuită. A suferit atât de mult şi de greu, atât de nedrept şi de dur, atât de cronic, îndurând totul cu atâta resemnare, uciderea lui Corneliu, şi a prietenilor dragi sub calvarul monarho-comunist. “Era momentul în care a fost readus în temniţă la Mislea un grup mare de legionare din D.O. (domiciliul obligatoriu), printre care şi doamna Lilica. Era în toamna anului 1958. Nu ştiu ce a determinat-o să-mi vorbească atunci ore în şir despre o mulţime din problemele sale de suflet, de conştiinţă, dar şi una dintre calităţile remarcabile ale Căpitanului:

“Corneliu era un inspirat. Avea adeseori inspiraţia, presentimentul, că într-un loc anume se afla ceva ce căuta el şi că numai acolo l-ar fi putut găsi…” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Editura Elisavaros, Bucureşti, 2008, p. 93). Era generosă, finuţă, foarte credincioasă, tăcută şi liniştită. Şi-a dus cu demnitate şi nădejde suferinţa şi calvarul. Odată s-a îmbolnăvit grav. Temperatura a urcat până la 40 grade C. şi chiar trecea peste. “Am început o rugăciune continuă pentru 40 de zile la un lanţ de 12 dintre noi, mai tinere şi mai rezistente. Avea o încredere totală în acest “tratament” şi se ruga şi dânsa. Era foarte atentă la cursul rugăciunii. În ziua a patruzecea Doamna Lilica s-a ridicat din pat, febra a scăzut, era vindecată. Medicul a recunoscut că vindecarea a fost suprafirească.” (ibid. p. 95).

Elena Codreanu a iertat toată prigoana şi toată nenorocirea abătută asupra ei şi a familiei sale, intrând cu mireasma sublimă de floare în Grădina Luminii Maicii Domnului.

† Constantin Popovici – preot -profesor

Constantin Popovici, părintele și-a împlinit întreitul ideal ca dascăl, preot și patriot. Înzestrat cu o bunătate rară, cu răbdare și înțelepciune a reușit să sfarme îndoielile și să întărească toate voințele canalizându-le spre unitate. Doar cu ambiția pentru Națiune și cu dorul slujirii lui Dumnezeu s-a impus tuturor celor din jur, dar mai ales viitorilor preoți pe care i-a „păstorit” timp de 40 de ani, cu cuvântul, cu fapta, cu dragostea duhovnicească de părinte. A fost model în toate, întruchipând perfect specificul basarabean.

„Cine nu și-a deschis sufletul în fața acestui duhovnic al duhovnicilor și părinte al părinților?” ( Vasile Tepordei- Scrieri alese, Ed. Flux –Chisinau , 2005, p.408)

Ca preot și român a fost perfect. Ca om a atins măsura suferinței celei mai adânci. Ca preot și-a desăvârșit suferința preamărind pe Dumnezeu prin frumusețea slujbelor divine săvârșite. În 1908, a fondat revista „Luminătorul”, pe care timp de 10 ani a scris-o aproape singur cu litere chirilice și slovă românească. După 1918, când cenzura bolșevică a suspendat toate foile românești, ”Luminătorul” nu s-a stins. În timp ce Mitropolitul Gurie era deportat pentru atitudinea lui pur românească, pedagogia marelui părinte luminător Constantin Popovici a frânt toate ispitele vremii. Prin smerenie fără să șovăiască vreodată a refuzat alegerea de episcop la Ismail, pe cea de vicar al Mitropoliei Basarabiei și catedra de Liturgică a Facultății de Teologie. A muncit toată viața și a murit sărac. N-a fost sat, n-a fost biserică, sau instituție unde să nu lucreze sau să nu fi lucrat unul din ucenicii săi.

„Ori de câte ori își întâlnea un ucenic, dintre cei peste 40.000, pe care i-a avut, venerabilul părinte Constantin Popovici zâmbea, îl întreba ce are pe suflet și totdeauna nu uita să se intereseze și de cele ale pământescului național: „Ce-o mai fi oare și cu soarta scumpei noastre țări?”( ibid.p.409)

N-a șovăit niciodată. A crezut permanent în Dumnezeul Stămoșilor noștri și în dreptatea legitimă a Națiunii noastre al cărei fiu de cinste era. A fost un om de cinste ireproșabilă. A murit la 83 de ani,în Chișinău, pe data de 3 iulie 1943.

