Brazii se frang, dar nu se indoiesc. O noua editie a lucrarii despre rezistenta din munti scrisa de Badia Ion Gavrila Ogoranu

E atât de greu să scrii despre cel ce a fost şi rămâne Ion Gavrilă Ogoranu. E atât de greu să cuprinzi în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, destinul, crezul şi lupta acestui ultim voievod al munţilor noştri, acestui luptător neînfricat pe care Dumnezeu, în imensa sa generozitate, l-a dăruit neamului nostru încercat să ne fie model şi călăuză nu numai atunci, în vremurile în acre hidra roşie cuprindea în tentaculele sale pământul sfânt al României, distrugând vieţi şi destine, pervertind conştiinţe şi valori, anihilând prin răsuflarea-i ucigaşă spiritul neamului nostru pentru multe decenii, ci şi după zdrobirea lanţurilor prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, atunci când debusolaţi, ne căutam o cale pentru a ne făuri destinul.

Ion Gavrilă Ogoranu a fost prezent, în luptă, atât în anii rezistenţei anticomuniste, cât şi în Revoluţia din 1989, acolo unde ţara avea nevoie de el. Şi a rămas în continuare. Dumnezeu ni l-a lăsat încă ani buni, în care, ca o legendă vie, o mărturie nepieritoare, ne-a putut vorbi în libertate despre lupta sa şi a camarazilor săi, luptă fără preget şi fără speranţă, doar pentru a arăta tuturor că „România nu şi-aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului”.

Prezenţa, prestanţa sa, fiecare cuvânt rostit şi fiecare slovă scrisă sunt tot atâtea mărturii istorice ale evenimentelor din acei ani de crudă teroare instaurată de cei veniţi călare pe tancurile Armatei Roşii, hotărâţi să distrugă odată pentru totdeauna conştiinţa naţională şi demnitatea unui neam bimilenar.

Ca şi alţi invadatori ai timpurilor trecute, n-au reuşit. Fiindcă românii au rezistat. Cum au putut, dar au rezistat. Iar forma extremă a rezistenţei a constituit-o rezistenţa armată anticomunistă. Iar Ion Gavrilă Ogoranu a fost liderul unuia dintre aceste grupuri (peste o mie, conform Arhivelor Securităţii referitoare la anul 1949) de luptători ce s-au opus cu arma în mână opresorilor. Noi, românii, nu am avut un moment 1956 sau 1968, ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar am avut un fenomen unic în ţările căzute sub tirania roşie după 1945, o rezistenţă armată anticomunistă îndelungată, până în anul 1962.

Iar Domnul ni l-a lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu să ne povestească despre lupta acestor neînfricaţi fii ai României, despre drama lor, o poveste reală pe care comuniştii şi corifeii lor ar fi preferat-o uitată. Dar n-a fost să fie aşa. Ion Gavrilă Ogoranu, în fiecare clipă lăsată lui pe Pământ ne-a spus adevărul. Adevărul despre acele vremuri, adevărul despre acei minunaţi tineri luptători cu credinţă în Dumnezeu şi neamul românesc ce şi-au jertfit totul, inclusiv viaţa, doar pentru a ne da nouă speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile de mâine.

Studiul acestei perioade este abia la început. Rămâne în sarcina istoricilor serioşi şi nepărtinitori să continue ceea ce a început Ion Gavrilă Ogoranu prin scrierile sale. Oricum, mărturia cuprinsă în cărţile sale constituie un reper, o piatră de hotar pentru toţi cei ce se vor apleca asupra acestei perioade şi acestui fenomen, deoarece este relatarea directă, necenzurată, a celui care a trăit şi a participat intens la dramatismul luptelor ce cuprinseseră atunci toţi munţii României. Dar povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu are în plus şi dramatismul unei vieţi petrecute în cea mai mare parte ascuns, sub permanenta ameninţare cu execuţia.

În 1974, o ştire făcea înconjurul lumii. Ultimul luptător din Al Doilea Război Mondial, japonezul Hiroo Onoda, s-a predat în jungla filipineză, unde stătea ascuns din 1944. Doi ani mai târziu, în 1976, la Cluj, a fost arestat Ion Gavrilă Ogoranu, căutat de autorităţile comuniste încă din 1948. Din fericire, după şase luni de anchetă la Securitate, este eliberat, nu în ultimul rând în urma presiunilor preşedintelui american Richard Nixon, cu care Ceauşescu încerca să aibă relaţii bune. A fost eliberat şi a trăit să-şi spună povestea în libertate, după 1989, despre el şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă românească.

Doamne, îţi mulţumim că ne-ai dat asemenea luptători pentru cauza noastră, îţi mulţumim că l-ai lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu printre noi să ne spună povestea lor, îţi mulţumim că ni l-ai dat pe Ion Gavrilă Ogoranu, că l-ai făcut să se nască român.

Fiindcă, dacă s-ar fi născut american, câteva licee din marile oraşe i-ar fi purtat numele, dacă s-ar fi născut francez, în fiecare an s-ar fi organizat ample manifestaţii în numele său, dacă s-ar fi născut german, un muzeu ar fi fost dedicat lui.

Dar, în imensa lui înţelepciune, Dumnezeu l-a ales să fie român. Astfel, niciun liceu şi nicio stradă nu-i poartă numele, nicio paradă nu-l onorează şi niciun muzeu nu-i este dedicat. În schimb, sperăm, numele său va rămâne veşnic în conştiinţa tuturor ce simt româneşte, tuturor acelora pentru care inima de român vibrează adânc la auzul altor nume de rezonanţă în istoria noastră greu încercată.

Editorul

Pentru comenzi Editura Marist

Ion Gavrilă Ogoranu: Tactica şi strategia Grupului Carpatin Făgărăşan. Luptătorul Dumitru Moldovan, recitând poeziile închisorilor comuniste. VIDEO

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt. Moritz Alexandru.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Ion Gavrilă Ogoranu către Bădia Traian Trifan: Am năzuit mereu spre această deviză.

Bădie Traian,

Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflându-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvânt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: “BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC”. Şi aţi desenat dedesubt o cruce şi un steag dac, simbolizând pe Dumnezeu şi neamul nostru.

Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris.

După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rându-i bătrân, îţi depune pe mormânt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei.

Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta.

- acest fragment este extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, dedicată memoriei lui Traian Trifan.

Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

- Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

1 mai: 4 ani de la trecerea la cele veşnice a cavalerului demnităţii româneşti, Ion Gavrilă Ogoranu. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan.

Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare.



Vezi şi:

Text inedit Ion Gavrilă Ogoranu

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti îşi precizează punctul de vedere în cazul Ion Gavrila Ogoranu

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari şi urmaşii lor.

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.

- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Cum apreciaţi acest proces de control a memoriei?

- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.

- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.

- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.

- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, ca Paul Goma sau alţii, au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?

- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas pentru revista Veghea

LUI OGORANU I SE CUVINE RECUNOSTINTA NATIONALA, NU CONTESTARI OFENSATOARE!

Partidul "Pentru Patrie" saluta participarea, la Festivalul de film de la Berlin, a productiei cinematografice "Portretul luptatorului la tinerete", avindu-l ca personaj central pe eroul rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului, Ion Gavrila Ogoranu.

In acest context, am luat cunostinta cu consternare de interventiile d-lor Marko Katz si Alexandru Florian, facute pe langa juriul prestigiosului festival, prin care, fara a viziona macar filmul in discutie, au mers pana la a cere interzicerea difuzarii acestei productii.

Deoarece nu am avut posibilitatea de a vedea filmul inaintea sau in cadrul prezentarii oficiale la festival, noi nu ne putem pronunta asupra calitatii si profesionalismului cu care a fost realizata aceasta productie.

Insa conducerea Partidului "Pentru Patrie", al carui membru fondator si presedinte pana la moarte a fost Ion Gavrila Ogoranu, reaminteste contestatarilor, si deopotriva opiniei publice romanesti, ca venerabilul luptator s-a impus in constiinta romaneasca si europeana ca un erou al luptei pentru libertatea, demnitatea si propasirea poporului roman. Implicarea sa politica in calitate de personalitate publica in constructia democratica a Romaniei de dupa 1989, fac, in acest sens, trimiterile la "fascism" si "antisemitism" ale celor doi contestatari cel putin ofensatoare.

