Are cuvântul Dumitru Moldovan, luptătorul din Munţii Făgăraşului. M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea.

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!

Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.

Ion Gavrilă Ogoranu: Tactica şi strategia Grupului Carpatin Făgărăşan. Luptătorul Dumitru Moldovan, recitând poeziile închisorilor comuniste. VIDEO

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt. Moritz Alexandru.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

Cântecul Luptătorilor Anticomunişti din Munţii Făgăraşului - Grupul Carpatinilor

Luptătorul din Munţii Făgăraşului, Dumitru Moldovan, recitând din poeziile închisorilor comuniste.

1 mai: 4 ani de la trecerea la cele veşnice a cavalerului demnităţii româneşti, Ion Gavrilă Ogoranu. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan.

Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare.



Vezi şi:

Text inedit Ion Gavrilă Ogoranu

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti îşi precizează punctul de vedere în cazul Ion Gavrila Ogoranu

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

BĂDIA OGORANU ŞI REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ la Festivalul de Film de la Berlin. „Portretul luptătorului la tinereţe“ al regizorul Constantin Popescu jr

Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin. Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului

Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.

Drama luptătorului anticomunist

“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.

„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“

„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.

Este un film despre demnitate

„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.

„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“

„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.

Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor

„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.

„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“

Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.

Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă

Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş

Sursa si comentarii: Monitorul de Fagaras

Sfinţi ai închisorilor - Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului (relatare Monitorul de Fagaras)

Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului a avut loc duminică, 26 iulie 2009, la Crucea-monument de la Mănăstirea Brîncoveanu

„Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflîndu-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvînt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce ...

...şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rîndu-i bătrîn, îţi depune pe mormînt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în prefaţa primului volum al cărţii „Brazii se frînd dar nu se îndoiesc“, în memoria lui Traian Trifan. De trei ani, luptătorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a alăturat eroilor anticomunişti şi lui Bădia Traian, acolo sus, în ceruri. Şi privesc de la depărtare ce s-a ales din lupta lor. Comemorarea anuală se păstrează însă aşa cum le-a fost voia lor, la Crucea ridicată lîngă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. Din păcate, an de an vin tot mai puţini luptători, pentru că timpul nemilos vrea să-i adune laolaltă, acolo, în ceruri.

Execuţia Grupului Dabija

Mulţi oameni se întreabă azi, la peste şase decenii de la lupta anticomunistă, de ce se face atîta vorbire despre cei care au crezut în această rezistenţă, de ce trebuie să fie declaraţi cetăţeni de onoare, de ce trebuie să fie recompensaţi cu onoruri sau bani, de ce să aibă caziere curate că doar au fost încarceraţi. Sînt întrebări nu doar ale generaţiilor tinere care n-au deschis un volum de carte scris de cei care au trecut prin gulagul comunist, sau care au aflat despre rezistenţa anticomunistă numai din cartea de istorie actuală şi care i-a rezervat acelei perioade doar cîteva fraze. Sînt însă şi adulţi sau chiar vîrstnici care ignoră acea parte a istoriei pentru că în acei ani ei n-au simţit teroarea şi persecuţiile regimului. Pentru aceia dintre ei, redau doar una dintre numeroasele execuţii în masă ale luptătorilor, cea a grupului Dabija, descrisă chiar de comunişti. „După aceasta, condamnaţii au fost legaţi la ochi. În care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Au fost aşezaţi la locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului au început pe rînd să se manifeste prin anumite exprimări. Astfel Traian Mihălţean a spus: Cu aceeaşi monedă vă vom plăti!, Bolfea Silvestru: Doamne ajută, iar Dabija a strigat: Trăiască România!“. A urmat apoi împuşcarea lor, apoi medicul legist a constatat moartea tuturor celor şapte“. Căpitanul de Securitate Gheorghe Crăciun raporta atunci cu atîta mîndrie colonelului Dulgheru (Dulbetgher) executarea grupului Dabija, „Atît Tov: Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi condamnaţi cît şi procuroreul, au avut o atitudine demnă. Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare“. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră. Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţii fiind Comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membrii din Biroul Judeţenei PMR Sibiu. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de miliţie.“ LT. Colonel de Securitate Gh. Crăciun; Lt de Securitate V. Nistor. Precum această execuţie au fost şi altele. Trupurile tinerilor luptători au fost secerate de gloanţe. Grupul făgărăşenilor executaţi în 1957, la Jilava, grupul Săplăcan, grupul Mogoş şi Mazilu, etc. Stau mărturie documentele Securităţii, căci o cruce sau un mormînt al lor, nu există.

În cazul reprimării Rezistenţei Anticomuniste un rol la fel de important, un rol criminal, l-au avut atît străinii cît şi românii. „Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca, Nicolski sau Teohari Georgescu şi alţii ca ei? Dar examinînd de aproape crimele, nu aceştia le-au executat. Aceştia numai au dat ordin. Treburile murdare ale regimului au fost făcute în marea majoritate de români. Ei ameninţau populaţia, ei băteau în case, pe uliţe, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau. Românii erau cei care-i executau pe condamnaţii la moarte, ei îi chinuiau în închisori, ei colectivizau satele, ei strămutau satele în Bărăgan, ei au făcut reeducările la Piteşti, Gherla şi Aiud. Şi făceau acestea cu zel pentru a fi lăudaţi şi recompensaţi de stăpînii lor, străini de neamul românesc. Cum a fost posibil ca în sînul neamului nostru să fie atîţia executannţi ai crimei? pentru că nu pot crede că erau convinşi că fac acest lucru pentru România. Aici trebuie căutat un răspuns de către istorici, psihologi, etnologi şi scriitori. Cum a fost posibil ca un popor să-şi plece capul şi să nu se revolte în faţa atîtor umilinţe? Vom învăţa ceva din această lecţie vie a istoriei?“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în volumul III al cărţii.



Veşnica pomenire s-a auzit din nou

La Crucea monument de la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus s-au adunat şi în acest an supravieţuitorii gulagului comunist, urmaşii şi rudele acestora. Este al 14 an cînd preoţii mănăstirii oficiază parastasul şi slujba de pomenire pentru eroii Ţării Făgăraşului. Pentru cei care au pierit în luptele directe cu securitatea comunistă, pentru cei împuşcaţi de comunişti în închisori sau în lagărele de muncă şi pentru toţi cei care şi-au dat viaţa pentru a-i sprijini pe luptătorii anticomunişti. Toţi deopotrivă au fost pomeniţi duminică, 26 iulie a.c., în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie.

O cruce din marmură, simplă, dar care a strîns toată suferinţa, moartea şi chinul îndurat de Ţara Făgăraşului în regimul comunist. Au fost înşiruite numele tinerilor făgărăşeni care au avut curajul să-i înfrunte pe comunişti. Şi care au murit pentru idealul de credinţă, dreptate şi adevăr. Nu s-a reuşit inscripţionarea numelor tuturor eroilor pentru că sînt mii. S-a auzit din nou „veşnica pomenire“ pentru eroii martiri ai Făgăraşului. Au făcut posibilă organizarea evenimentului Fundaţia „Ion şi Ana Gavrilă“, Partidul Pentru Patrie, Monitorul de Făgăraş şi AFDPR. Ca în fiecare an, organizatorii au avut sprijinul stăreţeiei Mănăstirii Brîncoveanu care a asigurat cazarea şi masa participanţilor şi SC Transbus SA care a asigurat transportul participanţilor de la Gara Făgăraş la mănăstire şi retur.

Istoria Crucii - monument

Locaţia actuală a Crucii de Mănăstirea Brâncoveanu a fost stabilită în anul 1952 de către luptătorii grupului Gavrilă aflat în acel an pe crestele Munţilor Făgăraş. Era sărbătoarea Paştelui, o zi frumoasă de primăvară, iar ei ascultau slujba Învierii oficiată la mănăstire de către părintele Arsenie Boca. „Ne gîndeam la cei căzuţi dintre noi pînă atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă Haşu. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu (N.R. Remus Sofonea din Drăguş), pe care a spus-o cu glas tare: Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire. În 1990 mi-am adus aminte de acest legămînt şi le-am amintit lui Ilioi şi celorlaţi legămîntul făcut cu 40 de ani în urmă şi am pornit la realizarea lui. Trupurile morţilor nu aveam de unde le lua, noi nu ştim unde sînt, nimeni n-a venit să ne spună, pe ucigaşi nimeni nu i-a deranjat să spună locul unde i-au aruncat. Rămînea doar să ridicăm o cruce seacă undeva ca amintire“ scria Ion Gavrilă Ogoranu. Sfinţirea crucii a avut loc în 17 octombrie 1995 după multe ezitări, aprobări şi umilinţe. „După ridicarea crucii m-am simţit eliberat ca de-o povară grea. Tocind scările de piatră ale instituţiilor de care depindea aprobarea ridicării crucii, căciulindu-mă în faţa multora, încercînd să-i convong că noi vrem să ridicăm o cruce pentru cei care n-au nici mormînt, nici cruce, şi nu un monument de care să se mire lumea, purtam teama de a nu muri înainte ca aceată datorie să fie împlinită“ scria şeful Rezistenţei Anticomuniste, Ion gavrilă Ogoranu. De atunci, an de an este îndeplinită şi dorinţa luptătorului de a se organiza la Cruce, comemorarea eroilor. În prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie, aşa cum ei au vrut.

Monitorul de Făgăraş

Slujba de pomenire a luptatorilor din Muntii Fagarasului- Manastirea Sambata (video si foto inedite). Dumnezeu sa-i ierte!