Slavă şi cinstire tuturor Mlădiţelor Sfinţilor Împăraţi!

Brusturi- Neamt, mai 2010



Imnul Sfinţilor Închisorilor.

Crezul sfinţilor de la Aiud: Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

Noi ne-am născut sub semnul pătimirei

Ca mărul ce-nflorise în brumar,

Voiam s-aducem Cerul mai aproape

Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

I-am dăruit bucate pentru gloată,

În dragoste ne-a pus pelin de mai,

Ne-a mai cerut un stol de călăuze

Pe drumul care duce către Rai.

Am mai păstrat victorii şi înfrângeri

Purtate sus, ori în ţărână, jos,

Cu pita lor divină şi amară

Să crească-un neam înalt şi luminos.

De-o coborî şi neamurile toate

Veni-vor să se-nchine printre voi,

Aduceţi-vă aminte de Golgota

Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.

Virgil MATEIAŞ

15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE. GEORGE MANU

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat profesorului George Manu.

George Manu - "Rectorul Universităţii Aiud"

Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu (marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu (1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.

Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale - zidirea unei Românii noi, a duhului - activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. In 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ajuns în Zarea Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial "Rectorul Universităţii Aiud". Cei care 1-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţă şi putere din chemarea numele lui Hristos.

Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de T.B.C. ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful "reeducării" din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi a activării în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc.

Domnul profesor Manu a fost un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă îndeobşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Dânsul nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă.

Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă şi la care el să nu fi dat răspunsul competent, în literatură, filozofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic.

Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat într-un moment de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Mânu.

(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)

Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: "Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!".

N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarea o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe...

La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.

Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.

(Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)



Bibliografie> Fericiti cei prigoniti-martiri ai temnitelor romanesti, Ed. Bonifaciu, 2008, p.56-57

Sursa: Viata fantastica – blog Emilia Corbu

Părintele Paulin Clapon (22 de ani de închisoare, dintre care 18 numai la Aiud) despre sfinţenia deţinuţilor politici de la Aiud.

Părintele Galeriu: Sfinţii mucenici şi sfinţii închisorilor. (AUDIO)

Asculta mai multe audio Diverse

Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Am fi deci fericiţi dacă consideraţiunile pe care le vom face asupra ethosului românesc s-ar putea situa în pre­lungirea eforturilor unui Ernst Robert Curtius asupra spiritului germanic; ale lui Max Scheler, din Das Nazionale im Denken Frankreichs ori ale unui Max Weber asupra spiritului protestantismului — mai curând decât pe linia psihologiei popoarelor, cu pretenţie de rigori ştiinţifice, dar în fond cu un mult mai mare grad de aproximaţie demn de controlat al unor Fouillee ori al unui Drăghicescu.

Cătuînd să determinăm componenţa sufletului românesc, se presupune că trebuie să cunoaştem cel puţin aceste două lucruri: componentul şi compusul.

Sufletul românesc este însă o realitate complexă, asupra căreia, cu toată previziunea de caracterizare mioritică, cercetătorii sunt departe de a fi căzut de acord asupra relaţiunii dintre ce este într-adevăr şi ceea ce vor ei să fie acest suflet.

Mai puţin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac.

Zic în aparenţă pentru că dacă cele câteva documente, printre care izvoare contemporane sau târzii, caracteri­zează câteva manifestări ale ethosului dacic, pentru gradul de reprezentativitate al acestor informaţiuni, precum şi pentru punerea lor de acord, suntem reduşi la simple con­jecturi.

Efortul nostru de a regăsi caracterul dacic al sufletului nostru naţional s-ar reduce astfel la încercarea de caracte­rizare a unei incertitudini, printr-o altă incertitudine.

Aşa ar fi dacă mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte şi externe.

Din fericire pentru noi, în toate ştiinţele spiritului — şi istoria face parte din ele —, în afara documentului ex­tern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin înţeles şi prin intenţii.

Mai mult decât atât, în măsura în care cunoştinţele noastre în acest domeniu despre semnele pe care omul le lasă în cărţi, pe pietre sau pe suprafaţa pământului nu sunt nimic decât în măsura în care pune în joc asemenea semnificaţii, putem spune că despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic, decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla, cum zicea Lamprecht, Wie es eigentlich gewesen ist (1), cercetătorul nostru va trebui să cadă de acord cu afirmaţia răsturnătoare a lui Nietzsche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”.

Oricine şi-ar închipui că poate da un înţeles afirmaţiunilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmaţiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii ale lui Iordanes, despre daci şi despre geţi, de pildă, afirmaţiunilor că dacii inhaerens motibas (adică trăiesc în munţi) ori că sunt athanasontes (adică nemuritori), chipul în care ne vom repre­zenta dependenţa lor de munţi sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcţiune de chipul în care ne reprezen­tăm noi înşine căţărarea munţilor ori propria noastră ne­murire.

Se poate să fie practic lucrul acesta, dar e aşa: în lo­cul faptelor pe care vrem să le cuprindem cu mintea, nu întâlnim în istorie, chiar în relatarea celor mai mărunte fapte petrecute acum câteva minute, decât martori ai aces­tor fapte; martori pe care putem să-i confruntăm, să-i discutăm, să-i admitem sau să-i punem la îndoială, în fond, întodeauna, după ceea ce suntem noi înşine în stare să ne închipuim şi să socotim admisibil despre lucrul pe care vrem să-1 stabilim.

Aşa se şi explică de ce există în ştiinţele spiritului atâta diversitate de păreri şi, dacă de la o vreme o mare parte din martorii unui fenomen cad la învoială să afirme că un lucru s-a petrecut aşa şi nu altfel, lucrul se datoreşte pe de o parte faptului că un grup de oameni s-a găsit la un moment dat conformat în acelaşi fel, pradă acelo­raşi simţiri şi aceloraşi impresii, şi pe de altă parte, pentru faptul că, la urma urmelor, realitatea asupra căreia se cade de acord este banală, adică corespunde, aşteptărilor şi chipului de reprezentare al celor mai mulţi dintre martori.

Dacă lucrurile stau astfel chiar în ştiinţă, putem să încercăm să plecăm nu de la vreo cunoaştere cu pretenţii de exactitate istovitoare a realităţii româneşti şi a com­ponentei sale dace, ci de la aceea ce cu toţii ştim mai mult sau mai puţin ori, dacă nu ştim, suntem gata să că­dem la învoială, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi înşine ca popor şi ceea ce ne închipuim că au fost strămoşii noştri daci.

O dată aşezaţi pe acest teren, putem mărturisi fără pretenţii că sufletul românesc e un lucru complex, pro­dus al unei serii întregi de influenţe.

Şi, fără a putea doza fiecare din aceste influenţe, cu preciziunea chimistului care face o analiză cantitativă, putem, totuşi, cădea lesne de acord asupra anumitor ca­ractere ale specificului nostru naţional, mai ales dacă procedăm prin comparaţie.

Iată, de pildă, o comparaţie între sufletul românesc şi sufletul polonez, în ceea ce priveşte structura compo­nentelor lor latine şi slave:

Poporul român şi cel polon par a realiza aproape ace­eaşi sinteză între elementul latin şi cel slav, luate exact pe dos.

Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, altfel zis, au în fondul lor spiritual suflul ro­mantic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsură, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că pentru ţara noastră nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului : „Bună ţară, rea tocmeală”.

Dacă am încerca să definim structura sufletului nos­tru naţional, punînd-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu condiţiunile vieţii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-1 Stahl, cu genurile de viaţă deosebită ale păstoriei şi plugăriei, cum a făcut-o Densusianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă, ori de acei care caracterizează incertitudinile sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împreju­rărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să pu­nem numele unui popor de provenienţă dacă, am vedea că acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie de reprezentări divergente des­pre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actua­litate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite.

Aceste ispite constituie reziduul actual al încercări­lor prin care a trecut un neam.

Ele sunt rezumatul latent al experienţelor trecutului — personanţe, cum ar zice d-1 Blaga —, care caracteri­zează un suflet, care schimbă un orizont fizic sau spi­ritual.

Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate for­mativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular se poate carac­teriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care re­produce în arhitectura lui lăuntrică interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenţa în sufletul românesc, de pildă, a unei ispite franceze, adică tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire, mai cioplit, pe care pare a i-l înfăţişa lumea şi societatea franceză?!

Putem condamna lucrul ca superficial dacă vrem, dar nu putem nega realitatea.

Mai puţini ar fi poate de acord la început. Vor cădea însă de acord de îndată ce se vor gândi mai bine, pentru că ispita aceasta franceză continuă o ispită mai veche a sufletului românesc: ispita greacă.

În sentimentul românului desţărănit, care aspiră după cultura franceză, nu trebuie să vedem alt fenomen spiri­tual decât atracţiunea pe care o va fi exercitat cândva, asupra tracului din deal şi de la munte, dezvoltarea cetă­ţilor greceşti de la Dunăre şi de la Mare încă dinainte de începutul primului mileniu creştin.

Şi nu e numai o întâmplare faptul că, după Revoluţia franceză, influenţa franceză s-a răsfrânt în Principate şi a substituit în aristocraţia de la noi vechea cultură gre­cească.

Şi tot aşa, cine ar putea contesta existenţa unei ispite bizantine în strădania voievozilor încă din perioada ma­rilor înjghebări statale ?

Care român care-şi lasă sufletul în voie nu se simte robit de existenţa multiplicată şi fastuoasă a podoabei Imperiului de Răsărit ?

Şi care din oamenii zidurilor de var alb şi acoperişu­rilor de şindrilă, trase în unghiuri drepte şi în linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainică a naosului bisericesc ?

Ori, care spirit românesc ar putea tăgădui ispita romană ?

Care român nu s-a străduit să organizeze ceva, să întocmească, să aşeze, care român, atras de vraja nemăr­turisită a orizonturilor slave, nu s-a simţit luat de chică de mîna puternică a Minervei romane, care l-a adus la realitate, de multe ori cu preţul sterilizării avînturâlor sale?

Şi, dacă, atunci când sub masca ispitei romane apar câteva elemente autentic bizantine, nu-i mai puţin ade­vărat că această ispită şi-a exercitat întotdeauna funcţia regulatorie asupra avânturilor ethosului românesc. N-ar fi în ultimul timp decât sub influenţa Bisericii unite, dar şi ispita germanică care cuprinde din când în când su­fletul nostru, de data asta sub forma conformării faţă de un model străin, ci sub forma unui efort de adâncire spre autenticitate, ca şi cum efortul reflexiv şi în pro­funzime al ethosului german în loc să ne îmbie la imi­tarea unui model din afară, ne îndeamnă — şi cazul lui Eminescu, acest raport e totdeauna o dovadă — spre adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a con­figuraţiei autohtone a sufletului nostru.

Aţi ghicit parcă, s-o mărturisim, cum la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine se năzare stră­fundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim, ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană.

Influenţele franceză, greacă, slavă, germanică, bizan­tină, tracă, câte din aceste sinteze ale materialului trăit în această parte a lumii nu vin să se îmbine în arhitectura sufletului românesc în arcuiri de boite şi subsinteze!

Pe toate le găseşti prezentate în sufletul tău, în faţa oricărei împrejurări care te solicită, române, la acţiune.

Gândul care se iscă, mâna care schiţează sunt împinse de toate aceste prototipuri într-o direcţie care nu e decât rezultanta întâlnirilor, un act cu realitate imediată.

S-ar putea scrie nesfârşite cărţi şi s-ar putea face nesfârşit de multe exegeze din încercarea de a desprinde în dosul fiecărui fapt istoric sau divers, al oricui trăieşte viaţa aceasta românească, din descoperirea felului în care aceste elemente se leagă de una din aceste influenţe.

Toate lucrurile ar dobîndi astfel infinită rezonanţă şi ne-am putea da seama, în fond, cât de adânci şi ce lungă variaţiune implică de-a lungul veacurilor — lucrurile care la prima înfăţişare se prezintă drept superficiale. Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile isto­riei le-a lăsat fără aristocraţie, ca pe sârbi şi pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o îndelungă supunere la aceleaşi categorii regulative a reuşit să contopească într-o unitate structurală deosebirea materială a ethosu-rilor intrate în sinteză, cum e Franţa. Această sinteză prezintă, chiar în libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul în care, în structura sufletului lui, s-a decis să ocupe interdependenţa specifică uneia sau alteia din aceste influenţe.

Şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean, la moldovean şi basa­rabean, nu e mai puţin adevărat că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie, care le per­mite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi re­alităţi esenţiale.

Şi care e, în această structură, caracterul — şi func­ţia reală — a ispitei tracice ?

Ispita tracică nu este, după cum am văzut deja în momentul în care am situat-o în prelungirea ispitei ger­manice, nu este pentru sufletul românesc o ispită extrospectivă. Ea nu implică orientarea sufletului românesc după un model extern, care să exercite asupra lui influenţe din afară, cum e lumea franceză ori cum e lumea slavă. Ajungi la traci după ce elimini din tine tot ceea ce reuşeşti să identifici că datoreşti altora.

Ispita tracică ar fi, deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală.

Ea ar cuprinde elementele sufleteşti care nu-şi pot afla altă origine, după cum filologii atribuie rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparţinînd altui idiom.

Ispită lăuntrică, ispită reziduală

Dacă traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezul­tat straniu, de natură să întoarcă întregul efort de a a-junge pînă la ea, pe dos.

Dacă cultura unui om este, cum zice Valery, ceea ce îi rămîne după ce a uitat totul, noi am aparţine lumii trace atunci când nu ne-am mai sili să fim în nici un alt fel decât cum suntem.

Fantoma după care alergăm, căutînd sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm s-o prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine. Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată is­pita reziduală pe care ajungem să o recunoaştem abia în: barză, varză, viezure şi mazăre, transmise nouă fără să ne dăm seama cum, se preface într-un factor care trans­figurează totul.

Nu trebuie să te aşezi lîngă Columna lui Traian ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat până astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.

Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne aco­peră, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne înconjoară, în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, le­gătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi desti­nului lor e tracică şi ea.

Niciodată nu am simţit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decât într-o după-amiază de vară, petrecută în gră­dinile de la Versailles. În parcul plin de atâtea amintiri eline: Bazinul lui Apollo, al Latonei, în care rînduirea suprapusă a gră­dinilor care urcă spre castel să reconstituie armonia sferelor, aşa încât, ajuns sub scară, în dreptul grădinii cir­culare, hora pomilor tăiaţi şi pragul scării încercuiesc orizontul într-un cerc perfect închis, din care de la prima treaptă se-nalţă aripa castelului ca o bătaie de aripi în pragul lumii — tu, trac, cucerit de frumuseţe, rămâi to­tuşi un străin. Simţi că aici ochiul e altfel orientat decât tine faţă de lumea din afară, vede altfel. Simţi că raţiunea, pentru a pune ordinea ei în lu­cruri, trebuie să tundă pomii şi să reclădească zarea, subordonînd totul unei geometrii care singură apare ca manifestaţie spirituală. Simţi că aci spiritul împinge na­tura către margini, că neregularitatea se estompează în aerul irizat şi fumuriu, că coroana pomilor nu-şi recapătă libertatea de a creşte decât de la o anumită înălţime şi distanţă, de unde neregularitatea amănuntului se pierde în unitatea viziunii de ansamblu.

Şi, fără să vrei, libera lor creştere, la marginea uni­versului închis al minţii, ţi se aseamănă cu acele gargouilles, care ţâşnesc din înaltul catedralelor de piatră pe la colţuri, pe care rînduiala duhului le izgoneşte ca pe nişte nagode telurice, elementare şi ameninţătoare ale or­dinii din tot.

Înţelegi atunci că, cu toată deosebirea de secole şi de stiluri — aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, întâlneşte Notre-Dame —, ai înaintea ta un om care nu se aşază înaintea universului şi la fel cu tine. Că ai un om a cărui „umanitate” este să se opună naturii, să i se afirme meşter şi stăpîn.

Câtă deosebire de aci şi pînă la sentimentul de în­frăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile dintre ce exprimă şi ce tră­ieşte în jur cîntă o aceeaşi melodie, se topeşte în aceeaşi armonie a lumii, se simte al său dintre ai săi.

Nu trebuie, pentru aceasta, decât să priviţi gospodă­riile cu albul caselor risipite printre arbori pe dealurile pe sub care vă duce fuga trenului; ori să vă lăsaţi prinşi de vraja aşezării oraşului ca o floare printre plaiurile de verdeaţă, atunci când trenul începe să coboare panta de la Bârnova spre Iaşi.

La fel simţi dacă laşi să vorbească sufletului poezia aşezării mânăstirilor din jurul Bucureştilor, cum e Snagovul sau Căldăruşanii ori, mai departe, Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea şi sunt totuşi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea să simtă ce-1 desparte de Apus şi ce-1 constituie ca reacţiune proprie, decât trecerea într-un scurt interval de timp de la catedrala romană a Albei Iulii, unde doarme între străini Iancu Vodă, la biserica de alături, clădită pentru încoronarea Regelui întregitor...

Am petrecut în vecinătatea lor multe ceasuri în timpul concentrărilor trecute. Dincolo, acelaşi sentiment măreţ al omului care vrea să domine înconjurul. Turnul care domină priveliştea din jur, zidurile că­rora timpul le-a dat culoare străvezie de parcă s-au spă­lat în el, crestăturile de piatră, totul vorbeşte de omul meşter, de omul care se impune firii, se vrea altfel şi stăpân faţă de ea, să înfrângă moartea şi irosirea vremii... să dureze.

Dincoace... totul e pe măsura omului şi a naturii din jur, de parcă-ai fi într-o grădină. Nici un efort de persis­tenţă. Totul e dezvoltarea firească a naturii dimprejur. Turnul din faţă străjuieşte întinderea ca un plop (în za­rea marelui canal de la Versailles, doi plopi închideau, dimpotrivă, zarea ca o poartă...). Pridvoarele din jurul bi­sericii se amestecă printre petunii. Totul e o procesiune liniştită a lucrurilor. Şi, prin deschiderea lor, pătrund zumzetul Văii Mureşului şi zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a clădit omul aci nu insultă peisajul, nu i se deosebeşte, nu i s-a adăugat. Aci omul românesc e întreg, cum îl ştim, omul doinelor şi al horei, frate cu muntele şi cu codrul frate.

Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pămîntului — de legătura omu­lui cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele.

Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-1 fecundează cu sămânţă, şi i se nutreşte cu rodul. Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e mă­sura hotarului, orizontul lui e zarea liniştită, aşteptarea binecuvîntării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala milei de azi şi nădejdea celei de mâine. Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adînci. Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se des­face, îşi pierde alteritatea şi se preface — vorba poetului — în apă şi în pămînt.

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemarea singurătăţii, a vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei este vecinicia.

Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată tre­cere...

Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cîntecul bra­dului, în cîntecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi.

Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pier­dut, care moare şi renaşte.

Sufletul omului trece din vamă in vamă, în marea li­turghie a firii.

Cântecul lui e cîntecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinele ei negrăite.

Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticlă ţă­ranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie...

Nu ai nevoie să ieşi din Bucureşti. Ajunge să treci într-o după-amiază de vară, într-o zi de sărbătoare, pra­gul cimitirelor: Belu, Sfânta Vineri sau Pătrunjel... şi dacă încerci să te afunzi singuratic în duioasa reverie faţă de cei care ţi-au fost dragi şi nu mai sunt, lumea stră­veche izbucneşte lîngă tine, amestecând reveriei tale bo­cetul ritual, fără de care duhul celui mort nu se odihneşte şi nu dă pace celui viu.

Şi dacă ieşi în aceeaşi zi din oraş, pe orişiunde, nu dai bine de primul sat fără să întâlneşti organizată hora, ceremonia rituală a tracilor, în a cărei învârtire se îngînă oscilaţia lent progresivă a sferelor cereşti.

Şi când, gonind nebuneşte înainte, poposeşti la picior de plai, doina tracică şi ea te întâmpină cu melancolia ei liniştită şi duioasă.

Dacă balaurul, nici zmeul nu-ţi mai ies înainte de sub poduri şi dacă feţii-frumoşi nu-i mai ucid decât în basme — este pentru că ne-am obişnuit să dăm balauru­lui un chip material. Dacă însă îi referim mai departe sensul lui ancestral de duh rău, dogoarea lui şi relele i le simţim şi azi.

Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem daci, mai mult prin inerţiile noastre sufleteşti, decât prin ispitele noastre —, de ce această reînnoire a sufletului trac?

Explicaţia trebuie căutată în ceea ce face pe oameni todeauna să se întoarcă asupra lor înşişi şi să-şi cerce­teze cugetul: durerea.

Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii al­tora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te în­doieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic.

În prezenţa domniilor voastre, care aţi urmărit acest ciclu aici, eu văd tocmai această mărturie şi această sete de apropiere de ceea ce constituie sâmburele nealterabil al comunităţii noastre de simţire şi credinţa noastră că acest sâmbure este într-adevăr nealterabil şi are un rost şi o semnificaţie proprie.

Corespunde acest lucru unei realităţi ? Sau e o sim­plă creaţie a voinţei noastre această aplecare asupra tre­cutului nostru dac ? Corespunde. Nu numai pentru că ne înlesneşte afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dându-ne astfel putinţa să răspundem în numele unei realităţi eterne mitului părelnic al milenarismului pe care l-au năs­cocit vecinii noştri. Nu numai pentru că ne dă garanţia durării peste toate vicisitudinile ceasului de faţă a ceea ce este o formă de viaţă atât de legată de acest pămînt, încât ai impresia că, chiar dacă acest pămînt s-ar goli de oameni, cei care le-ar lua locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce înăuntrul ethosului românesc ispita de a fi daci tinde să facă să predomine, din cele două ele­mentele antagoniste din care e făcut sufletul românesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de baltă ? Şi, dacă dintre cele două, primul, elementul păstoresc, este cel mai nealterat, celălalt fiind receptacolul tuturor petrecerilor străine prin Câmpia Dunării, se înţelege că tendinţa de întoarcere spre daci este o tendinţă netă de purificare a rasei. Şi mai e ceva. Lupta dintre ethosul păstoresc tracic şi ethosul plugăresc slavo-român s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorţi variabili, până în preajma veacului al XlX-lea, începînd din secolul al VIII-lea.

Cu secarea pădurilor şi prefacerea României din ţară de păstori şi crescători de vite şi din ţară de ostaşi, etho­sul păstoresc se pare că cedează în faţa celui plugăresc.

Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul îndrăz­neţ al culmilor, al zărilor îndepărtate, al adîncimilor amare, cum se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat, şi spiritul militar de or­dine şi de jertfă.

Abia dacă haiducii mai aduc din când în când aer pă­dureţ în lumea românească siluită de străini. Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reîn­vierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.

Şi dacă dacii s-au lăsat şi ei cândva ameţiţi de cultul viei — prefigurarea de altfel a buciumului viţei cel ade­vărat — şi dacă pentru asta Burebista şi Deceneu a tre­buit să le impună ispăşiri şi abstinenţe pentru a se reîn­toarce la virtuţile mai vechi —, ceasul nu e, poate, prea deosebit astăzi.

Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte, nu numai pentru dezgroparea — cu interes ar­heologic — a trecutului dac. Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc. Pentru ca, o dată ajuns acolo, în centrul templului circular al Marelui Zeu, regăsind sensul sideral al horei, resimţind singurătatea iubitoare de viaţă şi oameni, la glasul fluierului care cântă de sufletul omului şi de înfră­ţirea lui cu moartea, care nu mai e nimic, reîncadrat în armonia sferelor cereşti, înfrăţit cu codrul şi cu apele, să aprindă focurile mari, pământeşti, ale căror scântei să se ridice în văpaia curăţitoare către astrele cerului.

Soare care luminezi faţa pămîntului şi care noaptea îl întuneci, lăsîndu-ne singuri şi goi, Soare în care străluceste chipul Fiului tău în slava cerului şi pămîntului nou, primeşte arderea de tot a copiilor tăi neştiutori şi nevred­nici. Şi ajută-ne —, tu, care faci şi desfaci împărăţiile ca vieţile şi ca dimineţile, şi care risipeşti ceţurile, şi faci să crească florile şi grânele —, să vedem iarăşi răsărirea ta.

(Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei)