În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:
– Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.
Era starea de euforie cu care se îmbătau adesea cei mai în vârstă din temniţă când se întâmpla să se mai strecoare câte o ştire necontrolată sau vreun zvon încurajator. Generalul îşi făurise, ca mulţi alţii, atâtea vise după alegerea ca preşedinte al S.U.A. a generalului Eisenhower. Două luni mai târziu, de Crăciun, bătrânul general şi-a dat sfârşitul. În schimb Mircea Vulcănescu, bântuit de-o tristeţe deprimantă, îşi aştepta deznodământul. Stând alături de profesorul dr. Petre Topa şi de mine pe o bancă în curtea infirmeriei, ne-a mărturisit:
– Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.
– Dragă Mircea, îi grăi profesorul şi medicul lui curant, cu vocea sa caldă, mângâietoare. Nu trebuie să te laşi pradă deznădejdei. Febra şi starea de
slăbiciune sunt trecătoare. Îţi trebuie hrană suplimentară, este un imperativ pentru noi toţi care te iubim. Chiar dacă ceea ce ni se oferă reprezintă un genocid bine organizat pentru suprimarea noastră, vom găsi o posibilitate de ieşire din acest impas. Noi nu trebuie să le dăm satisfacţia plecării către alte meleaguri. Nu trebuie să disperi, vom căuta să te refacem. Dar cea mai bună hrană este voinţa şi încrederea în tine.
– Mulţumesc, profesore, pentru grija ce mi-o porţi. Ai făcut tot ce-a fost posibil, toate sunt zadarnice acum. Vrei să-mi dai o rază de speranţă, dar nu vrei să vezi că nu mai am nici o şansă. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite.
– Sunt suferinţele întregului neam, dragă Mircea, replică dr. Topa. Nu este prima oară când trebuie să le suportăm. Tributul cerut depăşeşte puterile noastre omeneşti. În ciuda atâtor vitregii, neamul n-a pierit. Dumnezeu nu ne va părăsi, ai încredere în El.
Impresionat de presentimentul morţii înrădăcinat în sufletul unui om de înaltă cultură, m-am despărţit cu o strângere de inimă de el, alături de profesorul Topa. Avusesem în faţa mea un om sfârşit, conştient că se va stinge. Nu mai avea nici un licăr de speranţă. Pe obrajii lui supţi şi cadaverici am zărit câteva broboane de sudoare datorită febrei care nu ceda. Profesorul îmi mărturisi în rezerva mea adevărul crud că deznodământul urma să se petreacă în două-trei zile.
– Dragul meu, îmi mărturisi el, aici suntem toţi sortiţi pieirii, cu singura deosebire că plecăm pe rând, nu toţi odată. Suntem nişte cobai nefericiţi supuşi la cele mai ticăloase experienţe. Aici se petrec cele mai odioase nelegiuiri. Fără să protestăm direct, spre a nu fi suprimaţi, noi, medicii deţinuţi, încercăm prin mijloacele prea modeste ce ni se pun la dispoziţie, simple paleative, să încetinim acest proces necruţător de exterminare, bine studiat. Cel mai tipic exemplu este Mircea. Ne va părăsi curând. Ca fost ministru nu avea nici o şansă de supravieţuire. Acelaşi destin mă paşte şi pe mine, pe noi toţi. La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup. Este de necrezut.
Am aici câteva date semnificative înregistrate la cabinetul medical. Din cei 270 de deţinuţi decedaţi în anii 1947-1952 (socotit cel mai elocvent procent de morţi), numai în anii 1947-1949 au decedat 110 deţinuţi. În 1950 este procentul cel mai mare: 80 decedaţi, iar în restul de doi ani s-au prăpădit 51. Nu cred că există în ţară un alt penitenciar care să atingă asemenea cifre. Cadrele din Aiud au ţinut să fie primele pe ţară în acest maraton nemilos al exterminării. Genocidul de aici este practicat cu cele mai barbare mijloace de tortură. Îmi reamintesc cu strângere de inimă de atâţia oameni de înaltă valoare intelectuală şi politică ucişi prin înfometare, prin lipsa celor mai elementare îngrijiri medicale. Printre ei au figurat o serie de generali care au făcut cinste ţării: Aurel Aldea, fost ministru, Ion Carlaonţ, Constantin Eftimiu, fost ministru, Gheorghe Macici, Gabriel Negrei, Gheorghe Topor, Gheorghe Petrovicescu, fost ministru, Iosif Iacobici, Gheorghe Dobre, Vasile Creţoiu şi mulţi alţii. Au fost ucişi profesori universitari ca Istrate Micescu, Constantin Buşilă, Gheorghe Cuza, Ion Lugojanu, Petre Nemoianu, Traian Brăileanu etc.
Câţi vor mai urma numai Cel de sus ştie. Ar trebui să supravieţuim; să arătăm generaţiilor de mâine ce-a reprezentat pentru neamul românesc această democraţie populară importată de aiurea. N-ar fi trebuit să plătim acest tribut după tributul de sânge de pe front. Ca medici ne confruntăm cu nepăsarea crasă a administraţiei faţă de omul bolnav din cauza hranei, a lipsei de medicamente, din cauza condiţiilor criminale în care suntem obligaţi să stăm. Stăruim să căpătăm medicamentele elementare, insistăm să acordăm îngrijiri şi celor proscrişi, care nu au acces aici. Pentru cei din Zarcă internarea în această infirmerie nu-i posibilă decât cu aprobarea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Aşa se explică numărul mare de decese în rândul oamenilor de cultură şi al celor care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării. Pentru un simplu panariţiu s-a prăpădit bietul Istrate Micescu. Trăim situaţii încredibile de salvare petrecute acolo. Cornel Petrassevici a operat un bolnav în criză de apendicită doar cu-o coadă de lingură ascuţită pe cimentul din celulă şi l-a cusut cu aţă scoasă din saltea în loc de catgut. Dacă aceste modeste medicamente nu-s susţinute şi de-o alimentaţie consistentă şi de calitate, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Majoritatea bolnavilor a pierdut moralul, această busolă interioară care ne ajută să ieşim la lumină.
Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri. Când mi-a relatat ştirea, dr. Petre Topa, mărturisindu-mi cu lacrimi în ochi pierderea bunului său prieten, mi-a spus:
– Aşa vom pleca toţi din infern…
Şapte ani mai târziu dr. Topa a fost expediat din închisoarea Piteşti la spitalul de la Văcăreşti. Era chiar în luna în care îi expirau cei zece ani de condamnare. A murit în închisoare.
"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.
Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.
În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.
A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber".
Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă".
Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă".
Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.
În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.
Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: "Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!".
Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.
Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre
Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor înţeleg bine ce vreau să spun.
Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii? Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
F.P.: Cum învăţaţi poeziile? N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu? N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice? N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră? N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă? N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui. N.P.: Exact.
F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc? N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.
F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului? N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.
Motto: “Omul este moral în măsura în care i-au fost accesibile culmile; el este în sine atât cât a putut realiza revelaţia lui interioară” (Anton Dumitriu, în rev. V.R. 12/1987)
De dincolo de Cortina de Fier, Mircea Eliade scria despre ocupaţia comunistă a ţării sale, descriind-o drept “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale” (1953). El îndemna exilul românesc la creaţie culturală, salvarea prin spirit fiind unica soluţie rămasă. Cu o clarviziune de profet, filozoful religiilor descrisese tactica neprietenilor noştri, valabilă atât pentru anii cincizeci, cât şi pentru cele două decenii de pustiire culturală românească ce au urmat căderii comunismului cu menţinerea puterii politice în aceleaşi mâini ca înainte de 1989: “neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloace pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (M. Eliade, aug.1953). Pentru creaţiile culturale de dincoace de graniţele închise, nicăieri nu apare mai pregnant adevărul intuiţiei lui Eliade privitoare la salvarea românilor prin spirit decât în poezia religioasă din închisorile sovietice de pe teritoriul României ciuntite. Auto-declaratele elite, preferă însă a ignora antologiile post-decembriste de versuri salvate de la pieire prin memorare (1).
Se poate ca în această atitudine să fie şi un reflex de auto-apărare a reprezentanţilor unei culturi materialiste în care Pavel Apostol infierase “misticismul” filozofului Blaga precum şi religiozitatea dintr-o scriere a lui Noica (v. referatul lui Pavel Apostol la manuscrisul Povestirilor după Hegel, predat la ESPLA în 1957). In 1988, din îndepărtata Americă un fost membru PCR încă mai critica “misticismul” filozofilor români după şabloanele învăţate în RSR (v. postfaţa lui Virgil Nemoianu la vol. Mihai Şora, Dialog interior, Bucureşti, Humanitas, 1995, p.219-242).
Cum s-o mai ridice în slăvi Nicolae Manolescu pe Marta Petreu, cu proza şi Poemele ei neruşinate, dacă i-ar fi trecut o clipă prin gând să compare poezia fostei profesoare de socialism cu măiestria versurilor unor poeţi schingiuiţi după gratii: “Unde iese sânge, luaţi vătraie/ înroşite-n jar –nu fiţi haini! -/ şi-astupaţi-l. Gâtiţa cu paie/ umpleţi-li-o; ‘nfigeţi mărăcini/ orişiunde-i mustul mai zemos” (Ion Caraion) … “Nici pe pruncii lor cu cărnuri crude/ n-ar fi, iarăşi, musai să-i mai ţineţi./ Deşertaţi-le benzină-n ochii vineţi/ şi-ardeţi-i, cu mume şi cu rude” (Ion Caraion, Nu-i iertaţi pe cei ce v-au iubit). Binevenite pentru falsificatorii istoriei noastre care uită de asasinarea pe timp de pace a sute de mii de opozanţi şi-i dau zor cu “inspiraţia bolşevică” a unui aşa-zis comunism “românesc” ar fi câteva versuri din poezia Bolşevism compusă de Ion Caraion pe 30 aprilie 1950: “Cântă megafoane-n limba rusă,/ dănţuie în piaţă alte javre/ şi de pretutindeni, drag ne-acoperi,/ viaţă muzicală, cu cadavre” (Ion Caraion, Poezii arestate, Bucureşti, Ed. Muzeului Literaturii Române, 1999, p.38).
Sugerate prin muzica rusească după care ţopăie javre umane, hoardele trimise de Moscova împreună cu slugile lor “din piaţă” se făceau simţite în anii cincizeci prin maldărele de cadavre de români cu care acoperiseră ţara. Lumina vieţii stinsă prin demenţa bestialităţii nu putea să-l lase indiferent pe Cel de Sus: “În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini stă, abătut şi trist/ În jur se sting luminile mereu/ Si-ngenunchiat alături plânge Christ” (Demostene Andronescu). In 1947 Alice Voinescu (care urma să fie şi ea trimisă-n puşcărie) observase că “e în politica rusească ceva demonic”, fiindcă se bazează pe “minciună, perfidie şi teroare” (Jurnal, Bucureşti, Ed. Albatros, p.504).
Din dosariada prilejuită de centenarul naşterii lui Noica, prin volume astfel alcătuite încât să încrimineze victime şi nu călăi, unii repetă nume de victime, alţii de trepăduşi din Securitate cu toţii “uitând” de cei care i-au făcut viaţa amără filozofului cenzurându-i textele care urmau să apară în reviste şi cărţi sau de cei care îi făceau referate negative (de ex. Alex. Elian). În volumulNoica şi Securitatea (Bucureşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2009) Dora Mezdrea nu include documente din 1957-1958 cândZigu Ornea l-a băgat pe Noica în puşcărie dând pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel (v. Obs. Cult. Nr.20/277, 14-20 iulie 2005; Ziua, 31 martie 2007 şi Ziua, 7 aprilie 2007).
Indeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime a ieşit la iveală şi din verdictul unui proces de calomnie (2003-2004) în care instanţa judecătorească i-a dat dreptate calomniatorului, un fost bursier Soros (2), care ţinuse a-l face informator de Securitate pe fostul deţinut politic Radu Ciuceanu cu dovezi din 1949-1951 furnizate de dosarul re-educării studenţilor în temniţa de la Piteşti (Nr. 26 979, vol.1-24).
Dirijată din umbră de adjunctul şefului Securităţii, generalul rus Nikolski,tehnica nesfârşitelor schinghiuiri fizice şi psihice în închisoarea de la Piteşti a urmărit după 1949 scopul precis de a transforma opozanţii ocupaţiei sovietice în roboţi de anihilat duşmanii comunismului. Cu o simpatie greu de explicat, televiziunea română (TV-Cultural, 27 sept.2009) a difuzat la o oră de vârf interviul luat fostului gardian Gabor Tiberiu, unul din cei care torturau deţinuţii politici de la Gherla (3). Având 17 milioane de lei vechi pe lună şi aparenţa unui pensionar oarecare, torţionarul, fără urmă de remuşcări, vorbea în limbajul de lemn al fostei sale meserii sale despre anchetele făcute în rândul gardienilor după sistarea “experimentului Nikolski” în închisoarea din Gherla. Desigur, gardianul nu a desemnat tehnica reeducării prin tortură după numele organizatorului din umbră, si s-a limitat să spună vag că numai altora li se întâmpla să mai aplice corecţii corporale duşmanilor închişi la Gherla.
Cum se ştie (dar la emisiunea de duminică 27 septembrie 2009 nu s-a spus!)în iulie 1951 Radio Londra dezvăluise atrocităţile orchestrate de Nikolschi în temniţa de la Piteşti şi rezultatele obţinute. Aceasta a determinat Securitatea să înceteze torturarea studenţimii şi să înceapă anchetele în Procesul “Ţurcanu” (1952-1954). La “experimentul Nikolski” de chinuire psiho-fizică a unor oameni ajunşi piele şi os nu s-a renunţat însă pe de-antregul. Doar a fost transplantat (în forme mult mai puţin virulente) în alte închisori precum (Jilava, Gherla, Târgul Ocna, etc.).
In ce priveşte închisoarea din Piteşti, la procesul intentat torţionaruluiEugen Ţurcanupreotul Gheorghe Calciu“n-a putut fi judecat în lotul lui Ţurcanu, deoarece a anunţat că nu va răspunde la nici o întrebare până când nu va fi adus la proces adevăratul iniţiator al experienţei, generalul Nikolski” (v.Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Ed. Humanitas, p.47).
Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsute nouăzeci de mii) de românifără a socoti victimele comunismului din teritoriile româneşti înstrăinate (v.dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson), şi la cca două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (v. Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. De exemplu, termenul de “reeducare” este explicat în 2007 fără menţionarea lui Alexandru Nicolschi/ Nicolau aflat 16 ani la conducerea Securităţii (v. Dicţionar de istorie a României, Ed. Meronia, 2007, p.285).
In 1952 (anul în care fiica sa Măriuca de 18 ani era băgată după gratii)Mircea Vulcănescu devenea una dintre victimele educării ruseşti (NKVD) prin bătaie. Deşi anchetele pentru proces se terminaseră de mult, din nedreapta condamnare rămânîndu-i de ispăşit doi ani, sub pretextul elucidării unor detalii din dosar, Mircea Vulcănescu a fost adus de la Aiud la Jilava, unde Securitatea introdusese program special de schingiuire a deţinuţilor. La Jilava filozoful a fost sistematic bătut împreună cu alţi încarceraţi care trebuiau să treacă între gardieni lovind puternic cu bîtele. Dincolo de eroismul lui Mircea Vulcănescu sacrificat spre a salva viaţa unui tânăr, jertfă pe care nimeni n-o poate nega, apropierea sfârşitului i-a venit din umezeala podelei pe care s-a întins în condiţiile în care avea o coastă ruptă şi intrată în plămân de la bătăile îndurate, provocându-i o pleurezie.
Dacă în istoria noastră călcată în picioare de Mihail Roller si de urmaşii săi de azi amintirea luptei ardelenilor pentru dezrobirea naţională s-a predat falsificată în comunism şi continuă să se propage murdărită de minciuni, figurile martirilor ucişi de unguri s-au arătat într-o noapte “jefuită de stele” unui poet (1926-1964) “tras pe roată” de un general rus (Nikolski) la Piteşti: “Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!/ Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru/ Scrâşneau Cloşca şi Horia/ Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan/ atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan” (Sergiu Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh. Calciu).
Problema consecinţelor unor eventuale relaţii dintre puşcăriaşii care au supravieţuit regimului de exterminare din închisorile politice şi tânăra generaţie educată în universităţi de profil ştiinţific l-a preocupat pe Mircea Eliade într-una din povestirile sale scrisă în 1975. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat prin meandrate peripeţii relatate indirect, în nişte discuţii purtate la Securitate, hermeneutul universurilor religioase imaginează un tânăr inginer care este solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului Scânteia.
Pentru tânărul acostat în plină zi pe o stradă din Bucureşti de un fost deţinut politic, lumea în care trăise până în acel moment îşi schimbă brusc înfăţişarea. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi, fiind făcut părtaş la o mulţime de întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor. Îşi pierde postul de la universitate, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie povestea sa, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la agentul care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe incredere în puterea lui Dumnezeu.
Oricine-şi poate închipui că povestirea Pelerina, terminată de Mircea Eliade în august 1975, exclude situaţiile “de serviciu”, în care foşti deţinuţi politici intrau în legătură cu colegii lor mai tineri, cum au fost cele în care Noica, angajat la Centru de Logică, a luat contact cu tinerii. Printre altele, întrucît întâlnirile de la Păltiniş dintre Constantin Noica şidiscipolul său preferat - care nota cu sinceritate că filozofia de mult îi devenise “greu suportabilă” (Liiceanu, Uşa interzisă) - n-au avut prea multe rezultate fericite, nici în ce priveşte posteritatea celor douăzeci de volume de scrieri filozofice noiciene, nici în direcţia publicării de scrieri filozofice româneşti din perioada interbelică sau din exil.
In schimb, consecinţele negative ale contactului dintre un fost deţinut politic şi un “discipol al lui Henry Wald” (cum l-a desemnat Noica pe Liiceanu în 1974, într-o conversaţie cu filozoful Octavian Nistor, fost coleg de facultate şi prieten cu Alexandru Dragomir) s-au văzut cu prisosinţă în ultimii douăzeci de ani.
Pe cât de insistent se propun volumele comuniştilor de ieri deveniţi “filozofii de azi”, pe atât de insidios se lucrează la eliminarea “filozofilor de ieri”. În mod surprinzător, treptata excludere a lui Noica şi a lui Eliade dintre valorile de seamă ale spiritualităţii româneşti a venit chiar din tabăra lui Liiceanu, editorul lui Noica şi a lui Eliade. Astfel că, în anul centenarului, în puţinele librării din centrul capitalei, Editura Humanitas nu mai distribuie decât un titlu sau două din opera lui Noica (la Librăria “Sadoveanu”, pe 9 septembrie 2009 nu exista chiar nici o carte de-a filozofului!), câteva titluri din Eliade mascând cu greu tactica desfiinţării sale ca scriitor şi ca istoric al religiilor.
Sigur, povestirea imaginată de Mircea Eliade nu intră în categoria de “virulentă satiră politică la adresa statului totalitar” propusă de editorul Handoca în 1991 odată cu publicarea volumului de Nuvele inedite, pe hârtie din cea mai proastă la obscura editură “Rum-Irina” din Bucureşti. Pentru că mesajul biblic venit de la iubita inginerului stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa graniţelor la un anumit nivel de comunicare.
In plus, un autentic filozof al religiilor (precum Eliade) niciodată nu se va preocupa de timpul istoric pe care marea cultură l-a pus mereu în paranteze. Mircea Eliade se simte acasă doar în Marele Timp. Acesta e timpul din care imaginează mesaje ce nu ţin seama de teroarea politică şi de sârma ghimpată menită să transforme o întreagă ţară într-o închisoare.
Suferinţa fără de leac a mercenarilor ocupantului orchestrând torturile din închisori, ca şi a cohortelor de păzitori ai non-valorii înlocuind valorile puse sub obroc a iscat-o mereu punerea în paranteze a timpului istoric în care aceştia masacrau poeţi sau poezii. Cum să nu dorească ei să-i disloce pe veci din cultura românească pe toţi poeţii martiri ai credinţei (Costache Oprişan, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ion Caraion, Aurel Ciurunga, Zahu Pană, Aurel Dragodan, Stefan I. Neniţescu,Vasile Voiculescu, Ioan Victor Pica, Valeriu Gafencu,Virgil Maxim,şi mulţi, mulţi alţii) ? Cum să îndure ei nemurirea acelui creator de geniu călcat în picioare, bătut zile şi nopţi în şir, trezit din leşin prin cufundarea în hârdăul cu excremente, chinuit mai apoi în fel şi chip, care odată revenit în fire a compus următoarele versuri:
“Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor
îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin
Aştept îngerul zorilor, aştept învierea,
În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. (Sergiu Mandinescu).
Mircea Eliade consemna în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, el specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (Incognito la Buchenwald ). Parcă ar fi scris aceste rânduri în marginea poeziei din exil a lui Horia Stamatu,a versurilor atâtor poeţi din închisori, sau, bunăoară, a poeziilor prietenului său Radu Gyr compuse şi difuzate după zăbrele.
Note:
1.v. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului, Bucureşti, Ed. Christiana, 2009, postfaţă de Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprişan, unul din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger, p.81-91.
2. Mircea Stănescu (n.1968) a luat doctoratul în filozofie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti cu o teză despre “experimentul Nikolski”. Desigur, el nu-l arată pe tartorul principal, ca să-şi poată desfăşura originalitatea gîndirii prin următoarea triadă, pe cât de stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost “prin muncă”, la chinezi “prin reforma gândirii” şi la români “prin demascare şi auto-analiză”. Lucrarea i-a fost publicată în 2008, completând imaginea manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la Editura Vremea, unde s-au publicat texte scrise de deţinuţi în timpul torturilor pentru “reeducare”. Cu informaţii din dosarul reeducării “tip Piteşti” Mircea Stănescu si-a probat acuzaţiile, fără a mai aduce vreo altă dovadă.
3.v. teolog Vasile Militaru, Biserica din temniţă: mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste. 1948-1964, Bacău, Ed. Vicovia, 2008, p.94. Cartea este o dezvoltare a lucrării de licenţă din 2007 de la Facultatea de teologie din Sibiu.
Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã.
Ştefan Fay
Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", pãstrate în arhiva familiei.
Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui "lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi". Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.
În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra "existenţei". Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre "a fi" şi "a fi cunoscut", a distincţiei dintre "ceea ce poate fi cunoscut" şi "ceea ce este cunoscut", etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.
Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu "existenţa". În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.
Tentativa aceasta destul de modestã de "sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei" (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.
Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra "existenţei", Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise "filosoful" rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.
Desigur, şi atunci cînd - în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) - Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre "Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu", şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere "printr-o prismã cu rezonanţe proprii" ale discipolului.
Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu -într-o scrisoare-, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea "prismã cu rezonanţe proprii", semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. "Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine", îi scria Constantin Floru. "Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi" (3).
În decembrie 1926, pentru a aborda "gîndirea" lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.
La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia "pieptiş" poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu particular de a filosofa, el se deosebea de cei mai mulţi "privaţi docenţi", care, dupã cum scria fostul student, erau cu predilecţie preocupaţi sã "raporteze" mai curînd decît sã "raţioneze" (4). Dupã consemnarea acestor rînduri, Mircea Vulcãnescu face trimitere cãtre distincţia fãcutã de Nae Ionescu la o anchetã despre "filosofia contemporanã" (v. Nae Ionescu, Filosofia contemporanã, în "Societatea de mîine", martie, 1926).
Pe de-o parte, spunea Profesorul rãspunzând la întrebãrile puse, existã filosofi interesaţi de o carierã universitarã, "care învaţã tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte pãrţi", ferindu-se a aborda pe cont propriu "vreo chestiune de fond". Pe de altã parte, existã "filosofi pur şi simplu, care fac filosofie pentru cã nu pot altfel"(5).
Nae Ionescu era conştient de valoarea eforturilor sale, noteazã Mircea Vulcãnescu, dupã cum conştienţi de valoarea profesorului lor au fost şi elevii care s-au adunat în jurul sãu: "Nae Ionescu a fãcut şcoalã. A fãcut-o chiar înainte de a-şi fi închegat gândirea în sistem", scria Mircea Vulcãnescu în decembrie 1926.
Dintre cei care urmau sã devinã nume cunoscute ale spiritualitãţii româneşti, Profesorului, la acea datã, îi fuseserã deja elevi Constantin Floru, prestigios traducãtor al lui Hegel şi al lui Nicolai Hartmann, precum şi Dumitru Cristian Amzãr, traducãtor al lui Kant şi cel care se va ocupa şi de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formã, litografiatã.
Studenţi lui Nae Ionescu îi mai fuseserã Vasile Bãncilã (1897-1979), care urma sã scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum şi cei doi filosofi şi sociologi care, împreunã, fuseserã membri în echipele de cercetare a satelor româneşti, Ernest Bernea (1905-1990) şi însuşi Mircea Vulcãnescu (1904-1952), ca şi prietenul acestuia, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicatã în 1933.
Pentru a ne face o idee despre relaţia maestru-discipol (6), vom reda un fragment dintr-o scrisoare pe care Nae Ionescu i-a trimis-o fostului sãu student Vasile Bãncilã care, deşi se afla la Paris la specializare, continua sã publice în ţarã (cum se va întîmpla şi cu Mircea Eliade ajuns în India). În scrisoarea trimisã în 15 mai 1926, el face câteva referiri la un articol publicat de Vasile Bãncilã în revista "Gândirea", constatând "observaţia prospãtã şi personalã" cãreia i se adãugase o potrivitã abordare filosoficã prin "comentarea pânã la teoretizare a faptului mãrunt".
Nae Ionescu însã îl avertiveazã pe Vasile Bãncilã sã se fereascã de "Schwaermerei", termen care aici trimite cãtre ideea de literaturizare a filosofiei - cam ce va urma sã facã uneori Constantin Noica prin scrierile sale, cumva şi datoritã circumstanţelor în care a scris de la ieşirea din temniţã şi pânã la moartea sa, nu numai datoritã unui autentic talent literar.
Aşadar, Vasile Bãncilã, care şi el scria cu mare talent, era atenţionat sã se fereascã de excesele la care poate duce talentul literar, pentru cã, scria Nae Ionescu, "asta omoarã toatã energia creatoare".
Ce-i recomanda în schimb? El, care fusese de atâtea ori acuzat de superficialiate, iatã ce-l sfãtuia, desigur din proprie experienţã: "Cât mai multã muncã de amãnunt; cât mai seacã erudiţie; cât mai puţin "esseu" şi "idei generale". Şi cât mai asprã disciplinã" (7).
Pe doctorandul Petre Ţuţea, când s-a întâlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit sã ia contact cu cei mai de seamã economişti ai vremii, sã-l cunoascã pe Werner Sombart şi pe alţii.
Pe Vasile Bãncilã, aflat la specializare în capitala Franţei, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Nae Ionescu îl cunoscuse în perioada primului rãzboi mondial, când ajunsese sã se afle, ca prizonier, internat într-un lagãr de intelectuali în Germania: "Nu-mi spui dacã ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacã nu ai fãcut-o încã, fã-o. Aştept veşti" (ibid.). Încã într-o scrisoare din 1925, Profesorul îi scrisese: "Dacã pleci la Paris, treci pe la mine. Am sã-ţi dau un cuvânt cãtre un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques Maritain. Cred cã-ţi va fi de folos".
De altfel, recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum şi adresa acestuia) i-o dãduse Nae Ionescu şi lui Mircea Vulcãnescu la plecarea la Paris, la studii. Mãrgãrita-Ioana Vulcãnescu consemneazã despre perioada de studii în Franţa a soţul ei: "merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain" (8).
În tentativa de cunoaştere, sau, mai degrabã, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, în decembrie 1926, îşi punea întrebarea: "De unde vine farmecul particular şi înrâurirea incontestabilã a acestui gânditor asupra tineretului?"
Schiţând, dupã puterile sale un rãspuns, el enumãrã în primul loc "stimulentul" pe care o gândire vie îl exercitã asupra tinerilor, apoi "varietatea" problemelor dezbãtute de Nae Ionescu la cursurile şi seminariile sale, precum şi "noutatea" de abordare a problemelor.
La acestea tânãrul Vulcãnescu mai adaugã: (a) simplitatea cu care profesorul reuşea sã înfãţişeze cele mai complexe probleme; (b) ascuţimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supoziţiile fundamentale; (c) "luminarea" problemelor de logicã sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) "preocuparea expresiunii corecte şi nepretenţioase" (9), pe care o considera "un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenţilor sãi".
Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu noteazã prezenţa "amãnuntelor pitoreşti, strãfulgerãri de ironie şi umor neaoş care amintesc de multe ori pe Creangã". De altfel, ele şi atrãseserã "criticile câtorva pedanţi".
Dar, mai presus de toate, Mircea Vulcãnescu sesizase la fostul sãu profesor de filosofie "simţul unitãţii structurale a cugetãrii filosofice".
Pe Nae Ionescu el îl considera unul dintre "fruntaşii aşa-zisei renaşteri ortodoxe", semnalând cum, încã din primii sãi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobişnuite în învãţãmântul filosofic românesc de pânã atunci: DEISM,TEISM, PANTEISM, CA SOLUŢII ÎN PROBLEMA DUMNEZEIRII.
"Sã vorbeşti despre creştinism şi filosofie creştinã în Universitate, era, prin 1921, o adevãratã revoluţie" nota şi Mircea Eliade în postaţa la volumul "Roza vânturilor".
Prin discuţiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunaţi în jurul sãu aveau posibilitatea sã-şi lãmureascã cele pe care le gândeau. Iatã ce consemneazã în acest sens tânãrul licenţiat: "Personal am considerat întotdeauna orişice discuţie cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mã lãmuri pânã la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înţeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevãrate lovituri de bici intelectual; sã vezi cã te prãbuşeşti în contradicţii sau nelãmuriri insuficient gândite. Mai târziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuţie îmi dãdea adevãrate plãceri superioare."
În postfaţa culegerii de articole intitulatã, la sugestia lui Nae Ionescu, "ROZA VÂNTURILOR", Mircea Eliade va consemna marea influenţã a Profesorului asupra studenţilor sãi, precum şi interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualitãţii europene: "...Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteanã trãieşte sub influenţa spiritualã a profesorului Nae Ionescu (...) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti, se va vedea cã vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu".
Când filosoful C-tin Rãdulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, îşi dezvãluise toatã ostilitatea (pânã atunci mocnitã) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datoritã cursurilor sale, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu intervine publicând un articol. Pentru aceasta el reciteşte însemnãrile fãcute în 1926, pãstrând titlul pus atunci (10).
În articolul scris în 1930, despre faptul cã Nae Ionescu nu s-a repezit sã publice cãrţi, nici mãcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datoritã crizei de hârtie de dupã rãzboi, fusese scutitã de a fi publicatã, Mircea Vulcãnescu constatã cã "gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincţie voitã şi de aristocraticã protestare (...) împotriva invaziei tuturor nepricepuţilor şi tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei".
Reluând şi de astã datã întrebarea "de unde vine influenţa netãgãduitã a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generaţii?" iatã rãspunsul pe care el îl va formula acum: "Cauza e cã gândirea d-lui Nae Ionescu e în necontenitã frãmântare. Gândul sãu nu e niciodatã "învãţat", ci totdeauna proaspãt, viu. În faţa auditoriului, dl Nae Ionescu nu profeseazã, ci gândeşte. Trãieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintã publicului sãu; le presimte neliniştile, le dezbate şi le rezolvã necontenit cu sine, fãrã a şti, la plecare, unde va poposi şi unde va ajunge, aşa cum se întâmplã cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat sã ceceteze el însuşi, sã se întrebe, sã caute şi sã rezolve. Rari sunt, într-adevãr, oamenii care sã poatã face pe alţii sã gândeascã, aşa cum îi stimuleazã, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face cã, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cãrora d-sa a fãcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodatã de douã ori la acelaşi curs. Chiar atunci când împrejurãrile didactice l-au silit sã reia o materie fãcutã, problema a fost reluatã de la capãt, pe altã faţã, cum se poate vedea din compararea celor douã cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 şi 1929-1930."(11)
În NAE IONESCU. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcãnescu se opreşte la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind cã prin ele, gândirea sa preocupatã în special de astfel de chestiuni, "s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme" care îi erau cu mult mai dragi "decât toate logicile din lume" (op. cit., p. 41).
O dovadã în acest sens o constituie însãşi scrierea lucrãrii "Douã tipuri de filosofie medievalã", publicatã în 1942 în culegerea de texte şi studii "Izvoare de Filosofie" în aceslaşi numãr în care publicase faimoasa lecţie inauguralã a lui Nae Ionescu, "Funcţia epistemologicã a iubirii".
Pentru cã, dincolo de diferenţierea tipologicã a filosofãrii creştine pornitã pe urmele lui Augustin sau pe cãrãrile tomismului, diferenţiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere cãtre care Mircea Vulcãnescu îşi îndreptase cugetarea nu era altul decât "iubirea" care înalţã sufletul spre "izvorul vieţii întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu".
Datarea acestui studiu subintitulat "Schiţa unui conflict de ordin problematic", Paris, 1927 -Bucureşti, 1942 indicã interesul pe care Mircea Vulcãnescu l-a purtat filosofiei medievale încã din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din perioada vizitelor fãcute lui Jacques Maritain.
De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene. In calitate de "asecerist", adicã de pe poziţiile studentului aderent la o Asociaţie Creştinã, in primãvara anului 1925 el fãcuse o oarecare tentativã de prezentare a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu, tentativã eşuatã, ca şi cea din dec. 1926, într-o schiţã de portret.
Pentru un tânãr de 21-22 de ani, în cãutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decât sfera cea abstractã a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci când la mijloc ar fi fost "filosofia religiei".
Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabã pagini de jurnal decât o lucrare scrisã în vederea vreunei publicãri) a fost cursul de Filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tânãrul Mircea Vulcãnescu aratã numai intenţia iniţialã a scrierii, nu şi conţinutul paginilor rãmase în arhiva familiei: "Nae Ionescu. Schema generalã a unui curs de filosofia religiei"(12).
Prin cursul de filosofia religiei ţinut de profesorul lor de metafizicã şi de logicã, studenţii creştini ar fi urmãrit sã afle "un îndreptar ortodox" (13), noteazã cam pe la început Mircea Vulcãnescu, dupã ce constatã cã în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenţilor asecerişti era "marfã de import". În aleaşi pagini el consemneazã şi informaţia cã Nae Ionescu în douã rânduri "le-a tras chiulul" când aseceriştii sperau sã-l aibe în mijlocul lor.
Ispitit sã-şi punã întrebãrile cele mai incomode, oricât ar fi fost ele de supãrãtoare, Mircea Vulcãnescu se întreabã, -cu mina cea mai serioasã pe care un tânãr aderent la o asociaţie de tineri o poate lua-, dacã nu cumva ei sunt, fãrã sã ştie, "unelte poliţieneşti gratuite". Întrebarea îi fusese provocatã, ca sã spunem aşa, de epitetul de "religie poliţieneascã" cu care Nae Ionescu gratulase credinţa religioasã a studenţilor asecerişiti, despre care, Mircea Vulcãnescu nu uitã sã consemneze, Nae Ionescu mai spusese cã ar fi o asociaţie cu "vagi pretenţii de moralizare cateheticã a altora".
În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1943-1944, dar completat şi în urmãtorii doi ani, pânã la arestarea sa (în 1946), Mircea Vulcãnescu îşi aminteşte de reacţia sa de profundã uimire în faţa acelui creştinism orientat în întregime spre viaţa de dincolo profesat de Nae Ionescu (14), precum şi de faptul cã fostul sãu profesor opunea meditaţiilor sale laice "viaţa liturgicã şi participarea de har a bisericii" . Exaltãrilor pentru valorile sociale ale "Predicii de pe munte", mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu "le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cãrei singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faţã de care "iubirea apoapelui", care nouã ni se pãrea cheia creştinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã" (ibid., p. 44).
Surprins de gândirea religioasã a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu (15) noteazã cã nu i-a pãtruns gândul decât mai târziu, când a putut sã descopere singur cum actul religios "nu se ţesea în intimitatea singurãtãţii (...), ci între Dumnezeu şi lumea întreagã", legatã de om printr-un sentiment de solidaritate intimã, în pãcat şi în suferinţã, care transforma experienţa lãuntricã, "dându-i acel sentiment de tãrie şi de duratã, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea tradiţiei" (ibid., p. 45) .
Aceste aspecte ale creştinismului ortodox prezentate de Nae Ionescu studenţilor sãi, oricât de mult ar fi rezonat ele în sufletul discipolului, şi oricât de minunat ar apãrea ele transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris despre "dimensiunea româneascã a existenţei", aproape cã pãlesc în faţa creştinismului de naturã profund eticã, în care a crezut, pânã la ultima sa suflare Mircea Vulcãnescu (1904-1952). Pentru cã Mircea Vulcãnescu n-a încetat nici un moment sã mãsoare esenţa creştinismului dupã ce poate jertfi un om cuiva care "nu-i este nimic" (ibid., p. 44).
Dovadã sacrificiul vieţii sale, în temniţã (16), spre a salva un tânãr al cãrui nume este atât de obscur, încât n-a supravieţuit nici prin amintirea jertfei lui Mircea Vulcãnescu"Generaţia mea -spunea Petre Ţuţea (n.1901) -, a debutat în euforia realizãrii României mari şi a murit în închisorile comuniste".
NOTE
1. v. Mircea Vulcãnescu, INTRODUCERE, rev. Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, îngrijit de Marin Diaconu, p. 61.
2. La primirea DIMENSIUNII ROMÂNEŞTI A EXISTENŢEI, care-i fusese dedicatã, iatã ce-i scria Emil Cioran în 3 mai 1944 lui Mircea Vulcãnescu: "Dacã evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimãcit de ele, m-aş apuca sã scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra cãreia puţinãtatea mea se desfatã, neînstare sã reziste mãgulirii. Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisã subt cea mai substanţialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe?" (v. rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 266).
3. v. Scrisoarea lui Constantin Floru cãtre Mircea Vulcãnescu, din 26 noiembrie 194- (probabil, 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iatã ce observã C-tin Floru: "...Carte deschisã, neterminatã, în care trãsãturile hotãrâtoare poate cã nu le-ai fixat încã", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 273
4. v. Mircea Vulcãnescu, "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p.75.
5. v. Nae Ionescu, FILOSOFIA CONTEMPORANÃ, retipãrit în vol. NELINIŞTEA METAFIZICÃ, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.148.
6. Vrând sã-l ajute pe Vasile Bãncilã sã obţinã o bursã pentru specializarea în Franţa, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: "Dacã e nevoie, pot vorbi şi eu cu Iorga -sau cu cine crezi" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai târziu, pentru a-i îndepãrta discipolului sãu nişte scrupule neîntemeiate, izvorâte din teama de a nu fi citit destul, iatã ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, dupã primirea unui manuscris trimis de Vasile Bãncilã: "L-am primit anume ieri, aşa cã nu am avut încã vreme sã-l citesc. De valoarea lui nu mã îndoiesc (...) Dumneata eşti un om frãmântat şi asta e totul în breasla filosoficeascã. (...) D-ta zici cã nu ai citit destul; de unde s-ar putea sã rezulte: (1) cã anumite idei pe cari le înfãţişezi sã se gãseascã şi aiurea; (2) cã anumite aspecte ale chestiunii sã-ţi fie încã necunoscute. Iubite domnule Bãncilã, aş vrea sã-ţi "infuzez" de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat multã caznã, ca sã te feresc de rãtãciri inutile (sunt şi alte rãtãciri foarte folositoare!).
ad (1) Pentru un om care gândeşte personal nu existã plagiat sau influenţã. O idee pe care am gãsit-o eu e a mea şi e originalã - chiar dacã ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine sã te convingi cã realitatea nu existã decât odatã şi cã nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii; dar plecând de la ce date şi, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilãresc sã ne stricãm noi bunãtate de bucurie a gândului - singura care ne stã la îndemânã - otrãvind-o cu nesiguranţa: dacã o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadreazã în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigurã echilibrul meu spiritual? Intrã în chip organic în aceastã viziune? Atât! Încolo, puţin îmi pasã. Important nu e dacã eu sunt mai deştept decât Descartes şi Schelling. Ci dacã în adevãr izbutesc sã mã echilibrez spiritual, câştigându-mi liniştea de care am nevoie: linişte care nu e posibilã fãrã o acordare între mine şi existenţã.
ad (2) N-ai cetit destul? Sã te fereascã D-zeu sã ceteşti "destul". Învaţã sã înţelegi cã cetitul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogãţire sufleteascã a ta. Niciodatã nu vei izbuti sã cunoşti toatã literatura unei chestiuni. Dar te întreb: câtã carte au ştiut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ãstora pe Wundt şi ai sã mã înţelegi. Sã nu ceteşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astãzi, ci înţelepţeşte, pentru bucuria d-tale; nu pentru informaţie, ci pentru reflexie" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 250)
7. v. Scrisoarea lui Nae Ionescu cãtre Vasile Bãncilã, în rev. "Viaţa Româneascã", nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98.
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...
Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Fragment din Discursul Contemporan, 1977 Director: Ioan Mirea
DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU
Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist". Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera. Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane. Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946). Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu. Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu. Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala. Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang. Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand. -Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.) Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...
Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Fragment din Discursul Contemporan, 1977 Director: Ioan Mirea
DIN IMPÃRÃTIA MORTII - MIRCEA VULCÃNESCU
Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentãros, care freca cu terebentinã scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist". Am asistat la procesul lui. Bancile apararii, ca si pupitrele magistratilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai ca economia Romaniei nu a fost deficitara in raporturile cu Reichul, ci dimpotriva, prospera. Germanii ne plateau granele si alte produse alimentare pe care le cumparau de la noi, in aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa cate-mi amintesc, doua vagoane - pe care nemtii ni le-au avansat, pentru livrarile ulterioare de grane. Sala in care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsita de avocati, profesori, economisti, ziaristi, (teroarea inca nu se organizase, era in anul 1946). Mircea Vulcanescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenta indiscutabila, corectitudinea germanilor in raporturile comerciale cu Statul roman si, in consecinta, priceperea si grija cu care condusese aceasta economie, Mircea Vulcanescu. Generalul Stoenescu , militar de cariera, a avut aceasta mare calitate de a se fi inconjurat de colaboratori priceputi si, printre acestia, cel mai experimentat si cel mai piceput, era Mircea Vulcanescu. Cu toata aceasta evidenta, cu toate actele doveditoare pana la cel mai minor contract, Mircea Vulcanescu a fost condamnat la 8 ani munca silnica, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, stiut fiind ca Mircea Vulcanescu a murit la Aiud de tuberculoza pulmonara, fara sa aiba nici o ingrijire medicala. Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang. Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica. Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand. -Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.) Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Gabriel Bãlãnescu - DIN IMPÃRÃTIA MORTII Editura "DACIA", Madrid, 1981, pag. 275-276 Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com
În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:
