24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.
Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859 ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.
Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci acum am fi sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem prea liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult. Oare câţi dintre noi ştiu că şcoala a devenit gratuită şi obligatorie printr-o reformă a lui Alexandru Ioan Cuza – domnul Unirii Mici? Puţini... poate mult prea puţin şi prea puţini ştim câte ceva despre domnitorul Cuza.
La şcoală ni se vorbeşte mult despre oamenii din trecut, despre oamenii care prin deciziile lor au schimbat vieţile multora sau de ce nu, mai bine zis, cursul istoriei, dar prea puţini sunt interesaţi...
Dacă ar fi să-mi întreb câţiva colegi despre Alexandru Ioan Cuza mi s-ar răspunde simplu şi într-un mod bulversant: „A... păi d'ăsta am învăţat la istorie... da' de mult, nu mai ştiu...”
Fiecare dintre noi, dintre români, ar trebui să ştim că Alexandru Ioan Cuza a fost fiul unei familii boiereşti din Moldova. Ca şi copil a primit o educaţie aleasă. Curând a primit şi gradul de colonel în Armata Română. Educaţia sa a stat la baza implicării sale rapide în evenimentele revoluţionare din 1848 în Moldova, dar şi în Transilvania. Când a revenit din exil nu a stat departe de conducerea ţării, ci s-a implicat în activitatea de conducere, ocupând funcţii importante, cum ar fi cea de ministru de război sau pârcălab de Galaţi. Când marile puteri ale lumii au început să se implice în "Unirea României" din perspectiva propriilor interese, diferite de cele ale noastre, ale românilor, Alexandru Ioan Cuza nu a mai stat pe gânduri, ci a demisionat imediat din funcţia de pârcălab de Galaţi.

Din păcate, ca toţi marii români şi ca luptător pentru neamul românesc, Cuza a fost nevoit să abdice datorită idealurilor şi principiilor sale morale româneşti.
Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi de duminică, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS

Ce-am făcut de Ziua Unirii?

Hora Unirii din Piaţa Sfatului - Braşov

Fanfara Academiei Militare

La statuia lui Andrei Şaguna

La statuia lui Andrei Mureşanu

La statuia lui Avram Iancu

24 Ianuarie 1859 - Unirea Moldovei cu Ţara Românească

Data de 24 Ianuarie nu înseamnă ceva deosebit în calendarul multor colegi de-ai mei, ca de altfel, majoritatea datelor cuprinse în manualul de istorie. Dar eu cred că această dată ar trebui cuprinsă într-un calendar pe care din păcate, tot mai puţini dintre noi îl răsfoim, calendarul sufletului de român. Pentru mine, aceste date din manual nu sunt nişte cifre, nişte simple momente în timp, ci nişte clipe minunate de adâncă emoţie, bucurie sau cateodată disperare. Şi 24 Ianuarie este o mare bucurie. Majoritatea dintre noi identificăm la acest moment ”Unirea mica”, respectiv a Munteniei cu Moldova, în urma unor strădanii impresionante ale unei valoroase generaţii de oameni politici pe care au avut-o cândva românii. Datorită lor s-a putut înfăptui aceasta unire mică, parţială, denumită pe drept cuvânt de revoluţionarii bucovineni de la 1848 drept „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional”. Adică fără acest eveniment soarta politică a românilor ar fi fost poate, cu totul alta, cu siguranţă, momentele obţinerii independenţei (1878) şi al desăvârşirii unitaţii naţionale (1918) ar mai fi întârziat. Dar câţi dintre noi le-am putea înţelege bucuria acelor oameni, emoţia de a vedea împlinit un pas politic enorm pe care îl aşteptaseră ani de-a rândul? Poate dacă am citi in aceste zile „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri, poate dacă am sărbători împreună pe stradă, poate am reuşi să simţim aceste emoţii, care astăzi ne lipsesc atât de mult.
La şcoală ni se vorbeşte mult despre personalităţi din trecut, despre oameni care prin deciziile lor au schimbat vieţile multor alţi oameni sau de ce nu, cursul istoriei. Eu cred ca Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, este un astfel de om. Fiu al unei familii boiereşti din Moldova, a primit o educaţie europeană care a stat la baza implicării sale rapide si solide in evenimentele revoluţionare de la 1848, nu numai in Moldova, ci şi Transilvania. Când a revenit din exil nu a stat departe, ci s-a implicat în activitatea de conducere a ţării, ocupând funcţii importante, cum ar fi cea de ministru de război sau pârcălab de Galaţi. Atunci când marile puteri Anglia, Franţa dar mai ales Imperiul otoman au început să se implice în chestiunea unirii mai mult din perspectiva propriilor interese decât ale românilor, Cuza nu a ezitat să-şi arate public dezaprobarea, demisionând din funcţia de pârcălab. Acestea sunt doar câteva din consideraţiile care l-au recomandat pentru a ocupa funcţia de domn nu numai in Moldova, unde era cunoscut foarte bine, dar şi în Ţara Românească. În această calitate de domn al celor două ţări unite atât de fragil potrivit voinţei marilor puteri, Cuza merită toată admiraţia deoarece personalitatea sa a contribuit fundamental la supravieţuirea acestui stat care deşi mic, încurca destul de mult interesele Austriei, Turciei şi Rusiei. Sultanul a recunoscut unirea şi alegerea sa ca domn unic numai în urma vizitei personale a lui Cuza la Constantinopol, ceea ce ne îndreptăţeşte să legăm indestructibil primele clipe de viaţă ale statului român de implicarea personală a domnului. De altfel, toate realizările din timpul domniei sale, care au angajat societatea românească pe drumul reformei generale între care amintim reforma agrara, reforma învăţământului, modificarea Constituţiei sunt rezultatul priceperii sale de a alege colaboratori de la care să obţină sfaturi preţioase, între care un loc deosebit îl ocupă Mihail Kogălniceanu. Ca braşovean, şi ca elev într-o şcoală pe care tradiţia o obligă la performanţă, nu pot însă să nu menţionez cu mândrie prietenia lui Cuza cu oameni politici şi de cultură din oraşul nostru. Este vorba binenţeles de întemeietorul de şcoală şi de editorul „Gazetei de Transilvania”, Iacob Mureşianu, în a cărui casă Cuza a poposit la orice călătorie prin Ardeal şi mai ales după abdicare. Afecţiunea domnitorului pentru familia braşoveană s-a materializat şi într-un dar de suflet pe care Cuza l-a făcut acestora, este vorba de faimosul tablou semnat de pictorul braşovean Mişu Pop.
Încheierea carierei politice a lui Cuza este un alt moment care ne arată nouă, celor care ne gândim la actele sale la o distanţă de 150 de ani, preţul pe care trebuie sa-l plătească oamenii care pun mai presus de interesele lor de moment, idealuri şi principii. Victimă a „monstruoasei coaliţii” pentru că nu i-a servit interesele, Cuza a fost forţat să abdice şi să trăiască ultimii ani ai vieţii sale în exil, departe de ţară. Pentru toată viaţa şi activitatea sa politică, Cuza este mai mult decât un personaj istoric îndrăgit de noi elevii, care ne amintim mai degrabă poveştile despre cum ajuta soldaţii cu bani sau cum mergea în pieţe să descopere negustori necinstiţi. El este un model exemplar de om politic aşa cum mi-ar plăcea să avem azi la conducerea ţării. De aceea, Cuza este pentru mine personalitatea care face din 24 Ianuarie o zi specială în care învăţăm despre patriotism.

Vlad PALAS
Mulţumesc doamnei profesoare Dana Danu, care m-a îndrumat substanţial în realizarea acestui material.