Rolul lui Ogoranu in lupta de rezistenta impotriva regimului comunist este incontestabil, iar aceste merite i-au fost recunoscute inclusiv de Administratia prezidentiala a SUA - prin includerea sa in lista pe care presedintele Richard Nixon a inaintat-o autoritatilor comuniste de atunci -, dar si de prestigioasa Amnesty International, cu care luptatorul a avut stranse legaturi in urma interventiilor acesteia in perioada in care era urmarit.

Totodata, atragem atentia celor doi domni, asupra faptului ca interventii de genul celei formulate de ei nu fac decat sa ofenseze sentimentul national si cinstirea cuvenita luptei si jertfei tinerilor luptatori din Rezistenta Nationala Anticomunista. Aceste abordari sunt nocive pentru echilibrul si stabilitatea societatii romanesti, ele generind redeschiderea unor rani ale trecutului si aducind prejudicii procesului de reconciliere nationala, atat de dorit de toti si atat de necesar consolidarii Statului de Drept in Romania.

Istoria recenta a Romaniei trebuie asumata cu maturitate, si nu prin cantonarea in sabloane specifice regimului comunist. Iar cei care, in munti sau in inchisori si lagare, si-au jertfit tineretea impotrivindu-se regimului ilegitim si criminal de dupa 1945, nu pot fi considerati decat eroi ai natiunii romane.

PARTIDUL "PENTRU PATRIE"

Presedinte:

Virgil Totoescu,

fost detinut politic

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti îşi precizează punctul de vedere în cazul Ion Gavrila Ogoranu

COMUNICAT

In legatura cu protestul unor evrei referitor la filmul care prezinta luptele grupului Ion Gavrila Ogoranu, fostii detinuti politici luptatori anticomunisti au de precizat doar atat:

1. Cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate anticomuniste din muntii Romaniei, dovedesc ca sunt de partea celor ce i-au prigonit pe acestia, adica sunt de partea comunistilor care au instaurat in Romania un regim criminal si ilegitim.

2. Deoarece Tribunalul International de la Nurnberg nu a considerat Miscarea Legionara ca fascista, nazista sau colaborationista, cei ce azi acuza pe legionari rezulta ca nu recunosc legitimitatea acestui Tribunal si contesta autoritatea de lucru judecat.

3. Legionarii totdeauna au facut o distinctie clara intre marea masa a evreilor cinstiti, muncitori, loiali statului roman, si respectiv minoritatea care s-a dedat la acte de coruptie si care a sprijinit regimul comunist, in numele caruia au savarsit crime, torturi si siluiri de constiinte.

In concluzie, cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate din muntii Romaniei, pot fi etichetati ca dusmani ai poporului roman.
Istoria Romaniei a glorificat si va glorifica de-a pururi eroii din Rezistenta Nationala Anticomunista.

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti

Presedinte, Constantin Iulian

Secretar, Gheorghe Jijie

Moştenirea lui Elie Wiesel versus moştenirea lui Ogoranu

Chiar mă întrebam când au să îşi scoată capul la suprafaţă băgătorii de seamă de serviciu în ceea ce priveşte “filmul legionar” al regizorului Constantin Popescu. Citind declaraţiile cel puţin ciudate, ca să nu zis semidocte, ale regizorului publicate în broşura Berlinalei, mi-am permis să ma îndoiesc că acest film va restabili valoarea morală şi politică a rezistenţei anticomuniste din munţii Carpaţi. Însă de aici până la a cere interzicerea acestui film pe motiv că Ion Gavrilă Ogoranu pe motiv că a fost legionar, e cale lungă.

Adevărul este că rezistenţa armată din Carpaţi nu a fost un fenomen exclusiv legionar. Grupurile de rezistenţă erau formate şi din militari, PNŢ-işti şi liberali, chiar şi apolitici. Însă statisticile arată că două treimi din deţinuţii politici din puşcăriile comuniste erau legionari. Şi cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă a fost cel al legionarului Ogoranu. O grupare care a avut chiar un parteneriat cu NATO, organizaţie militară din care România face parte şi azi şi care a organizat inclusiv paraşutarea unor legionari conduşi de Ică Tănase pe teritoriul României ocupate de sovietici, pentru a forma noi centre de rezistenţă anticomunistă. Este la fel de adevărat că majoritea cadrelor comuniste care au venit la conducerea României după 1945 erau evrei. O realitate de necontestat, care poate încă nu a fost studiată îndeajuns. Cu atât mai mult este o dovadă de neruşinare scrisoarea semnată de Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului din România, şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, în care se cere oprirea proiecţiilor acestui film în cadrul Berlinalei din acest an.

Era de aşteptat această reacţie. Ea nu vine însă dintr-o grijă a promovării a unui personaj “antisemit”, aşa cum se susţine în scrisoare. Este vorba de o reacţie care va fi îndosariată şi va conta la atragerea de noi fonduri din străinătate pentru institutele conduse de semnatari. Pentru că într-o Românie care înregistrează două-trei incidente “antisemite” pe an (de obicei mâzgăleli pe ziduri făcute de tineri teribilişti fără afilieri politice), activitatea unor institute de “Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului” este una mai mult formală, ca să nu zic fără obiect. Însă banii care se bagă în aceste “institute” sunt cât se poate de reali şi vin de la diferitele organizaţii internaţionale de gen în urma unui raport de activitate: am protestat împotriva evenimentului x, am tras un semnal de alarmă în cazul y.

În toamna anului trecut am fost într-o excursie la gheţarul de la Scărişoara şi am observat un grup de aproape 20 de israelieni în vacanţă, plimbându-se cu ATV-uri prin munţii Apuseni. Aveau steagul Israelului atârnat cu mândrie de autovehicule. Erau majoritatea pensionari, rezervişti din trupele speciale care locuiau în coloniile israeliene ridicate în locul satelor palestiniene. Oameni care au luptat o viaţă cu arma în mână pentru “tărâmul făgăduinţei”, statul Israel. Eram şi eu însoţit de un prieten tot din Israel şi am început să vorbim despre sionism. Nu era încântat de războiul interminabil în care este antrenată patria sa şi i-am vorbit despre munţii Apuseni, despre Avram Iancu, despre rezistenţa anticomunistă din munţi. Era surprins că a existat o asemenea rezistenţă în România până în anii 1970 şi mi-a declarat convins că este impresionat de patriotismul românilor. Mi-a spus chiar că indiferent unde te naşti, trebuie să fii patriot şi că acuzele de rasism şi antisemitism sunt de multe ori fluturate fără fundament în faţa multor mişcări patriotice din întreaga lume.

Între această atitudine a unui israelian care a făcut stagiul militar obligatoriu în ţara sa şi a petrecut doi ani păzind frontierele statului Israel, şi atitudinea belicoasă a conaţionalilor săi din România, membri în diferite asociaţii (cu sau fără obiectul muncii), e cale lungă. Avem de a face cu o exacerbare a unei sensibilităţi istorice şi umanitare, când nu este cazul. Este vorba de moştenirea lui Elie Wiesel, personaj controversat care, în numele găsirii şi pedepsirii criminalilor împotriva umanităţii, a devenit un fanatic sionist şi a distrus vieţile unor oameni nevinovaţi, hăituiţi de această poliţie neoficială a lui Wiesel. Critici şi-a atras şi din partea gânditorului Noam Chomsky, care i-a repoşat acestuia fanatismul faţă de statul israelian. Dar poate cea mai reprobabilă declaraţie a lui Wiesel este acuzarea românilor ardeleni de deportarea evreilor în lagărele de exterminare naziste, pe vremea când Ardealul de Nord era sub ocupaţie horthystă! “Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”

De acest gen de moştenire, cu un mod de acţionare fanatic şi veninos, trebuie să se teamă Ogoranu şi ceilalţi eroi ai rezistenţei anticomuniste din Carpaţi. Nu contează că pe vremea ministeriatului legionarului Radu Gyr a fost înfiinţat teatrul evreiesc din Bucureşti, nu contează că Mişcarea Legionară a fost disculpată de toate acuzele în cadrul procesului de la Nuremberg! Contează doar că reprezentanţii “României profunde”, martirii care au ţinut aprinsă flacăra demnităţii româneşti sub ocupaţia ateilor sovietici, să nu îşi ocupe locul de cinste în memoria acestui neam. Acuzaţi, banalizaţi, demonizaţi. Ei bine, adevărul este că în faţa acuzelor fără sens ale acestor “wieselieni”, este cazul să luăm o poziţie hotărâtă. Iar dacă nimeni nu i-a cerut legal socoteală lui Wiesel pentru declaraţiile sale mincinoase şi calomnioase, este cazul ca următoarea dată când nişte “băgători de seamă” se vor trezi vorbind fără ei în legătură cu martirii acestui neam, să se trezească la tribunal, dând socoteală pentru mizeriile pe care le împroaşcă în jur.

George Bara

Sursa:

http://www.napocanews.ro/2010/02/mostenirea-lui-elie-wiesel-versus-mostenirea-lui-ogoranu.html

Filmul despre luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului stârneşte reacţii. Ies la rampă Katz şi Florian. Regizorul face afirmaţii ciudate.

Filmul „Portretul luptătorului la tinereţe” stârneşte comentarii, încă înainte de prezentarea sa. Noi nu ne putem pronunţa până nu-l vedem. Katz şi Florian, care confundă anticomunismul cu antisemitismul şi legionarismul cu fascismul, pot (vedeţi textul apărut în Evenimentul zilei).
Trebuie remarcată şi atitudinea regizorului filmului, care spune despre luptătorii anticomunişti că "oamenii ăia nu sunt nişte îngeraşi pentru mine". Mai mult, în catalogul de prezentare a filmului, acesta afirmă, în dispreţul adevărului istoric şi a moralităţii ireproşabile a luptătorilor din Munţii Făgăraşului, că "Relatările sunt complicate; unele dintre personaje erau controversate; mulţi dintre luptători erau simpli hoţi de buzunare, tineri înfierbântaţi conduşi de impulsuri sau/şi idei naţionaliste - socialişti, liberali, tot felul de membri de partid, majoritatea din partidele interzise de regimul comunist care a venit la putere după cel de-al II-lea război mondial". (F. P.)


Redăm mai jos articolul apărut în Evenimentul zilei.

SCRISOARE. Pe motiv că filmul ar aborda un personaj care a făcut parte din mişcarea legionară, mai multe organizaţii cer încetarea proiecţiilor din festival.

Una dintre cele patru producţii româneşti proiectate zilele acestea la Festivalul de la Berlin este criticată pentru că ar „glorifica” un fost legionar.

Scrisoarea de protest împotriva filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”, regizat de Constantin Popescu şi prezentat în secţiunea Forum a Festivalului de la Berlin, este semnată, printre alţii, de Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului din România, şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”.

Proiecţiile nu vor fi oprite

Destinatarii „petiţiei” sunt directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, şi membrii juriului actualei ediţii, prezidat de Werner Herzog, deşi filmul nu este în competiţie.

Semnatarii protestului critică la filmul pe care se pare că nu l-au vizionat - şi pe care îl descriu drept „documentar”, ceea ce el nu este - că acesta ar glorifica o persoană, portretizând- o drept luptătoare împotriva comunismului, deşi aceasta a a parţinut mişcării legionare. Filmul urmăreşte lupta grupului de partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu, în primii ani de comunism.

„Vă aducem la cunoştinţă că Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte din Mişcarea Legionară din România, Fraţia de Cruce Negoiul, fiind un militant al acestei organizaţii cu caracter fascist, antisemit şi rasist“, scriu semnatarii.

„Promovarea cultului persoanelor şi organizaţiilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob este interzisă de legea din România şi contravine principiilor fundamentale ale democraţiei europene“, se arată în scrisoare. Prin urmare, semnatarii cer să se „dispună încetarea proiecţiilor“, lucru care n-a fost acceptat de organizatorii Berlinalei.

„Vreau să fiu înţeles bine, acest film nu e o hagiografie”

Protestul a fost un subiect de discuţie duminică seara, la petrecerea românilor de la Berlin. Bernd Bruder, responsabil cu selecţia filmelor din Europa de Sud-Est în secţiunea Forum, a a părat decizia de a selecta „Portretul luptătorului la tinereţe”, susţinând că acuzaţiile ar fi neîndreptăţite.

El a a dmis, în schimb, că s-ar putea ca, pentru un istoric român, unele aspecte să fie discutabile. „Nu putem porni la discuţie atâta timp cât cei care protestează nu au văzut filmul. E, în primul rând, un film de ficţiune şi nu un documentar”, spune Constantin Popescu.

„Vreau să fiu înţeles bine, acest film nu e o hagiografie, oamenii ăia nu sunt nişte îngeraşi pentru mine. Asta nu înseamnă că nu am voie să am o părere despre ce s-a întâmplat. Eu prezint nişte fapte ale unor oameni, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce au făcut ei”, continuă cineastul, amintind de faptul că Gavrilă Ogoranu a fost portretizat de nenumărate ori în România, inclusiv în „Memorialul durerii”, de la TVR, fără să protesteze cineva.

„Încerc doar să înţeleg de ce se judecă lucrurile cu măsuri diferite. Şi de unde psihoza asta, de a nu vorbi despre anumite lucruri?”.

Cercetătorul german în cultură şi criticul de film Ekkehard Knoerer scrie în revista de cultură on-line „Perlentaucher” că „Popescu, ca autor al scenariului, pe de-o parte observă cele întâmplate clar din poziţia dreptei anticomuniste. El tace însă asupra faptului că multe dintre figurile sale din film, care apar drept eroice, deşi fără sens, au un fundal fascistoid-antisemit, ceea ce i se poate reproşa din punctul de vedere al unui istoric“.

„Nu putem porni la discuţie atâta timp cât cei care protestează nu au văzut filmul.“,

CONSTANTIN POPESCU, regizor

ISTORIE

„Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”

• Ion Gavrilă Ogoranu, unul dintre cei mai înverşunaţi partizani anticomunişti, a încetat din viaţă în 2006, în satul Galţiu, din judeţul Alba, la 73 de ani.
  
  
• În anii de liceu, în Făgăraş, a activat în Frăţia de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare.

• Ca student, a fost condamnat, în lipsă, la 19 ani de închisoare în procesul celor 200 de studenţi de la Cluj, după ce, între 1941 şi 1944, fusese închis pentru „activitate interzisă”.
  
  
• Între 1948 şi 1955 - când ultimii luptători au ajuns în mâinile Siguranţei, în urma unor denunţuri - a condus Grupul Carpatin Făgărăşan.
  
  
• A fost condamnat la moarte în 1951. Timp de 21 de ani, până în 1976, a stat ascuns în casa Anei Săbăduş, văduva unui deţinut politic, care i-a devenit ulterior soţie. Se pare că a scăpat de condamnare, după 1976, graţie intervenţiei lui Richard Nixon.

„Au fost voci grăbite care au afirmat răstit că mişcarea de rezistenţă anticomunistă a fost opera legionarilor. E o minciună. În acelaşi timp, printre partizani au fost şi legionari. Trebuie luat caz cu caz. E o prostie enormă să acreditezi ideea că a fost o mişcare a legionarilor de fapt, iar în mediile germane, în special, s-au făcut câteva extrapolări ne avenite. Trebuie, pur şi simplu, acceptat acest episod din trecutul lui Ogoranu, ca şi faptul că a fost un luptător adevărat. Trebuie discutat concret, dacă e cazul, ce anu me a făcut el ca legionar. Sunt două lucruri distincte”, spune istoricul Armand Goşu. (Florentina Ciuverca)

PROIECT

Urmează portretul Elisabetei Rizea

• „Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a unui triptic numit „Aproape linişte”, care va continua cu două alte filme, despre fraţii Arnăuţoiu şi Elisabeta Rizea.
  
