Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a VII-a după Rusalii (Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi

nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.

Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor". Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).

Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Iubiţi credincioşi,

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.

Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.

Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.

Iubiţi credincioşi,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: "Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?"

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

http://paginiortodoxe2.tripod.com

Predică a Părintelui Cleopa la Duminica a V-a după Rusalii (despre iad)

Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvîntului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întîmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mîntuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii "mai înainte de vreme?" Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.

Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată... (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicînd: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiţi credincioşi,

Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfînt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sînt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.

Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întîi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are rîu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).

Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: "Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).

Sfîntul Ioan Damaschin zice: "Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decît lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lîngă acest foc, cei păcătoşi vor fi mîncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor" (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfîntul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicînd: "De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrîşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice". Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: "În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netîlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strîmtoare extremă" (Omilia a doua, despre intrarea Domnului în Ierusalim).

Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: "Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfîrşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfîrşit chinuieşte. Mă înfricoşez de rîul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de plîngerea cea nemîngîiată...". Apoi zice: "Acolo totdeauna se aude: "Vai!" Acolo toţi strigă: "Vai mie", "Vai mie" şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plîng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mîndria cea fără de omenie? Unde sînt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dînşii" (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).

Sfîntul Clement al Romei zice despre muncile iadului: "Toate sufletele sînt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfîrşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfîrşitul chinurilor lor". Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, zice: "Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curînd, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi". Sfîntul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: "Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi".

Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: "Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată". Sfîntul Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: "Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică" (Matei 25, 46). În alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

După cum ne spune Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci "diavolului şi îngerilor lui", pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind "să fie asemenea Celui Preaînalt". Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucît îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată.

Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decît de poruncile lui Dumnezeu spre mîntuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mîndriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sînt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.

Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămîn veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfînta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfîntului Duh, cum sînt necredincioşii, care pînă la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfîrşitul vieţii spovedania şi Sfînta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.

La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrînări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpîniţi de mîndrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgîrciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi pînă în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pămînt.

A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pămînt. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sînt izbăviţi de osîndă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sînt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrînaţii şi urîtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgîrciţi şi nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu "multe locaşuri sînt", după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sînt după măsura păcatelor omeneşti.

Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pămînt sau în văzduh pînă la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plîngem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum cînd mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mîntuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?

Deci să ne pocăim cît mai curînd, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pămînt canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curînd ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cît este Sfînta Liturghie pe pămînt, cît mai sînt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mîndrie, în desfrîu, cine ne va scoate din focul iadului, din mîinile diavolului care stă gata să ne ucidă?

Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cît mai sîntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mîntuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.

PREDICĂ A PĂRINTELUI CLEOPA LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

Iubiti credinciosi,

Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.

Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.

Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.

Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?

Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: "Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!" Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.

Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?



Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai înainte l-a vestit Isaia, zicând: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea fetei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Si iarăsi: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiti calea Domnului, drepte faceti cărările Lui.

Dar de ce l-a numit înger? Pentru că viata lui s-a asemănat foarte mult îngerilor celor fără de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mâncări alese; nu era la Ioan viată împătimită către trup, ci cu totul dezlegat de trup trăia pe pământ, ca un înger. Se hrănea cu acride si miere sălbatică.

Ioan mânca muguri de copaci si miere sălbatică care o fac viespile si albinele sălbatice prin niste stânci si este foarte amară. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era îmbrăcat cu o piele de cămilă si încins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, când a fost trimis la vre-mea propovăduirii, si a început să strige: Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!

Iată, ce este mai mare în lume! Nu dregătoria. Nu bogătia. Nu cinstea de la oameni. Ci fapta cea bună; virtutea este mai slăvită si în cer si pe pământ, si de Dumnezeu si de oameni.

Auzind oamenii din Iudeea si din Samaria si din tot Ierusalimul, că a iesit un prooroc pe prundu-rile Iordanului si predică apropierea Împărătiei Cerului, mergeau la el si erau botezati de Ioan în Iordan. Pielea cea de cămilă a lui Ioan cu care era îmbrăcat, cureaua cea de pe mijlocul său, viata lui îngerească si sfântă, lepădarea lui de toate ale veacului de acum, au atras toată Palestina la el.

Veneau la Ioan cei ce dormeau pe paturi împodobite cu nestemate, cu fildes de elefant; cei învătati să doarmă pe saltele si pe cearsafuri, până si cei cu coroana pe cap, că si Irod a venit, atunci când Ioan l-a mustrat în fata poporului, zicând: Nu se cade, o, Iroade, să trăiesti cu cumnată-ta, cu femeia fratelui tău.

Veneau pe prundurile Iordanului si dormeau pe nisip noaptea, ca să asculte de dimineată până seara pe acest om mai presus de om, pe acest înger în trup, care s-a lepădat cu totul de ale veacului de acum si venise ca un înger al Domnului să vestească venirea lui Hristos pe pământ.

Deci Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, înger cu trup si Înaintemergător. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos. Am văzut mâna lui în Sfântul Munte al Atonului, la Mănăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dat de Neagoe Basarab al nostru în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Este galbenă ca ceara.

La Bobotează, când se face aghiazmă, părintii de la Athos nu mai bagă Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan si o bagă în vase cu apă de izvor, zicând: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…". Si dacă are să fie pace în Grecia si belsug, când o scoate din apă, mâna se deschide singură si iar se închide de trei ori, semn că Dumnezeu este cu aceas-tă mână care s-a atins de crestetul Său în Iordan.

Iubitilor mei frati, dacă trebuie să cinstim pe Maica Domnului, care-i mai presus si decât Ioan Botezătorul, că L-a născut pe Hristos cu trup, apoi al doilea după dânsa trebuie să-l cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul. Deci să nu fie casă de crestini unde să nu fie icoana Sfântului Ioan Botezătorul si unde să nu vă rugati acestui mare prooroc si înger în trup si înaintestătător al tuturor cetelor dreptilor, cum îl numeste Biserica.

Aceste putine cuvinte am zis la nasterea dumnezeiescului Botezător si Înaintemergător, iar acum vă mut cu mintea în altă parte.

Care ati fost aseară la priveghere, ati auzit trei paremii . Una se referea la Avraam si Sarra, alta la mama lui Samson, Manoe, si alta la nasterea Maicii Domnului, din dumnezeiestii Părinti Ioachim si Ana, care se leagă foarte mult de nasterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sinaxarul Bisericii si sfintii dumnezeiesti părinti, au asezat toate aceste paremii în preajma Nasterii Sfântului Ioan Botezătorul. Că toate arată că acesti oameni prealuminati si sfinti - Avraam si Sarra, Sfintii Ioachim si Ana, si Sfântul Prooroc Zaharia cu Elisabeta - au născut numai prin rugăciune, prin post si milostenie si numai oameni alesi, drepti si sfinti. Deci scopul cuvântului priveste în altă parte si vom începe să vă spunem.

Câtă osteneală au făcut Sfintii si Dumnezeiestii Părinti Ioachim si Ana precum si Sfântul Prooroc Zaharia si Elisabeta, pentru că treceau zilele lor si nu aveau fii. Scârbă mare era în Legea Veche să nu ai copii; pentru că cei ce nu aveau copii în Legea Veche se socoteau oameni blestemati, pomi neroditori, oameni de la care darul lui Dumnezeu s-a depărtat si i-a lăsat seci, fără copii.

Dimpotrivă, cei ce aveau familie mare si copii multi, cum a avut Patriarhul Iacov, doisprezece feciori, care s-au numit toti patriarhi, era un semn mare si o binecuvântare. Că o familie numeroasă este binecuvântată de Dumnezeu. De aceea acesti dumnezeiesti oameni sfinti, fiind sterpi, nu numai că primeau necinste de la popor, dar chiar când se duceau cu jertfe la Sion în biserică, nu le erau primite jertfele. De ce? "N-aveti copii. Nu sunteti binecuvântati de Dumnezeu, că sunteti sterpi, pustii de darul Lui, că n-aveti copii".

De aceea cu multă jale si plângere se întorceau înapoi defăimati de preoti, de arhierei si de tot poporul pentru nerodirea lor, că nu aveau copii. Dar cu osteneală, cu rugăciuni, cu milostenii si cu multă facere de bine s-a rânduit, ajutându-le Preasfântul Dumnezeu, ca acesti oameni să aibă fii. Si pe cine? Pe cea mai mare împărăteasă a Heruvimilor si a Serafimilor, pe Maica Domnului, si pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul, cum am spus, cel mai mare om născut din femeie.

Dar să revenim acum la noi. Unde-i mintea acelor femei care se gândesc nu să aibă copii, ci să nu aibă? Unde-i mintea acelor părinti care nu postesc, nu se roagă si nu fac milostenie, cerând "Dă-ne nouă, Doamne, copii?", ci, dimpotrivă, stau împotriva planului de creatie al lui Dumnezeu, să nu aibă copii sau să aibă mai putini.

Vai de noi si de noi! Dacă toate păcatele noastre strigă la cer să vină mânia Domnului peste noi, cel mai mare păcat care este astăzi în lume si cel mai cumplit, care va grăbi urgia lui Dumnezeu peste omenire, este uciderea de copii.

Omule, dacă tu ai semănat în tarina ta porumb, grâu, orz, ovăz, cartofi, ce-ai pus, si te-ai ostenit să pui sământa ta acolo, să ari, să semeni, ti-ar părea bine dacă unul ar veni în batjocură si ar strica sământa ta, ar zvârli tărâna într-o parte si-n alta, ar merge cu vitele pe acolo sau cu altceva si ar distruge semănătura ta? Nu te-ai duce să te iei la bătaie cu el, sau să-l dai în judecată, că ti-a stricat osteneala ta - omeneste vorbind -, ti-a stricat sământa ta din ogor, care nădăjduiai să crească, să facă roade, să ai cu ce te hrăni la anul viitor? Nu-i adevărat asa?

Dar oare nu se supără Dumnezeu când seamănă si tu strici sământa Lui? Ce zice apostolul? Arătură a lui Dumnezeu suntem. Da. Toată lumea este ară-tura si tarina lui Dumnezeu. Dar în această tarină si arătură, Dumnezeu seamănă. Ce seamănă? Sământa omenească, prin bărbat, în mitrasul femeilor.

Auzi cui ne punem împotrivă? Auzi cui îi stăm împotrivă când facem avorturi si distrugem sământa dată de Dumnezeu în pântecele nostru? Ai auzit cui? Lui Dumnezeu, Care a semănat. Oare nu ne va trage la judecată? Oare nu ne va condamna cu dracii la muncă vesnică, pentru că stricăm semănătura Lui pe care o seamănă? Ce-a zis Adam când a dobândit primul fiu? Iată, am dobândit om prin Dumnezeu!

În Hronograful lui Chedrinos, o carte foarte veche, tradusă în româneste de Veniamin Costachi la anul 1837, în Mănăstirea Neamt, se arată că bietii Adam si Eva, după ce au fost scosi din Rai, au iesit la poarta Raiului, dar acolo a pus Dumnezeu Heru-vimi cu sabie de foc, să nu se atingă nimeni, nici să mai intre om înapoi în Rai. Si s-au rugat o sută de ani Adam si Eva: "Doamne, am gresit! Dă-ne voie înapoi în Rai! Să venim înapoi în Raiul desfătării, cel preadulce si preasfânt".

După o sută de ani, s-a arătat Arhanghelul Gavriil lui Adam si Evei si le-a zis: "Luati-vă de-o grijă, pentru că ati călcat porunca, Dumnezeu v-a dat de canon pe pământ! Tu, Adame, cunoaste pe Eva si veti naste fii". Evei i-a dat Dumnezeu canon, zicând: Înmultind voi înmulti durerile tale, si întru dureri vei naste fii. Iar pentru Adam, alt canon. A blestemat pământul, zicând: Blestemat să fie pământul pentru tine! …Spini si pălămidă să rodească pământul tău…! În sudoarea fetei tale îti vei câstiga pâinea cea de toate zilele, cum vedem până azi.

Nu putem scăpa de blestemul si de porunca lui Dumnezeu. Femeia care încearcă să înlăture durerea nasterii si să trăiască numai în plăcere cu bărbatul său, sau bărbatul care-i porunceste femeii să împiedice nasterea, sunt cei mai mari criminali. Se abat de la porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, când i-a spus femeii: Înmultind voi înmulti durerile tale, întru dureri vei naste fii. Si i-a mai dat un canon: si întoarcerea ta către bărbatul tău.

Adică femeia să asculte de bărbat toată viata ei. De aceea si marele Apostol Pavel spune: Femei, supuneti-vă bărbatilor vostri, ca întru Domnul. Si auzi: "Femeie, supune-te capului tău!" Că bărbatul este cap al femeii, precum si Hristos este cap al bărbatului.

Ai văzut vreodată vreo femeie cu două capete? Nu se poate. Bărbatul este cap si femeia este trup. De aceea zice: Femeia trupul său nu-l stăpâneste, ci bărbatul. Iar acea nebună care caută după alt bărbat, se poate gândi că poate să aibă două capete? Nu. Unul ti-a dat Dumnezeu prin cununie. Si cu două capete nu vei fi în veac.

*

Fratilor, cuvântul care urmează vă va arăta primejdia cea mare a acestui cumplit păcat. Cum putem opri în ziua de azi cumplitul păcat al avorturilor si prin ce mijloace? Acest păcat distruge lumea. Nu numai că distruge natalitatea popoarelor, dar distruge sufletele si atrage urgia lui Dumnezeu pe pământ.

Deci, lasă lucrul lui Dumnezeu! Lasă tarina si arătura lui Dumnezeu asa cum o seamănă El! Mai acum trei-patru zile, am mărturisit pe un preot si o preoteasă si un alt preot tânăr si altă preoteasă. Un preot care are 15 copii, din judetul Suceava, foarte evlavios, frate cu Părintele Argatu de la Bucuresti. Si o întreb pe preoteasă: "Câti ani ai, mamă?" "Am 47 de ani". "Câti copii ai?" "Am cincisprezece, părinte". Are copii preoti, preotese, ingineri, doctori; are două fete la facultate, un băiat pe la seminar...

Ai auzit o femeie cu frică de Dumnezeu? "Dar ai omorât vreo unul?" "Nu mi-a murit nici unul. Nici nu m-am gândit, Doamne fereste, să fac crimă". Vedeti cum este o femeie cu frica lui Dumnezeu? Oare ce va zice în ziua judecătii, că la II Corinteni, 6 cu 2, auziti ce spune Scriptura? Au nu stiti că sfintii vor judeca lumea? Cum au să judece lumea sfintii?

Iată cum, zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Când ai să spui tu că n-ai putut să cresti copii, ai să vezi milioane de sfinti care strălucesc ca soarele si care au avut si copii si au fost si sfinti". Deci asa vor judeca sfintii lumea, cu pozitia lor fată de cei păcătosi.

Fratilor, să stiti un lucru: Păziti-vă foarte tare, să nu spuneti în gândul vostru, cum îmi spune câte o femeie la mărturisire: "Da, părinte, l-am avortat, dar era numai de o lună sau de trei săptămâni!"

Ce-ai zis? De trei săptămâni? Iată ce spune Sfântul Anastasie Sinaitul: "Precum când tună si fulgeră, odată auzi tunetul si odată vezi lumina fulgerului, asa în clipa când s-a zămislit copilul se zideste în el si trupul si sufletul lui, într-o formă ca o sământă de cânepă sau poate mai mic, dar în aceeasi vreme.

Teoria originii sufletelor noastre este întreită:

- A fost teoria cu preexistentianismul lui Origen cel blestemat, în care zice că sufletele au existat din veac si au fost pedepsite în trupuri.

- Este teoria cu traducianismul la Tertulian, care zice că sufletul s-ar fi tras din sufletul părintilor. Si această teorie a căzut în fata Bisericii.

- Si a treia teorie adevărată, după toată Biserica, este creationismul. Dumnezeu creează sufletul si trupul în clipa când s-a zămislit el în pântecele maicii lui.

Si dacă după zămislire, la un ceas, vei face ceva ca să strici nasterea, esti ucigătoare de om si criminală. Ori îl ucizi de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit este acelasi păcat; că intentia una este: să omori copilul, să omori omul. Că Dumnezeu nu se uită la întâmplare, ci la intentia cu care faci păcatul.

Tot asa pătesc si cele care se păzesc să nu facă copii. Este la fel cu cele ce fac avort. Se opresc prima dată doi ani, iar dacă tot se mai păzesc, sase ani si apoi mai mult.

N-aveti voie să stricati zidirea lui Dumnezeu, semănătura si tarina Lui. Lasă-l să se nască! Lasă-l să crească! Îmi spui că esti săracă, că esti bolnavă, că ti-a spus doctorul că ai să mori! Dar care-i jertfa ta? Care-i datoria ta? Nu să mori născând? De ce Biserica te pregăteste înainte de nastere pentru moarte? Că dacă ar fi o femeie oprită de Sfintele Taine 20 de ani, dacă-i gravidă, gata, i se dă voie să se împărtăsească. De ce a făcut Biserica asa?

Îi dă voie să ia Preacuratele Taine, că o pregăteste de moarte. Câte păcate ar avea o femeie însărcinată, dacă moare spovedită si împărtăsită cu Preacuratele Taine, toate, toate i se iartă dacă ar muri născând. Femeia când moare născând, moare pe altarul jertfei. Se jertfeste pentru Hristos. Este mucenită si martiră. De aceea ne-a învătat Apostolul Pavel: Femeia se va mântui prin nastere de fii.

Deci nu dati loc mâniei lui Dumnezeu cu pricinile voastre! Că ti-a spus doctorul că esti slabă, că nu poti purta sarcina, să-ti facă operatie. Nu! Cu credintă în Dumnezeu du-te la masa nasterii! Du-te acolo la maternitate: "Doamne, dacă am să trăiesc, am să fiu mama acestui copil. Dacă nu, vreau să mor, să dau viată copilului, ca să trăiască copiii".

Fericită si de trei ori fericită este mama aceea care moare născând; îsi pune viata ca să dea viată copilului său. Mucenită si martiră este si în rând cu apostolii si martirii se duce, pentru că a avut credintă tare în Dumnezeu, nu să ucidă copilul, ci să-l nască, chiar cu riscul de a muri ea.

Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa si femeia aceea care îsi omoară copiii.

Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slăvitului Prooroc Înaintemergătorul si Botezătorul Ioan, a cărui sfântă nastere o prăznuim astăzi si pentru ale tuturor sfintilor, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi ca un bun si iubitor de oameni. Amin.

Părintele Ilie Cleopa despre sfinţii români.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor). Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.

Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.

Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre.

Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.

De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica (� 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş (� 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 - c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul (� 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ (� 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim "următori lui Hristos", să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: "Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"

Amin.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic - Despre păstrarea dreptei credinţe.

Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sînt! (I Ioan 5, 7)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi - episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul “sinod” înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul “erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a “fost un timp cînd Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos “creatură superioară", “cea dintîi dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două - cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice", adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.
Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.

Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim “o credinţă, un Domn, un botez", însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine - două apostolice - cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte".

Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi “martorii lui Iehova", “templul satanei", cu aşa numita “liturghie neagră", în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.

Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.

A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care “acoperă mulţime de păcate".

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt “prietenii Domnului” şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.
Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: “Copile, cine eşti tu?” Iar el a răspuns: “Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!” “Dar cine ţi-a rupt cămaşa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: “Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” şi S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.
Hristos a înviat!

Sursa: paginiortodoxe

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica Orbului ( Despre orbirea sufletească).

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei ce vad sa fie orbi (Ioan 9, 39)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Multe invataturi de tot felul putem scoate din Sfinta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste invataturi este cea despre orbirea duhovniceasca a omului robit de pacate.

Cita orbire spirituala era in mintea carturarilor si fariseilor, care, nu numai ca nu credeau in minunile mai presus de fire facute de Hristos Domnul, ci si hula mare aduceau asupra Lui, zicind ca, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atita orbire era in mintea lor, incit ochi avind, nu vedeau si urechi avind, nu auzeau. De aceea Domnul ii numeste "farisei orbi" (Matei 23, 26).

Despre aceasta orbire spirituala a carturarilor si fariseilor, a arhiereilor si legiuitorilor iudei si despre pedeapsa ce-i asteapta pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfint: Sa se intunece ochii lor ca sa nu vada si spinarea lor pururea o girboveste (Psalm 68, 27). Si marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituala a poporului lui Israel, zicind: Dumnezeu le-a dat duh de impietrire, ochi ca sa nu vada si urechi ca sa nu auda pina in ziua de azi (Isaia 56, 10). Si iarasi: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa intelaga si sa se intoarca la Mine si sa-I vindec (Isaia 6, 10).

Dar din ce se naste orbirea sufleteasca in mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai intii ca urmare a faptelor rele. Acest lucru il arata Mintuitorul cind zice: Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decit Lumina, caci faptele lor erau rele. Ca oricine face cele rele uraste Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituala vine de la diavol.

Orbirea spirituala vine din necredinta si din impotrivirea fata de Dumnezeu. Acest lucru il spune proorocul Isaia, zicind: Toata ziua intindeam miinile mele catre un popor neascultator si impotriva graitor (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de impietrire ca sa nu vada cu ochii si cu urechile lor sa nu auda pina in ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituala vine si din necredinta si invirtosarea inimii, cum arata Sfinta Scriptura, zicind: Du-te si spune poporului acestuia: Cu auzul veti auzi si nu veti intelege si uitindu-va va veti uita, dar nu veti vedea. Ca inima poporului acestuia s-a invirtosat si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca la Mine si sa-l vindec (Isaia 6, 9-10).

Am aratat ca una din pricinile orbirii spirituale este pacatul. Acum sa vedem de ce pacatul aduce orbirea sufletului si intunecarea mintii omului. Iata de ce. Pacatele dupa marturisirea Sfintei Scripturi se numesc "lucruri ale intunericului" (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale intunericului, pacatele, de orice fel ar fi, aduc in mintea omului intuneric, tulburare, boala si orbire duhovniceasca. Prin ce putem izgoni din mintea noastra intunericul pacatului? Prin parasirea pacatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugaciune, pocainta cu lacrimi si spovedania sincera la duhovnic si prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om oricit de pacatos ar fi, vine la lumina cunostintei si se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om intunecat si pacatos, un vas ales al lui Dumnezeu si un fiu al imparatiei cerurilor.

Orbirea spirituala vine uneori la om si prin ingaduinta si puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a aratat la multi oameni alesi de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai inainte de chemarea sa se numea Saul si prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).

Iubiti credinciosi,

Sa intoarcem acum cuvintul la orbirea sufleteasca din zilele noastre. Toti am vazut oameni orbi, fie din nastere, fie din accidente, fie in urma unor boli grele. Ori de cite ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de mila, ba citeodata ne dau si lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele si frumusetea florilor. Nu poate privi icoana si crucea la care se inchina, nici fata mamei, a copiilor si a semenilor sai. Orbul nu poate citi o carte sfinta, nu poate lucra mai nimic si se simte o povara pentru familie si societate, caci traieste mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de indurarea tuturor. Dumnezeu insa, mingiie pe cei fara vedere cu alte daruri: cu multa intelepciune, cu vorbire frumoasa, cu smerenie, cu darul lacrimilor si adeseori cu darul cintarii frumoase. Caci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are mila de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfint, prin gura psalmistului: Domnul intelepteste orbii! (Psalm 145, 8).

Mult mai grea si mai vrednica de plins este insa orbirea mintii, a inimii, a vointei si constiintei. Caci si sufletul este cu mult mai de pret decit trupul. De aceea zice Mintuitorul: Ce-i foloseste omului sa cistige lumea intreaga, daca isi pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu vesnic, orbirea sufleteasca este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului si la osinda lui vesnica. De aceea si vindecarea acestei boli este cu mult mai grea si mai importanta decit vindecarea orbirii trupesti.

Ce intelegem prin orbirea sufleteasca sau duhovniceasca? Intelegem intunecarea si inrobirea sufletului prin tot felul de pacate sufletesti si trupesti. Adica trufia mintii, impietrirea inimii, slabirea vointei si a constiintei, necredinta, indoiala in credinta, sectarismul, deznadejdea, mindria, sinuciderea, uciderea sufleteasca si trupeasca, avortul, ura si minia dintre oameni, divortul, desfriul, minciuna, iubirea de averi, zgircenia, lacomia, betia, lenea si altele. Toate pacatele sint boli ale sufletului care il arunca in orbire si nesimtire, iar trupul in boli grele si fara leac. Si daca nu parasim pacatele care ne robesc prin cainta, spovedanie si innoire duhovniceasca, orbirea sufletului, ca orice boala, duce la moartea sufleteasca si la osinda sufletului in chinurile iadului.

Oare ce este crestinul care isi schimba credinta in Dumnezeu si paraseste biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli si se duce la secte religioase de tot felul, daca nu orb la suflet? Ce este crestinul care nu vine cu anii la sfinta biserica, nu se roaga, nu citeste carti sfinte si amina pocainta si spovedania pina in ceasul mortii, daca nu un bolnav si orb sufleteste? Ce este omul care se numeste crestin doar cu numele si isi cheltuieste timpul, averea si sanatatea in griji trecatoare si in pacate de moarte, daca nu un om nefericit si orb la suflet? Ce este crestinul care n-a citit macar odata Sfinta Scriptura, mai ales Noul Testament si alte carti crestinesti de invatatura, care calauzesc si lumineaza mintea si sufletul spre Hristos, daca nu un om nefericit si lipsit de lumina cunostintei si a bucuriei duhovnicesti? Ce este crestinul care isi risipeste viata in betii si desfrinari, in certuri si divorturi, in judecati si ura, daca nu un om slab in credinta si amagit de diavoli, un om orb si bolnav la suflet, care umbla pe calea pierzarii si nu mai este in stare sa se scoale din pacate, sa se pocaiasca si sa-si mintuiasca sufletul?

Cita orbire si necredinta nu au acei soti care se casatoresc doar din placere, pentru pacate si nu vor sa nasca copii, sau daca ii nasc, ii smintesc cu viata lor si nu le dau o educatie sanatoasa, crestineasca? Si doar vedem cite neintelegeri si divorturi, cite avorturi, betii si lipsa de educatie religioasa, destrama astazi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vietii si societatii. Si toate aceste pacate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletesti. Din cauza nepasarii, a necredintei unora in Dumnezeu, a lipsei de educatie crestina, de cunoastere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viata Bisericii, a aminarii spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, si a uitarii multora de moarte si de judecata ce ne asteapta.

Iata, deci, ce este orbirea sufleteasca si cit de mult ne robeste pe toti. Pe unii cu pacate trupesti, pe altii cu cele sufletesti si pe toti cu impietrirea inimii, cu lipsa rugaciunii, cu uitarea de Dumnezeu si cu multimea grijilor pamintesti. In fata Mintuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat si vrednic de viata viitoare.

Ce trebuie sa facem deci? Cum ne putem vindeca de aceasta cumplita nesimtire a inimii, de robia patimilor si de orbirea sufletelor noastre? Prin parasirea pacatelor care ne robesc, prin intoarce-rea din nou la Hristos, la biserica, la rugaciuni, la smerenie si pocainta. Adica sa facem ce a facut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a intrebat Hristos: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? Si el a raspuns din toata inima: Cred, Doamne. Si s-a inchinat Lui! (Ioan 9, 38).

Ne intreaba si pe noi astazi Hristos: "Crestinilor, credeti voi cu tarie in Hristos, Mintuitorul lumii? Paziti poruncile Lui? Credeti voi in Sfinta Evanghelie ca sa aveti viata vesnica? Credeti voi ca Dumnezeu a creat lumea, ca are mila de ea si El singur o poate salva de la distrugere si moarte?" De raspunsul pe care il vom da, depinde mintuirea sau osinda fiecaruia dintre noi.

Iar daca credem in Fiul lui Dumnezeu cu tarie, atunci sa implinim poruncile Lui si sa facem ce a facut orbul din Evanghelie. Ca dupa ce i-a pus tina pe ochi l-a trimis sa se spele la izvorul Siloam din apropiere si indata s-a vindecat si a vazut. Tina de pe ochii sufletului este necuratia pacatelor noastre, de care ne curatim prin baia lacrimilor si a spovedaniei. Sa ascultam de Hristos si sa facem ce ne porunceste El. Sa ne spalam ochii sufletesti, adica mintea, inima si vointa prin rugaciune, pocainta si milostenii, si atunci ne vom vindeca sufletul ca si orbul din Sfinta Evanghelie.

Iubiti credinciosi,

Viata paminteasca este scurta si plina de suferinta si amagitoare, iar viata cereasca este binecuvintata si plina de fericire vesnica. Sa parasim pacatele care ne orbesc si ne ucid sufletul si sa ne reintoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns sa facem o cruce si sa zicem: "Doamne, Doamne!" Ni se cere o profunda innoire duhovniceasca a vietii. Ni se cere sa aruncam de pe ochii sufletului tina patimilor de pina acum, spalindu-ne la apa Siloamului, adica la baia spovedaniei, apoi sa intram sub ascultarea lui Hristos si a Bisericii pe care a intemeiat-o pe pamint. Smerindu-ne, rugindu-ne, impacindu-ne unii cu altii, mergind regulat la biserica, facind milostenie dupa putere, crescindu-ne copiii in dreapta credinta si in iubire de Dumnezeu, devenim crestini buni, fii adevarati ai Bisericii Ortodoxe si mostenitori ai imparatiei Cerurilor. Amin.

Hristos a inviat!

Parintele Ilie Cleopa

Sursa:

http://www.crestinortodox.ro