Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.
Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.
Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care 1-a băut Iisus.
Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile, unde duc ?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu e Adevărul.
Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte ?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.
Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”
Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.
Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte.
Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!
Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!