  
• Filmările, care au angrenat peste 100 de actori, au avut loc în 2008, la studiourile MediaPro, din Buftea, şi în diverse locuri din ţară.
  
  
• Rolul principal, al lui Gavrilă Ogoranu, i-a fost atribuit lui Costi Diţă, iar camarazii lui au fost preluaţi, printre alţii, de Alexandru Potocean, Bogdan Dumitrache, Alin Mihalache.
  
  
• Filmul a primit 1,5 milioane de lei de la Centrul Naţional al Cinematografiei, în 2006.

Traian Danciu
Evenimentul zilei, Marti 16.02.2010

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici. Drama celor doi Gavrilă

Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului Partid Comunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelor sovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după care trecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numita dictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna „violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în România a însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelor culturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De la plutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumane coordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fost folosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibra naţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze de paraziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiile naturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii. Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. În realitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea „luminii de la Răsărit“.
Odată cu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera că anularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotriva comunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material. Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anularea hotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilor celei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie că legendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruri abătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către „justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoare pentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, la fel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 de ani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensia de persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele morale şi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţării trebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca brazii care se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţia post-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii sunt siliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cu demnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.

O lege strâmbă

În 2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţi politici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe care le-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această lege trebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nu există un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinut se adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în care domiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumul despăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniu prin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau „recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge - dacă mai ajunge - din diferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cu diferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci ca decretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să reglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg din această problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută în detenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit să se ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului, nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.

Profitorii tuturor regimurilor

A trebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentru ca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimele regimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bine instalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiar reprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor care au reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnarea comunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şi tancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură, de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea - el însuşi şi „fost“, şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şi la uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc - îşi fac cu tupeu propagandă în blăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, un fost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la „revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împarte certificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici în parascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţii şi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorul fără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu se află la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după 1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşevic eliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la 1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Komintern desăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţii politici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitorii anticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că, vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“...

Victor RONCEA

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici
Curentul - miercuri, 03 februarie 2010

© Curentul

BĂDIA OGORANU ŞI REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ la Festivalul de Film de la Berlin. „Portretul luptătorului la tinereţe“ al regizorul Constantin Popescu jr

Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin. Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului

Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.

Drama luptătorului anticomunist

“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.

„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“

„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.

Este un film despre demnitate

„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.

„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“

„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.

Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor

„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.

„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“

Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.

Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă

Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş

Sursa si comentarii: Monitorul de Fagaras

Patriarhul roşu

În toiul campaniei electorale o ştire de o mare importanţă şi cu multe repercusiuni a trecut aproape neobservată: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a interzis comercializarea în incinta bisericilor din România cărţile apărute la Editura Sânziana. Directorul acestei edituri, Florin Dobrescu, şi-a exprimat mâhnirea faţă de această decizie, în principal deoarece majoritatea cărţilor editate la Sânziana reprezentau mărturii istorice ale luptei anticomuniste din România.
Această decizie se încadrează perfect în trendul ideologic şi politic din România, care la 20 de ani de la Revoluţia anticomunistă îşi ţine eroii la sertar şi preferă elaborarea de rapoarte sterile de condamnare a comunismului, cum este cel realizat de către “Volodea” Tismăneanu, ai cărui părinţi au venit în România pe tancurile armatei sovietice. După această decizie nu m-a mirat nici faptul că luptătorii anticomunişti şi pro-Unire, Lesco, Popa şi Ivanţoc, care au stat 15 ani în temniţele din Tiraspol, nu merită din partea Senatului României nici măcar acordarea unui titlu onorific, care să le certifice suferinţele şi eroismul. Potrivit senatorului PNL Mircea Diaconu, actorul care s-a ratat în politică, ar trebui să aşteptăm să moară şi apoi să le acordăm acest titlu post-mortem!
În România se flutură anticomunismul şi reabilitarea eroilor ca pe o cârpă decolorată care nu mai are nimic de a face cu adevărul istoric şi cu oamenii care au luptat, prin credinţă sau cu arma în mână, împotriva ocupaţiei sovietice din România. Înţeleg de ce îl poate deranja pe Patriarhul Daniel cartea “Cranii de lemn” a fruntaşului legionar Ion Moţa. Între un tânăr naţionalist, care a fost liderul studenţimii din Cluj-Napoca, a editat reviste şi a murit luptând în Spania împotriva comuniştilor, şi un mason, care s-a plimbat în plin regim comunist în întreaga Europă pe când restul mureau de foame, ca apoi să ajungă mitropolit şi patriath, e o mare diferenţă. Lui Daniel Ciobotea i s-a ars dosarul de la Securitate chiar în timpul revoluţiei, pentru ca apoi să fie promovat asiduu în diferite funcţii chiar de către Ion Iliescu, propunându-i-se în 1991 de către FSN să preia fotoliul de prim-ministru, după înlăturara lui Petre Roman!
Puţină lume ştie că foştii deţinuţi politici din România aveau până acum câţiva ani cazier, asemeni borfaşilor de cartier. Cunoscând în urmă cu câţiva ani un bătrân care făcuse 16 ani de puşcărie din cauză că fusese membru al Frăţiilor de Cruce (grupare a Mişcării Legionare) la Arad (intrase în puşcărie pe vremea lui Antonescu la 17 ani şi mai primise 10 ani de detenţie de la comunişti), acesta mi-a spus că el şi foştii lui colegi de detenţie, puţinii care mai supravieţuiseră, erau încă priviţi de societatea românească ca nişte recidivişti. Ori ce câte ori era nevoie să îşi ducă cazierul la vreo bancă sau la vreo instituţie, funcţionarii îi priveau lung, deoarece figurau ca fiind foşti puşcăriaşi. Alături de aceşti oameni, printre care era şi un ţărănist simpatic cu mâna dreaptă mutilată în timpul interogatoriilor din beciurile Securităţii, am mers la Aiud unde l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, o legendă a luptei armate împotriva regimului comunist, colaborator al NATO, capturat abia în 1976 şi salvat de la execuţie prin intervenţia directă a preşedintelui Nixon. Tot acolo am auzit prima oară de “sfântul închisorilor”, legionarul Valeriu Gafencu, care l-a salvat de la moarte în închisoare pe Richard Wurmbrandt, plătind cu propria viaţă. Pe aceşti oameni a pus Daniel Ciobotea, masonul, interdicţie. Pe ei şi pe alte câteva mii de români curajoşi sau martiri, a căror biografii sunt publicate de o singură editură cu posibilităţi materiale modeste şi care se baza pe credincioşii români în a răspândi povestea tragică a luptei ortodoxe şi anticomuniste din România.
Iată ce spune directorul editurii despre această interdicţie: “Ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei. Spunem “si” de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.”
Şi în încheiere, aş dori să îi transmit patriarhului roşu de la Bucureşti ce mi-a povestit mie un bătrân care a participat în calitate de soldat, în anii 1950, la capturarea grupului Şuşman din judeţul Cluj. Având doar 19 ani, băiat simplu de la ţară care a îngrijit o întreagă familie câtă vreme părintele său era într-un lagăr de muncă în Slovacia în timpul ocupaţiei hortyste, era în timpul stagiului militar când a fost nevoit să participe cu unitatea sa la capturea de “bandiţi”. Zile întregi au luat la puricat un munte dintre Cluj şi Bihor, pentru capturarea duşmanilor statului, a bandiţilor, a burghezilor. După ce au capturat câţiva dintre ei, au ajuns în tabăra unde se ascundeau aceştia. Spre suprinderea tânărului de la ţară, “bandiţii” aveau o mică gospodărie într-o râpă ascunsă, unde construiseră din bârne şi o bisericuţă, unde s-au închinat timp de 10 ani, cât erau urmăriţi de comunişti. Atunci şi-a dat seama că bandiţii nu erau bandiţi, ci români simpli, ortodocşi, ca şi el. A învăţat în acea zi cât va trebui să înveţe acest popor în zeci de ani, din cărţi date din mână în mână, puse la embargou de către însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
George Bara
www.napocanews.ro

Interviu Veghea cu doctorul Florin Mătrescu: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet!

În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene, inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS