Mlădiţele alese ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. De la Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu la Costache Oprişan.

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

• Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.
• Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.
• Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.
• Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.
• Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.
• Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.
• În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.
• Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.
• Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!

†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu

“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!”

(Constantin Brâncoveanu)

Câteva secole din istoria multimilenară a Naţiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei şi al dăruirii, ne aminteşte de cea mai barbară faptă săvârşită de păgâni, şi totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi. Fiecărei generaţii, de la Jertfa Brâncovenilor şi până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse faţă în faţă: imaginea hidoasă a cruzimii şi Icoana sfântă a dăruirii boiereşti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele Ianachie, tăiaţi sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiaţi de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci şi al crudului tiran.

Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său şi ambasadorilor occidentali, gătiţi de sărbătoare…Mârşevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marţi 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului, când un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatişeriful de mazilire, iar Joi Hatişerif nou de înscăunare a altui Domn Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire. În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 106). Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credinţă, în schimbul vieţii. N-a reuşit. A urmat ziua căderii celor şase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare. Păgânii nu ştiau că eşafotul Porţii lor, va deschide martirilor creştini Poarta Împărăţiei Cerurilor. Cele şase capete tăiate de bezna ticăloşiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfinţilor Constantin, Radu, Matei, Ştefan, Constantin şi Ianachie.

Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere şi mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vieţii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăraţii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare şi Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii. Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul : “Străluceşte întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).

Numele sultanului criminal luat în “braţe” de indiferenţa Europei, nici măcar nu trebuie rostit.

Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a aşezat cu sfinţenie în Cartea Vieţii Dumnezeieşti. Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-şi exprime actul de canonizare a Sfinţilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunaşterea universală. Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea. Aşadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.

† Constantin Oprişan (1921-1958).

“Costache era axa şi suportul nostru, justificarea

noastră pentru cer, îngerul care îl biruia pe diavol

pentru noi” (Părintele Gheorghe Calciu)

S-a născut pe meleagurile Tecucilor. A studiat Filosofia la Cluj şi în Germania, audiind cursurile lui Martin Heidegger. A făcut războiul şi lagărul de la Buchenwald. Vine în ţară şi ajunge pentru scurt timp asistentul lui D.D.Roşca. A fost extrem de bine apreciat de Lucian Blaga. După 1946, ajunge şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Este arestat în 1948 şi condamnat la 25 de ani închisoare. Cunoaşte infernul studenţilor închişi la Piteşti şi pe cel de la Gherla. Spre deosebire de Dante Aligheri, care ar fi văzut cu ochii săi imaginari infernul trecând prin toate bolgiile lui, Costache Opişan, autorul Epopeii noologice sau al Cărţilor Spiritului, nu numai că l-a văzut, dar l-a şi trăit real. Un infern modern, demn de secolul XX, rafinat, subtil, re-educativ. “Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâşie. Oprişan l-a privit fără să clipească. Ţurcanu i-a ordonat lui Oprişan: ‘’Culcă-te!”. Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Puşcaşu şi Livinski au trecut de o parte şi de alta a lui Oprişan. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expira. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: “Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet, încet! Picătură cu picătură! “ (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p.274).

Epopeea Spiritului lui Costache Oprişan s-a întrupat în infernul Casimcăi de la Jilava, în celula 4, alături de alţi confraţi de suferinţă ca Gheorghe Calciu, care pentru a-l salva pe poet şi-a tăiat venele de la mână, ofrindu-i sângele.

Harul poeziei lui Constantin Oprişan tors în şnurul filosofiei gândului, urzeşte deodată problematica trăirii sale, dar şi tânjirea unei frumuseţi pe care n-a trăit-o. El aşază la obârşia lucrurilor spre purificare şi desăvârşire: suferinţa şi iubirea.

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,/Iar duhul îndoieli spre-ntoarceri te impinge,/Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,/Lovind cu pieptul moartea-şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,/Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,/Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta iubire;/Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute. (Constantin Oprişan, Cărţile spiritului. Ed.Christiana, Bucureşti, 2009, p. 55).

+ Constantin Papanace

‘’Mobilul luptei pentru dreptatea socială

nu va fi “ura pentru cei care au”, ci

dragostea pentru cei care n-au’’.

(Constantin Papanace)

Constantin Papanace, s-a născut în oraşul Veria din Macedonia la 15 Septembrie 1904, într-o ilustră familie de luptători aromâni. Bunicul său, preotul stavrofor Atanasie Papanace, a fost primul preot care a citit Sfânta Evanghelie în limba romană. Antarţii greci nu i-au iertat această cutezanţă, asasinându-l în 1906, alături de alţi luptători pentru cauza românismului. Tatăl lui Constantin, Enache a fost un urmaş demn al părintelui său Atanasie, privind lupta cauzei româneşti. Arestat şi deportat pe o insulă în vederea executării, a fost salvat în ultimă instanţă de consulul român Conţescu.

Constantin, după ce absolvă Şcoala Comercială Română din Tesalonic, în 1925, vine în Patria-Mumă, urmând studiile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti. De timpuriu s-a remarcat ca o inteligenţă sclipitoare, un talentat matematician şi un spirit analitic cu o remarcabilă capacitate de sinteză. A fost arestat prima oară în 1927 şi de două ori de regimul carlist: în 1930 (când a aderat la Mişcarea Legionară) şi în 1933 (când s-a remarcat prin spiritul său de “eminenţă cenuşie”). S-a refugiat în Germania în Februarie 1939. În perioada Statului Naţional Legionar a devenit ministru- secretat de stat la Finanţe. După rebeliunea lui Antonescu, este condamnat la muncă silnică pe viaţă în contumacie. Implicat, stupoare, în procesul Mareşalului, de către comunişti, este condamnat la moarte. În exil Constantin Papanace, a făcut parte din Consiliul Conducător al Mişcării Legionare.

Nici una din frustările exilului şi nici sumbrele şi funestele lagăre germane, nu-l clintesc spiritual, rămânând temerar în crezul său privind statul de drept, din care trebuiesc eliminate rigorile falsei democraţii, amoralismul, anarhia, egoismul, laşitatea, trădarea intereselor naţionale, formalismul creştin. A slujit românismul prin doctrina legionară, singura forţă şi putere regeneratoare naţional-creştină. De pe baricada exilului, Constantin Papanace-unul dintre marii “armatoli” ai Neamului daco-român, a susţinut cauza aromânilor în faţa marilor puteri, cu forţa geniului său istorico-politico- ştiinţific. A rămas în istoria noastră ca unul dintre cei mai prolifici şi erudiţi scriitori şi unul dintre cei mai demni creştini ortodocşi. “Pentru ce s-au jertfit camarazii noştri? Desigur nu şi-au dăruit viaţa, pentru ca mormintele lor să devină platformă pentru nedemne exchibiţii politice. Nu s-au mişcat munţi de credinţă legionară, spre a da naştere vreunui pehlivănel de politician care în momentele cele mai tragice ale acestui neam, să se delecteze în giumbuşlucuri, cu furarea propriei sale căciuli. Nu s-a vărsat cel mai generos sânge românesc pentru a adăpa şi fertiliza cine ştie ce pepinieră a spionajului internaţional. Acest tineret a înfruntat cu hotărâre toate prigoanele şi şi-a luat asupra sa toate păcatele neamului nostru. Un duh de epopee creştină i-a învolburat sufletul. Şi sângele său generos s-a vărsat scriind această epopee pe toate meridianele şi paralelele: de la Majadahonda până pe malurile Volgăi şi înălţimile Caucazului; din închisorile greceşti până în lagărele de concentrare naziste!” Constantin Papanace-Evocări. Ed. Fundaţiei “Buna Vestire”, 1997, p. 259).

† Constantin Busuioc –strălucitul vrâncean, veteran al închisorilor.

A fost unul dintre dizidenţii reeducării de la Aiud. Administraţia penitenciarului Aiud a programat o variantă mai blandă a pedagogiei bolşevice: tortura spiritului. ‘’Cursanţii’’ erau invitaţi în amfiteatru (club) de către alţi deţinuţi să-şi facă mea-culpa,‘’autodemascarea’’, de şeful de ‘’club’’ precizându-şi poziţia. Costache Busuioc a răspuns: ‘’Mai întâi vă întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeţi să fac aceste declaraţii, pentru că şi voi sunteţi deţinuţi la fel ca şi mine? Totuşi un răspuns vă pot da. Am executat 16 ani de puşcărie cu conştiinţa că faptele pentru care am fost condamnat nu mă dezonorează. Nu am nimic

a-mi reproşa şi rămân cu această convingere.‘’ (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 159). Pentru acest răspuns a fost ‘’promovat’’ la Zarcă. După două săptămâni a fost inivitat în ‘’Clubul Mare’’, unde a asistat şacalul-colonel Iacob, care i-a somat pe toţi să-şi precizeze atitudinea. ‘’Domnule colonel, a răspuns iarăşi ferm Costache Busuioc -, dumneavoastră mă obligaţi să-mi reneg trecutul şi convingerile şi să aduc laude ‘’realizărilor’’ regimului împotriva căruia am luptat, realizări pe care eu nu le cunosc. În lunga mea perioadă de detenţie, eu nu am cunoscut decât partea represivă a regimului pe care îl slujiţi. Uitaţi-vă în ce hal m-aţi adus!

Şi acum, după ce mi-aţi schilodit trupul, vreţi să-mi ucideţi şi sufletul? Dacă din punct de vedere fizic puteţi face cu mine ce vreţi, să mă ucideţi chiar, de sufletul meu nu vă puteţi atinge! Stă în puterea să mi-l apăr şi mi-l voi apăra. Vă rog să mă duceţi înapoi în Zarcă!’’ (ibid. p. 159).

† Constantin Voicescu, preot.

‘’Părintele Constantin Voicescu vedea în

Mişcarea Legionară povestea de dragoste

întru Hristos a Neamului românesc’’

(Monahul Moise)

S-a născut la 28 Iulie 1924 în Bucureşti. Venea dintr-o stirpe aristrocrată olteano-argeşeană. Este arestat prima oară în 1942, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce, la Piteşti şi Alba Iulia. Absolvă Facultatea de Geografie, audiind şi cursurile de Filologie. Devine o ‘’scânteie’’ a ‘’Rugului Aprins’’. Re-arestat în 1948, este eliberat în 1954. În 1958 este re-re-arestat, fiind student anul II la Facultatea de Teologie Bucureşti, în cadrul lotului mistico –legionar Târgu Ocna şi eliberat în 1964. A fost angajat ca muncitor necalificat. În 1967, inspirat fiind, cere Patriarhului Justinian un loc de muncă. Marele Ierarh l-a angajat pe loc, rugându-l să-şi continue studiile teologice. La 11 Februarie 1973, a fost hirotonit preot la biserica Petru Vodă. Participă în 1990, la Evenimentele revoluţionare din Decembrie. Este membru fondator al Alianţei Civice, fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei ‘’Christiana’’. Devine membru marcant în Grupul de Reflecţie Pentru Înnoirea Bisericii şi inaugurează alături de preoţii Ioan Iovan de la Vladimireşti, Liviu Brânzaş, Vasile Pătraşcu, Dumitru Manta, primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Iată portretul arhieresc făcut de Anania Bartolomeu, mitropolitul Clujului: ‘’L-am cunoscut la Aiud, în 1963. Printre deţinuţii din secţia a XII-a TBC se afla şi Voicescu Constantin, bărbat încă tânăr, înalt, uscăţiv şi cu chipul plin de bunătate…Cucerea printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet neprihănit…Viaţa nouă şi-a început-o ca un preot de vocaţie şi-şi păstorea enoriaşii cu o dăruire rar întâlnită şi între el şi creştini se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din aura primilor creştini’’.

(Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii. Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 8).

La închisoarea de la Târgu Ocna s-a întemeiat o familie cu adevărat duhovnicească, graţie grupului mistic în frunte cu Valeriu Gafencu. Ca o măsură împotriva acestui fapt s-a încercat o variantă fidelă a reeducării de tip Piteşti. Dezafectându-se chipurile Paraclisul din corpul vechi al închisorii s-au trimis deţinuţilor pentru spălat pe jos ‘’cârpe” din veşmintele sfinte. Lui Voicescu i-a parvenit un patrafir vechi, pe care l-a cusut în căptuşala paltonului cu care s-a acoperit până la eliberare şi a intrat în ceruri cu el. Referindu-se la marele Domn al Moldovei, mărturisea: ‘’Ştefan Voievodul-Atletul Creştinătăţii, el, cel mare şi sfânt, se pleca dimpreună cu boierii săi în faţa lui Iisus. Aşa trebuie să fie un cârmuitor, aşa trebuie să fie un om al cugetării: să se plece în faţa lui Iisus, ca să ia putere de la El, de la Dumnezeu. Astfel, cel care nu-L cunoaşte ca rege al inimii sale pe Domnul nostru Iisus Hristos nu e nici cârmuitor, nici om al cugetării’’. (ibid.p. 351).

† Constantin Sărăcuţu.

A văzut lumina zilei în comuna Tescani –Bacău, la 7 Iunie 1923. Este arestat de regimul antonescu prima oară în toamna lui 1941, cu fratele său Ion şi cu alţi fraţi de Cruce de la Liceul Industrial din Bacău, în grupul 47 Ştefan Vodă. A fost eliberat în vara lui 1942, reluându-şi activitatea în Frăţiile de Cruce. S-a alăturat lui Gheorghe Unguraşu, cu care a organizat un nucleu de rezistenţă armată, care să intervină la eliberarea ţării de sub sovietici, când se va declanşa conflictul dintre americani şi bolşevici, considerat atunci (în 1947) iminent. (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol. II. Ed. Fundaţiei Culturale ‘’Buna Vestire’’, Bucureşti, 2004, p.239). Odată cu marea arestare din Mai 1948, este prins şi el şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Acasă le-a lăsat pe cele două fiinţe dragi: fetiţa de două luni şi pe soţia Alisa. A trecut prin Aiud, pe la minele de plumb Valea Nistrului ş.a. lăsând în urmă o dâră de lumină din jertfa dăruirii şi a suferinţei sale. Pe greul şi lungul drum al Golgotei româneşti, Constantin Sărăcuţu a urcat cu picături de sânge. S-a eliberat în 1964. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii i-au fost răstigniţi pe Crucea durerii, dar senectutea i-a fost încununată cu apoteoza biruinţei şi a învierii.

† Constantin Gheorghiescu (Marinescu).

“Un om cu o ţinută morală ireproşabilă

şi de luptător anticomunist cum n-am

mai întâlnit nici în viaţă şi nici în scrierile

ce se referă la trăirile noastre sub regimul

absurdului” (Constantin Nicolai).

Constantin Gheorghiescu era de pe meleagurile Vasluiului, din comuna Unţeşti. Toată vigoarea sa haiducească şi-a pus-o în slujba neamului şi a lui Dumnezeu. Astfel, şi-a început de timpuriu “cariera” detenţiei, la Jilava, în anul 1933. A fost eliberat în 1946, pentru scurtă vreme. S-a căsătorit în Azuga. Cum ţara era ocupată de sovietici, Constantin s-a înrolat într-o organizaţie anticomunistă. După un an de luptă în munţi, a fost arestat. A frânt tortura şi durerea cu bunătatea sa şi rugile de noapte în colţul celulei. În 1964 s-a eliberat şi fericit că după lunga detenţie poate să-şi vadă familia a zburat spre casă, după 16 ani. “Îchipuiţi-vă ce bucurie era pe mine, să-mi văd copilul şi soţia. Trenul m-a adus la miezul nopţii. Copleşit de emoţie am urcat treptele casei, acolo unde mă vedeam fericit. Bat la uşă şi deodată se aprind luminile în casă. La fereastră apare soţia mea, apoi chipul drăgălaş al fetiţei mele, apoi a treia persoană, un securist evreu fost anchetator al meu care mă torturase în anii de detenţie. Uşa se deschide furios şi cei trei vin ca vijelia peste mine şi lovindu-mă sălbatic îmi spuneau:

-Banditule, criminalule, hoţule, ce mai cauţi aici?…” (Constantin Nicolai, Moara Suferinţelor. Ed. Raluca, Buzău, 2008, p.32). A petrecut o altă pribegie…, apoi s-a angajat la o Gospodărie agricolă, la cartofi. După ani de zile, deşi conducerea era mulţumită de caracterul lui umbra securităţii l-a ajuns şi l-a băgat pentru încă trei ani la răcoare… Posterităţii i-a lăsat ca dar viaţa sa demnă de luptător, care a trăit pentru cauza ţării sale, pe care a respectat-o şi a iubit-o, dăruindu-i-se.

† Constantin Băcescu

Lăstarul din Muscel, cu 7 clase primare, orfan de tată de la 6 ani, creşte ca un viguros Stejar, iubitor de Dumnezeu şi de ţară.

Înrolat în războiul sfânt “Pentru Pământ şi Cruce”, tânărul Băcescu pleacă cu Divizia a III-a comandată de Generalul Şteflea pe front. Ajunge la Centrul de Instruire Sărata-Basarabia, care a format Batalionul de sacrificiu, 991, compus din 1001 de deţinuţi politici-legionari. După eliberarea Basarabiei, Divizia a V-a (compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic, 32 Mircea-Ploieşti, 2 regimente de artilerie şi 2 brigăzi de specialişti) la care s-a ataşat Batalionul independent 991, împreună cu Divizia a VI-a, au reuşit să ocupe marele Cot al Donului, situat la cca 60 de km N-V de Stalingrad. Era la începutul lui Noiembrie 1942, când şansa victoriei era atât de aproape. S-a stat aici în defensivă aproape 3 săptămâni, dându-se răgaz suficient sovieticilor pentru ofensivă. Ba mai mult s-a ordonat părăsirea poziţiei strategice de ofensivă şi ocuparea altei poziţii net defavorabile, pecetluind soarta războiului. Generalul Şteflea trădase.

“Aveam impresia (şi timpul ne-a demonstrat-o) că în ţară se urzeşte ceva, că noi suntem împinşi înainte ca armată de sacrificiu, în timp ce celelalte trupe din ţară cu toate cele necesare aşteaptă un anume deznodământ. Noi, Batalionul 991 independent, cei care fuseserăm folosiţi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reuşit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în faţă şi puţin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăriş…În timp ce ruşii se pregăteau intens de luptă, la noi parcă totul era dirijat din umbră să meargă prost. Astfel, în linia întâia a ruşilor se observau mişcări de trupe: maşini ce se strecurau şi repetau un du-te-vino aproape ceas de ceas. Generalul Şteflea, Şeful Marelui Stat Major, a oprit trimiterea altor trupe noi aici, pe frontul din Cotul Donului…Am auzit de la un ofiţer venit de la Statul Major şi trimis de generalul Şteflea să anunţe în secret mai mulţi ofiţeri de aici, de pe front, să se întoarcă în ţară pe motiv de concediu…În dimineaţa zilei de 18 Noiembrie 1942, profitând de ceaţa deasă, ruşi pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului. (Constantin Băcescu, Pentru Pământ şi Cruce. Memorii de Război. Ed Reîntregirea. Alba Iulia, 2006, p. 202). Rezistenţa Batalionului de sacrificiu a ţinut până în 23 Noiembrie 1942. Viteazul caporal Băcescu este rănit pe 21 Noiembrie, în timpul retragerii, de un glonte primit din spate…(retragerea din faţa inamicului se face cu faţa, nu cu spatele), iar pe 23 tot Noiembrie este luat prizonier. Nemţii au rezistat încercuiţi până în 2 Februarie 1943, când au fost şi ei luaţi prizonieri. În locul zorilor biruinţei, beneficiază de noaptea siberiană cu bezna ei de gheţar nesfârşit, de minus 40 de grade. După puţin timp, urmează deportarea spre o zonă mai “caldă” Caraganda din Kazahstan, în Lagărul 99 Siberia, cu peste 60 de grade minus şi la 12 000 de km de România. Aici erau peste 20 000 de prizonieri germani, români, italieni, japonezi, finlandeji, austrieci, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi, unguri. N-a trecut mult şi în lagăr au sosit comisari sovietici şi instructori români. “Au continuat a ne informa că pe teritorul Rusiei a luat fiinţă “Divizia Tudor Vladimirescu”, care va fi comandată de ofiţeri români, iar trupa va fi alcătuită din prizonieri români, de la soldat până la general, din toate lagărele cu prizonieri români din Rusia.

-Măi fraţilor, se pronunţară ei pe şoptite către noi românii, la noi în ţară o să ia fiinţă alt guvern şi trebuie să întoarcem armele către nemţi, aşa că trebuie să luptăm contra nemţilor.” (ibid. p. 342). Cei care au refuzat înrolarea în noua divizie, au fost folosiţi la scosul cepei şi la o crescătorie de porci. Aici au dat peste un moldovean care vorbea bine româneşte. Toţi au sărit buluc pe el şi l-au întrebat:

“- De unde eşti măi nene?

• Sunt moldovean din satul… din Huşi. Am fost în războiul din 1916 şi când ruşii s-au retras cu revoluţia m-au luat şi pe mine şi m-au adus aici. Îmi spuneau că mă duc acasă şi de atunci îmi spun mereu că nu s-a terminat războiul! Asta îngâna cu lacrimi în ochi bietul moldovean.

Dar ce să vezi, că minunea lui Dumnezeu a fost şi mai mare, când tot un moldovean din brigada noastră, când a auzit de satul acela din Huşi, l-a întrebat cum îl cheamă. Acesta când a pronunţat numele şi prenumele lui, moldoveanul nostru odată a ţipat şi s-a pronunţat:

-Tătucule, tălică, tu eşti?! Şi îmbrăţişându-se amândoi au izbucnit în plans.” (ibid. p.346).

Pe 11 Iunie 1948, ora 7 dimineaţa a veni liberarea. Cei peste 5 000 de basarabeni deportaţi odată cu prizonierii români, bărbaţi şi femei, tineri şi mai vârstnici, au rămas tot acolo, încremeniţi în lagăr. În drum spre înfiorătorul Lagăr din Karaganda, Costică Băcescu a numărat şapte ape mari peste care a trecut şi s-a rugat lui Dumnezeu că, dacă o să-l izbăvească din prizonierat o să zidească 7 fântâni. . Acasă a ajuns pe 29 Iulie 1948 şi la scurt timp a devenit pădurar, astfel putând să-şi îndeplinească legământul.

† Constantin Bursan

S-a născut în 21 Mai 1888 în Giurgiu din părinţii Alexandru şi Varvara, primind la botez numele de Constantin-Gheorghe. A urmat şcoala primară în Giurgiu şi liceul la Iaşi şi Bucureşti. Apoi studii de Drept şi Economico-administrative la Bruxelles între 1911-1914. S-a căsătorit în 1915, cu artista dramatică Alexandrina-Carmen Ciucurescu. Devine proprietarul unei sonde de petrol pe Valea Prahovei, director şi acţionar la “Marmorosch Bank”, “Laromet” şi “Societatea de Telefoane”, în Bucureşti.

În 1918 s-a înscris în P.N.L. , condus de Ionel I. C. Brătianu. Din 1922, devine liderul P.N.L. Hunedoara şi deputat până în 1938. (ACNSAS. Fond SIE, Dosar 3604, fila 10 şi 36. Era un fel de Mecena al Hunedoarei, devenind ctitorul unor biserici ortodoxe (Dăbâca, Cernişoara-Florese, Naşterea Maicii Domnului din satul Baia Craiului, în Topliţa, Vălari-Buzdular, Cerbăl, din Alun, din Batiz, din Strei, din Buituri, două biserici monumentale în Hunedoara şi Deva, cea din urmă Greco-catolică) şi aşezămintelor culturale şi sociale (Primăria oraşului Hunedoara, un cămin de ucenici, şcoala primară din Batiz, căminul cultural din Sâncrai, digul de pe râul Cerna, subvenţii substanţiale parohiei Greco-catolice din Hunedoara, burse unor studenţi, ajutoare pentru biserici , preoţi şi case parohiale). (Mircea Păcurariu, Constantin Bursan, ctitor de biserici hunedorene, în “BOR”, an CXX (2002) nr.7-9, p. 184-193).

În Noiembrie 1939, Constantin Bursan a primit “Ordinul Sfântul Silvestru Papa Romei”, din partea Bisericii Catolice, în grad de Comandor în prezenţa mitropolitului Alexandru Nicolescu de la Blaj. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a ales deputat în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului între 1940-1948.

La 11 Iunie 1948, prin Legea naţionalizării, comuniştii i-au luat totul, iar la 28 Noiembrie 1950, a fost arestat de securitate. După 2 ani de anchete a primit 25 de ani temniţă grea pentru infracţiunea decisă: “crimă de înaltă trădare”. Dorinţa lui ultimă a fost să fie înmormântat în subsolul catedralei din Hunedoara, ctitoria sa, dar, comuniştii, zeloşi fiind, după 12 ani de temniţă şi anchete neîntrerupte, i-au pregătit Mucenicului Constantin Bursan urcarea la ceruri, direct din spitalul Penitenciarului Văcăreşti, la 18 Ianuarie 1962. Prin viaţa, dăruirea, ctitoriile şi jertfa sa, Constantin Bursan poate fi demn de marele său înaintaş, ctitor şi om de cultură Voievodul-martir Constantin Brâncoveanu.

† Elena (Lenuţa) Faina “Crăiasa munţilor

“Prin închisori deţinuţii politici

vorbeau foarte des de Elena Faina,

zicându-i “Crăiasa munţilor” şi zâna

pădurilor”. (Ion Gavrilă Ogoranu)

Luptătoarea anticomunistă s-a născut la 12 Mai 1927, în satul Mărgineni, Judeţul Făgăraş într-o familie de buni creştini, înstăriţi, Victor şi Carolina. A urmat Liceul Comercial la Blaj şi la Braşov. Elanul tinereţii ei, frumuseţea (zâna cu părul bogat ce-i ajungea până la brâu) şi spiritul de luptătoare n-au lăsat-o departe de Rezistenţa anticomunistă, luând în primire peibegia, asperitatea luptei şi pustietatea munţilor. “Se formase prin satele judeţelor Sibiu şi Făgăraş un şir de oameni ce ne primeau cu drag şi căldură.”(Ion Gavrilă Ogoranu-/ Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol.III, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999, p.136). Spiritul de iniţiativă, firea dârză şi hotărâtă, credinţa de stâncă în cauza ei, mânuirea cu uşurinţă a armelor, i-au adus acel atribut regal binemeritat. Ieşea rapid din orice încercuire, neatacând niciodată, ci doar apărându-se. Lenuţa spunea tuturor: “Niciodată n-am ştiut ce-i frica, am avut un curaj nemaipomenit. Adevărul e că am simţit mereu aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu în momentele grele ale vieţii mele.” (ibid. p. 139). Şi totuşi iudele au dibuit-o şi au oferit-o “plocon” securităţii. După mai bine de 4 ani de luptă şi pribegie “Crăiasa” a fost arestată şi condamnată la 25 de ani închisoare. A executat 14 ani de muncă silnică. Cei 14 ani de torturi şi anchete permanente au frânt-o, dar n-au înconvoiat-o. A rămas demnă şi cinstită. A plecat să-şi ia cununa biruinţei la 21 Februarie 1996.

† Elena (Lilica) Codreanu

O fiinţă afectuoasă, primitoare, blândă, cu un licăr de bucurie alături de Corneliu Zelea Codreanu, soţul ei. A fost fiinţa sensibilă şi gingaşă, care i-a asigurat căldura căminului, care s-a substituit tainic voinţei bărbatului atât de deosebit, care l-a înconjurat cu o tandreţe fină în toate rigorile căsniciei, impuse de marea lui personalitate. Apoi, prea mult a fost chinuită. A suferit atât de mult şi de greu, atât de nedrept şi de dur, atât de cronic, îndurând totul cu atâta resemnare, uciderea lui Corneliu, şi a prietenilor dragi sub calvarul monarho-comunist. “Era momentul în care a fost readus în temniţă la Mislea un grup mare de legionare din D.O. (domiciliul obligatoriu), printre care şi doamna Lilica. Era în toamna anului 1958. Nu ştiu ce a determinat-o să-mi vorbească atunci ore în şir despre o mulţime din problemele sale de suflet, de conştiinţă, dar şi una dintre calităţile remarcabile ale Căpitanului:

“Corneliu era un inspirat. Avea adeseori inspiraţia, presentimentul, că într-un loc anume se afla ceva ce căuta el şi că numai acolo l-ar fi putut găsi…” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Editura Elisavaros, Bucureşti, 2008, p. 93). Era generosă, finuţă, foarte credincioasă, tăcută şi liniştită. Şi-a dus cu demnitate şi nădejde suferinţa şi calvarul. Odată s-a îmbolnăvit grav. Temperatura a urcat până la 40 grade C. şi chiar trecea peste. “Am început o rugăciune continuă pentru 40 de zile la un lanţ de 12 dintre noi, mai tinere şi mai rezistente. Avea o încredere totală în acest “tratament” şi se ruga şi dânsa. Era foarte atentă la cursul rugăciunii. În ziua a patruzecea Doamna Lilica s-a ridicat din pat, febra a scăzut, era vindecată. Medicul a recunoscut că vindecarea a fost suprafirească.” (ibid. p. 95).

Elena Codreanu a iertat toată prigoana şi toată nenorocirea abătută asupra ei şi a familiei sale, intrând cu mireasma sublimă de floare în Grădina Luminii Maicii Domnului.

† Constantin Popovici – preot -profesor

Constantin Popovici, părintele și-a împlinit întreitul ideal ca dascăl, preot și patriot. Înzestrat cu o bunătate rară, cu răbdare și înțelepciune a reușit să sfarme îndoielile și să întărească toate voințele canalizându-le spre unitate. Doar cu ambiția pentru Națiune și cu dorul slujirii lui Dumnezeu s-a impus tuturor celor din jur, dar mai ales viitorilor preoți pe care i-a „păstorit” timp de 40 de ani, cu cuvântul, cu fapta, cu dragostea duhovnicească de părinte. A fost model în toate, întruchipând perfect specificul basarabean.

„Cine nu și-a deschis sufletul în fața acestui duhovnic al duhovnicilor și părinte al părinților?” ( Vasile Tepordei- Scrieri alese, Ed. Flux –Chisinau , 2005, p.408)

Ca preot și român a fost perfect. Ca om a atins măsura suferinței celei mai adânci. Ca preot și-a desăvârșit suferința preamărind pe Dumnezeu prin frumusețea slujbelor divine săvârșite. În 1908, a fondat revista „Luminătorul”, pe care timp de 10 ani a scris-o aproape singur cu litere chirilice și slovă românească. După 1918, când cenzura bolșevică a suspendat toate foile românești, ”Luminătorul” nu s-a stins. În timp ce Mitropolitul Gurie era deportat pentru atitudinea lui pur românească, pedagogia marelui părinte luminător Constantin Popovici a frânt toate ispitele vremii. Prin smerenie fără să șovăiască vreodată a refuzat alegerea de episcop la Ismail, pe cea de vicar al Mitropoliei Basarabiei și catedra de Liturgică a Facultății de Teologie. A muncit toată viața și a murit sărac. N-a fost sat, n-a fost biserică, sau instituție unde să nu lucreze sau să nu fi lucrat unul din ucenicii săi.

„Ori de câte ori își întâlnea un ucenic, dintre cei peste 40.000, pe care i-a avut, venerabilul părinte Constantin Popovici zâmbea, îl întreba ce are pe suflet și totdeauna nu uita să se intereseze și de cele ale pământescului național: „Ce-o mai fi oare și cu soarta scumpei noastre țări?”( ibid.p.409)

N-a șovăit niciodată. A crezut permanent în Dumnezeul Stămoșilor noștri și în dreptatea legitimă a Națiunii noastre al cărei fiu de cinste era. A fost un om de cinste ireproșabilă. A murit la 83 de ani,în Chișinău, pe data de 3 iulie 1943.

Slavă şi cinstire tuturor Mlădiţelor Sfinţilor Împăraţi!

Brusturi- Neamt, mai 2010