Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români. Să ne fie ruşine!

Pe site-ul sfinti romani in care sunt prezentati toti sfintii romani din secolul III pana azi, fiecare cu viata si nevointele sale, pentru perioada 1950-2006, am gasit doar aceasta listuta pe care o redau mai jos. Va invit sa o cititi cu atentie.



Monahul Gudiil Avacaritei - Manastirea Neamt

Monahul Paisie Nichitescu - Manastirea Sihastria

Protosinghelul Eftimie Tanase - Manastirea Agapia Veche

Ieromonahul Damian Stog - Schitul Sf. Ioan Botezatorul Iordan

Schimonahia Melania Mincu - Schitul Sf Ioan Botezatorul Iordan

Monahia Agafia Ilie - Manastirea Agapia Veche

Schimonahul Iuvenalie Barsan - Manastirea Slatina

Protosinghelul Danul Pricop - Manastirea Slatina Suceava

Monahia Epraxia Malau - Manastirea Varatec

Protosinghelul Iosif Rusu - Manastirea dintr-un Lemn

Schimonahia Valentina Neacsu - Pustnica din din Muntii Sihlei

Monahul Damian Taru - Manastirea Neamt

Ieroschimonahul Danul Tudor - Schitul Rarau

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

Schimonahul Gherasim Carja, Manastirea Neamt

Protosinghelul Mihail Badila, Schitul Pestera Ialomicioarei

Monahia Agatonica Bordacel, Manastirea dintr-un Lemn

Protosinghelul Vasian Scripca - Manastirea Secu

Arhimandritul Sava Cimpoca - Schitul Sf. Ioan Botezatorul

Schimonahul Iona Balasescu - Sihastria Cavsocalivia - Muntele Athos

Monahul Atanasie Pavaluca - Manastirea Neamt

Monahul Evghenie Dumitrescu - Schitul Brazi - Vrancea

Ieromonahul Cosma Popa - Manastirea Cocos Tulcea

Ieromonahul Varnava Lasconi, Manastirea Bistrita Valcea

Sfantul Ioan Episcopul cel Minunat - Schitul Sihla

Richard Wurmbrand si Ortodoxia



Doar 26 de oameni s-au invrednicit a deveni sfinti. Toti cu o singura exceptie provin din cinul monahal. Cu doua-trei exceptii au vietuit cu totii in manastirile din Moldova. Cu totii, cu o singura exceptie, au murit de moarte buna pe patul lor. Un singur mucenic e strecurat in lista, ieroschimonahul Daniil Tudor. In finalul listei, Richard Wurmbrand, care nici macar nu e ortodox.

Din parcurgerea listei se desprind trei concluzii:

1)Ca doar vietuitorii din manastiri au acces la sfintenie. Cu cat stai mai mult in manastire, sansele sporesc;

2)Au prioritate surorile si mamele marilor duhovnici;

2)Ca in timpul regimului comunist prigonitor de crestini, a fost un singur martir, doar Sandu Tudor.

Sa ne fie rusine! Sa ne fie rusine ca sfinti martiri de la Aiud, Gherla, Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra si toate lagarele de munca fortata, nu au loc pe listele sfintilor. Unde sunt Arsenie Boca, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Valeriu Gafencu si multi altii? Sa ne crape obrazul de rusine pentru nedreptatea pe care le-o facem de 20 de ani. De aceea nu ne mai rabda nici pamantul!



Sursa:



http://emilia-corbu.blogspot.com

Crăciunul în închisorile comuniste

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.

(Athanasie Berzescu)



Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.

În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.



A venit şi-aici Crăciunul,

Să ne mângâie surghiunul;

cade albă nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea

care-aici se stinge.

Tremură albastre stele

peste dorurile mele;

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Maica Domnului curată

Adă veste minunată!

Zâmbetul tău drag,

înflorească-n prag

ca o zi cu soare!

Zâmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde-ţi mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină,

de sfânta-Ţi Lumină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori.



(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)



Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.

Mamă dragă,

Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,

Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;

Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea

Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.



Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).



Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.



„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:

«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».

Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?

A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).

După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:

O, brad frumos, ce sfânt erai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochii de cicoare.

Revăd un alb şi sfânt cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi-nainte.



Un brad cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată.

Prin vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată



Azi nu mai vine Moş Crăciun

Ca-n noaptea de cenuşă,

Ci doar durerile-mi s-adun’

Să-mi plângă după uşă.



Trosneşte lacătul de fier,

Se stige câte-o viaţă,

S-aude glas de temnicer

Pe lespedea de gheaţă.



Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.

(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).



Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.

Dormi copilul mamii, nani, nani,

A plecat şi ultimul lăstun.

Ruginiră plopii şi tufanii

Şi din temniţa ce-i surpă anii,

Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:

„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.



(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

de Gheorghe Constantin Nistoroiu



Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.



În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.

„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.

În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,

Sufletul de altădată-l colindăm.

Cad nămeţii şi pierim

Fără cruce, fără ţară, velerim!

Trec în caravană magii dorului,

Peste fruntea rece-a luptătorului.

Brazii ard în vatra vechiului cătun,

Noi pornim colindul unui nou Crăciun.

Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim

Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“

(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )

După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.



Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti



Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.

„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:

O, brad frumos,

Copil bălai, Crăciun şi brad

S-au stins în alte zile,

Azi numai lacrimile cad

Pe-ngălbenite file.

În bezna temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute,

Şi-mpovărat de doruri plâng

Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare lespedea momânt

Al tinereţii mele.“.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).



Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949



Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.

Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).



Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.



Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.

„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.

Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“

(Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)



Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952



Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.

Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.

Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.





Numai temniţa posacă

a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

pentru noi nu-i stea,

cerul nu se-aprinde.

Pentru osândiţi

Îngerii grăbiţi

Nu aduc colinde.

(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).



Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952



Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarm?. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.

„Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).



Crăciunul exilului



La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din

Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).



Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina



Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă?. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.

„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)



Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.



„Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

-Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj. „



Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc :

Pe malul Trotuşului

Cântă robii Domnului,

Înjugaţi la jugul Lui.

Dar cântarea lor e mută,

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.



În inima robului,

Domnu-şi face ieslea Lui,

În noaptea Crăciunului.



Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură rouă.



Stă un copilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş

S-a oprit un îngeraă,

Ce-i şopteşte drăgălaş:

„Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare,

Unde-i Domnu-ntemniţat“.





Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască praznic mare.



Valeriu Gafencu - Colind.







Decembrie 2009, Târgu Neamţ



Sursa:

http://www.curentul.ro

Fostul deţinut politic Nicolae Itul a trecut în lumea celor veşnice! Dumnezeu să-l ierte! Evocare Valeriu Gafencu şi Părintele Arsenie Boca (VIDEO)

Patriarhul roşu

În toiul campaniei electorale o ştire de o mare importanţă şi cu multe repercusiuni a trecut aproape neobservată: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a interzis comercializarea în incinta bisericilor din România cărţile apărute la Editura Sânziana. Directorul acestei edituri, Florin Dobrescu, şi-a exprimat mâhnirea faţă de această decizie, în principal deoarece majoritatea cărţilor editate la Sânziana reprezentau mărturii istorice ale luptei anticomuniste din România.
Această decizie se încadrează perfect în trendul ideologic şi politic din România, care la 20 de ani de la Revoluţia anticomunistă îşi ţine eroii la sertar şi preferă elaborarea de rapoarte sterile de condamnare a comunismului, cum este cel realizat de către “Volodea” Tismăneanu, ai cărui părinţi au venit în România pe tancurile armatei sovietice. După această decizie nu m-a mirat nici faptul că luptătorii anticomunişti şi pro-Unire, Lesco, Popa şi Ivanţoc, care au stat 15 ani în temniţele din Tiraspol, nu merită din partea Senatului României nici măcar acordarea unui titlu onorific, care să le certifice suferinţele şi eroismul. Potrivit senatorului PNL Mircea Diaconu, actorul care s-a ratat în politică, ar trebui să aşteptăm să moară şi apoi să le acordăm acest titlu post-mortem!
În România se flutură anticomunismul şi reabilitarea eroilor ca pe o cârpă decolorată care nu mai are nimic de a face cu adevărul istoric şi cu oamenii care au luptat, prin credinţă sau cu arma în mână, împotriva ocupaţiei sovietice din România. Înţeleg de ce îl poate deranja pe Patriarhul Daniel cartea “Cranii de lemn” a fruntaşului legionar Ion Moţa. Între un tânăr naţionalist, care a fost liderul studenţimii din Cluj-Napoca, a editat reviste şi a murit luptând în Spania împotriva comuniştilor, şi un mason, care s-a plimbat în plin regim comunist în întreaga Europă pe când restul mureau de foame, ca apoi să ajungă mitropolit şi patriath, e o mare diferenţă. Lui Daniel Ciobotea i s-a ars dosarul de la Securitate chiar în timpul revoluţiei, pentru ca apoi să fie promovat asiduu în diferite funcţii chiar de către Ion Iliescu, propunându-i-se în 1991 de către FSN să preia fotoliul de prim-ministru, după înlăturara lui Petre Roman!
Puţină lume ştie că foştii deţinuţi politici din România aveau până acum câţiva ani cazier, asemeni borfaşilor de cartier. Cunoscând în urmă cu câţiva ani un bătrân care făcuse 16 ani de puşcărie din cauză că fusese membru al Frăţiilor de Cruce (grupare a Mişcării Legionare) la Arad (intrase în puşcărie pe vremea lui Antonescu la 17 ani şi mai primise 10 ani de detenţie de la comunişti), acesta mi-a spus că el şi foştii lui colegi de detenţie, puţinii care mai supravieţuiseră, erau încă priviţi de societatea românească ca nişte recidivişti. Ori ce câte ori era nevoie să îşi ducă cazierul la vreo bancă sau la vreo instituţie, funcţionarii îi priveau lung, deoarece figurau ca fiind foşti puşcăriaşi. Alături de aceşti oameni, printre care era şi un ţărănist simpatic cu mâna dreaptă mutilată în timpul interogatoriilor din beciurile Securităţii, am mers la Aiud unde l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, o legendă a luptei armate împotriva regimului comunist, colaborator al NATO, capturat abia în 1976 şi salvat de la execuţie prin intervenţia directă a preşedintelui Nixon. Tot acolo am auzit prima oară de “sfântul închisorilor”, legionarul Valeriu Gafencu, care l-a salvat de la moarte în închisoare pe Richard Wurmbrandt, plătind cu propria viaţă. Pe aceşti oameni a pus Daniel Ciobotea, masonul, interdicţie. Pe ei şi pe alte câteva mii de români curajoşi sau martiri, a căror biografii sunt publicate de o singură editură cu posibilităţi materiale modeste şi care se baza pe credincioşii români în a răspândi povestea tragică a luptei ortodoxe şi anticomuniste din România.
Iată ce spune directorul editurii despre această interdicţie: “Ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei. Spunem “si” de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.”
Şi în încheiere, aş dori să îi transmit patriarhului roşu de la Bucureşti ce mi-a povestit mie un bătrân care a participat în calitate de soldat, în anii 1950, la capturarea grupului Şuşman din judeţul Cluj. Având doar 19 ani, băiat simplu de la ţară care a îngrijit o întreagă familie câtă vreme părintele său era într-un lagăr de muncă în Slovacia în timpul ocupaţiei hortyste, era în timpul stagiului militar când a fost nevoit să participe cu unitatea sa la capturea de “bandiţi”. Zile întregi au luat la puricat un munte dintre Cluj şi Bihor, pentru capturarea duşmanilor statului, a bandiţilor, a burghezilor. După ce au capturat câţiva dintre ei, au ajuns în tabăra unde se ascundeau aceştia. Spre suprinderea tânărului de la ţară, “bandiţii” aveau o mică gospodărie într-o râpă ascunsă, unde construiseră din bârne şi o bisericuţă, unde s-au închinat timp de 10 ani, cât erau urmăriţi de comunişti. Atunci şi-a dat seama că bandiţii nu erau bandiţi, ci români simpli, ortodocşi, ca şi el. A învăţat în acea zi cât va trebui să înveţe acest popor în zeci de ani, din cărţi date din mână în mână, puse la embargou de către însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
George Bara
www.napocanews.ro

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a împlinit 86 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre sfinţii închisorilor

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.

F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.

F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Mărturisitori ai temniţelor comuniste la Radio România Actualităţi. Temniţa mântuirii Sfântului închisorilor - Valeriu GAFENCU (audio)

SFINTII DE LA AIUD STRIGA: LASATI-NE ODATA IN PACE, LASATI-NE IN LEGEA NOASTRA! (VIDEO)

Mesajul Parintelui Arsenie Boca catre gruparile anticomuniste a fost "Razboiul se castiga cu armele duhului"- marturie video Nicolae Itul

Fostul detinut politic Nicolae Itul, in bratele caruia a murit Valeriu Gafencu, povesteste cum l-a cunoscut pe Sfantul inchisorilor la Aiud (video)

Coordonatorul revistei Veghea, Florian Palas, a realizat un interviu cu fostul detinut politic Nicolae Itul. Bun prieten cu Sfantul Valeriu Gafencu, dl Nicolae Itul a acceptat sa ne povesteasca intamplari minunate petrecute alaturi de acesta. In aceasta prima parte, fostul detinut politic ne povesteste cum l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu in inchisoarea Aiud.

Nicolae Purcarea, fost detinut politic timp de 20 de ani, vorbeste despre sfintenia din inchisorile comuniste si cere scoaterea adevarului la iveala!

Îmi este greu să comprim cei 20 de ani de puşcărie în câteva cuvinte. Mă voi rezuma totuşi la o parte din convulsiunile care au fost în aceşti 20 de ani de închisoare, pentru că închisoarea nu este doar un zid rece. În închisoare se zbat oameni, se frământă idei. Şi acolo iese adevărul. Adevărul încă nu s-a scris, încă nu s-a dat pe faţă; nu se cunoaşte adevărul. Eu vă voi prezenta o parte din aceste convulsiuni.

Trifan şi Marian au fost mentorii sfinţilor închisorilor

În 1941, când primii deţinuţi politic au început să populeze Aiudul, toţi cu pedepse de 10, 15, 20 de ani, şi-au pus problema: ce ne facem? Cum vom rezista noi 20 de ani de puşcărie? Pentru că problema se pune astfel: ce este mai puternic, materia sau spiritul? Şi bine-nţeles, concluzia a fost că spiritul este acela care ne duce pe treptele acestea ale rezistenţei. De la Braşov erau atunci avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, cu pedepse de 17, respectiv 20 de ani. Ei au fost mentorii tuturor sfinţilor din închisoare. Luăm Biblia în mână şi cu Biblia vom parcurge 20 de ani sau toată viaţa. Aceasta a fost decizia lor. Şi aşa a fost. S-a format la Aiud aşa-zisul „grup al sufletiştilor”, în care câţiva, un grup frumos, s-au aliniat şi au uitat de cele materiale. În grupul acesta au fost Părintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Virgil Maxim, Marian Naidim, Nicu Mazăre. Şi acest grup nu a făcut altceva decât, cu Biblia în mână, să gândească, să mediteze la cele sfinte. Mai mult, nu a fost o formă artificială de manifestare. A fost o formă profundă, spirituală. Ei, când şi-au luat acest ideal pe care să-l ducă până la moarte, au fost profund conştienţi de ceea ce fac. Şi bine-nţeles că ei s-au separat.

Vă puteţi închipui că pentru noi închisoarea nu a fost doar zidul rece. Pentru noi închisoarea a fost o mănăstire de cultură, o cetate de cultură.

Cea mai grea boală în închisori a fost deznădejdea

Să vă spun un lucru: cea mai grea boală în închisoare nu este nici foametea, nici frigul, ci decăderea. Atunci când omul nu mai are nicio speranţă, atunci când omul cade în deznădejde. Deznădejdea aceasta aduce de la sine şi moartea. Ori, împotriva acestei deznădejdi trebuia luptat. Cum să lupţi? Au început ţevile să vorbească, plăcuţele de săpun, toate, pentru că noi, în perioada aceea, nu aveam voie să avem un vârf de creion, nu aveam voie să avem o bucată de hârtie. Toată mulţimea a fost obligată ca pe talpa bocancului, pe orice bucată de scândură găsea, să facă plăcuţă de scris. Cu un vârf de sârmă, cu un vârf de lemn ascuţit scriau şi învăţau. Şi ţevile caloriferului au început să vorbească. Abia aşteptam să vină dimineaţa ca să ascultăm o poezie nouă transmisă pe ţeavă de Radu Gyr. Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid. A fost o perioadă mai liniştită, când deţinuţii aveau o oarecare libertate. Acolo s-a cimentat sufletul omului.

Să ne întoarcem la izvoare, la omenia românească

Aş vrea să vă spun un lucru pe care trebuie să-l reţineţi. Nu scăpăm de criza sufletească în care ne aflăm dacă nu ne întoarcem la izvoare. Ce sunt izvoarele? Izvoarele sunt omenia strămoşilor noştri. La ei trebuie să ne întoarcem, la gândul lor, la trăirea lor, la credinţa lor. Ei sunt acei care ne şoptesc, care ne îndeamnă: „Trăiţi ca noi şi veţi fi mai aproape de Dumnezeu”. Aceasta este legătura care s-a creat între om şi Dumnezeu. Legătura aceasta se numeşte omenie: să fii bun, să fii cinstit, să fii drept, să fii milos. Toate aceste lucruri le aveau strămoşii noştri. „Punga de bani din mijlocul cetăţii nu-i a mea, e a vecinului. Brazda până aici este, de aici este a vecinului. Nu mă lăcomesc să mă întind”. Numai aşa vom reuşi să scoatem oameni de omenie. De ce? Pentru că e uşor să zicem Tatăl nostru, Doamne-Doamne, dar e foarte greu să zicem: „şi iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Mircea Vulcănescu, înainte de a muri, a zis: „Să nu ne răzbunaţi!”. Dar cum să te răzbun când tu, în gândul tău, în concepţia ta, ai dragostea creştină, ai iubirea? Cum pot să te răzbun? A te răzbuna e un factor negativ. E satanic. Ura te îndeamnă să te răzbuni. Ori dragostea creştină nu poate naşte ura. Ura este un apanaj al materiei, al materialismului. Noi, creştinii, mergem cu ideea de iubire, de dragoste.

Aş vrea să vă spun o poveste. În 1956 erau la Jilava, zidiţi de vii în celule, 16 deţinuţi. Într-o celulă erau părintele Calciu, scriitorul Marcel Petrişor, Costache Oprişan. Acesta din urmă era pe moarte, era bolnav de tuberculoză. Părintele Calciu, din dragoste pentru Costache Oprişan, şi-a tăiat o venă şi a umplut o cană cu sânge să i-o dea lui Costache; gândea el că în felul acesta Costache poate îşi va reveni. Dar fost prea târziu. Costache Oprişan a murit.

Noi suntem generaţia care a renunţat la viaţă!

Noi suntem generaţia de la 1948, care a renunţat la viaţă. Ne-am dăruit viaţa unui crez din prea mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de neam. Noi n-am făcut politică. Nu ştim ce este politica, dar ştim că trebuie să jertfim pentru Dumnezeu şi neam. Şi cu aceste gânduri noi am rezistat 20 de ani. Într-o mănăstire, toţi sunt îmbunătăţiţi, dar mai presus de toţi sunt duhovnicii care se retrag pe undeva printr-o chilie. Aşa a fost şi la noi în închisoare. Gândurile noastre au fost întotdeauna aceleaşi, dar trăirile la unii au fost mai puternice, la alţii mai omeneşti. Dar în căruţa asta sfântă am mers cu toţii, am împins cu toţii, ne-am străduit cu toţii.

Închisorile noastre au fost pline de sfinţi

Pentru că ne punem întrebarea: care este scopul final al vieţii? Şi dacă suntem creştini, mărturisim pe Hristos. Trebuie, pe drumul acesta pe care l-am purces, să zicem: Alături de Tine, Doamne, spre mântuirea noastră, a neamului şi a noastră, a tuturor. Şi dacă acesta este un ţel final pe care trebuie să-l îmbrăţişăm, trăind în societate trebuie să fim modele, exemple pentru toţi cei care încearcă să vină la noi. Acestea au fost frământările care au dus la apariţia sfinţilor. Vă spun aşa cum a zis cineva: toate închisorile comuniste au fost pline de sfinţi. Este adevărat, pentru că viaţa noastră a fost destul de izolată. Am trăit unilateral. Gândul nostru, flacăra la care ardeam era una: să scăpăm de comunişti, să fim liberi. Şi pentru acest lucru între noi a existat o frăţie nemaipomenită.

Vă spun iarăşi o poveste frumoasă. La mină, povesteşte Părintele Justin Pârvu - căci şi el a fost acolo - a venit un lot. În lotul acesta, unul dintre deţinuţi a văzut pe cineva. Şi când l-a văzut, s-a dus iute, a făcut rost de mâncare şi i-a dat. Zice: „Domnule, ţi-o fi foame. Uite, să-ţi dau ceva de mâncare”. Şi, sigur, deţinutul, venind de pe drum, era flămând, era ca vai de el. Şi deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Dumneata de ce eşti condamnat, domnule”? Şi-i spune deţinutul: „Ei, pentru că am dat de mâncare unui fugar. Nu ştiam că acel fugar a fugit din munţi, s-a rătăcit, şi pentru asta m-au condamnat”. Iar deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Cum s-a găsit un aşa om netrebnic pentru acest lucru să te condamne… Cine a fost acela?” Şi atunci deţinutul, ce spune? „Dumneata! Dumneata ai fost acela care m-ai condamnat pentru acest fapt”. Sau un altul, un amic zice: „M-am dus în celulă şi ştiam cine este în celulă, preşedintele tribunalului de la Ploieşti, şi l-am întrebat: „Domnule Manea, mă mai cunoşti? Eu sunt cel pe care l-ai condamnat 20 de ani”. „Nu, nu te cunosc. Şi ce, ai venit să-mi ceri socoteală”? „Am venit să văd dacă ai pâine, dacă ai pătură, dacă îţi trebuie ceva”. S-a îngrozit domnul Manea crezând că urmează represalii. Amicul meu s-a dus, a luat o pâine, a luat o pătură şi i-a dat. Şi lacrimi grele au început să curgă pe ochii magistratului. „Cum, domnule? Eu v-am lovit cu ani grei de puşcărie şi dumneavoastră mă loviţi cu pâine?”. „Aşa suntem noi crescuţi, domnule colonel, aşa am fost învăţaţi”.

Adevărul să iasă la iveală: Gafencu i-a dat streptomicina lui Wurmbrand! Ne-am săturat de umilinţă!

Iertaţi-mă, n-aş vrea să fiu rău dar un lucru trebuie pus la punct: adevărul să iasă la iveală. Nu Wurmbrand i-a dat lui Gafencu streptomicină, ci Gafencu i-a dat lui Wurmbrand; el a trăit mulţi ani, Gafencu a murit. Acesta e adevărul pe care toată lumea trebuie să-l ştie. Ar trebui să-l ştie şi domnul Stejărel Olaru. Iertaţi-mă că vă prezint acest mic amănunt, care n-are nimic cu trăirea noastră, n-are absolut nimic, dar noi ne-am săturat de umilinţă. Pentru că nimic nu doare mai mult decât o umilire nedreaptă.

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul m-a aruncat şi la Piteşti, acolo unde, dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trăit 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi, copiii care sunteţi, ca voi, părinţii care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut, să vă spunem noi ce este comunismul.

Sursa: Revista Veghea, nr. 3 (8), 2009

Nicolae Purcarea, marturisitorul crestin ortodox, la conferinta "Dictatura si Martiraj" Partea a II-a

Marturisirea lui Nicolae Purcarea la conferinta "Dictatura si Martiraj"

Sora lui Valeriu Gafencu la conferinta "Dictatura si martiraj"

Valeriu Gafencu: Imnul invierii

Imnul învierii

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,

Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,

Fortificaţi Biserica Creştină

Cu pietre vii zidite-n temelii.



Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,

Cu sufletul senin, purificat!

Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,

E Nunta Fiului de Împărat!



Să crească-n inimile noastre-nfrânte

Un om născut din nou, armonios,

Pe chipurile voastre să Se-mplânte

Pecetea Domnului Iisus Hristos.



Un clopot tainic miezul nopţii bate,

Iisus coboară pe pământ;

Din piepturile voastre-nsângerate

Răsună Imnul Învierii Sfânt.



Smulgeţi-vă din ceata celor răi,

Intraţi în cinul oastei creştineşti,

Priviţi spre Porţile Împărăteşti,

Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Valeriu GAFENCU

Martyria. Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.
- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.
- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.
- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.
- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.
- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS

Părintele Constantin Voicescu despre martirii de la Târgu Ocna

Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. Suntem aci şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de bucurie pe care o trăim aşa cum a surprins-o sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor comun:Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma taNădejdea revederii-n paradis.Mereu vei fi cu noi şi-om aşteptaSă ne-ntâlnim cu sufletul deschis.
Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu intensitate, ca pe o arvună, şi întâlnirea noastră de aci, de acum, dintre noi şi dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Târgu Ocna. Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti” în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu Ocna”, ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist.
Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, luându-şi „la revedere” de la toţi… Cu câteva zile înainte terminase, ca pe un testament, Imnul celor căzuţi. Doctorului Mihai Lungeanu Valeriu Gafencu i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a apărut Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, eu voi fi iubirea ta“.
În chiar ziua despărţirii, aceluiaşi doctor care 1-a vegheat zi şi noapte i-a spus: „Simt că urc nişte trepte. Respir şi mă simt din ce în ce mai uşor” (în timpul acesta, spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi inexistente). A dorit ca celor din Târgu Ocna să li se dăruiască din partea lui, atunci când va fi cu putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo cu numele mamei şi surorilor pe buze.
Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu Ocna Ion Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna părintele Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne privesc de dincolo.
Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire care sunt sau nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte.
Despre aspectul duhovnicesc din Târgu Ocna am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură să o facă. De aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor. Deşi, vă daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească de subiectivism.
În ce mă priveşte, subliniez din capul locului: viaţa de la Târgu Ocna, cu frumuseţile şi tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei, de care eram îndră­gostit, şi să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul.
Cum să faci cunoscută viaţa duhovnicească de la Târgu Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă cineva ce s-a petrecut aci, zi de zi, între 1950 şi 1954? Şi apoi, cuvintele sunt aşa de neputincioase! Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou complet, voi face doar o palidă schiţă.
Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Dure­rea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai uma­ne, temniţa a rămas temniţă.
Dar aci, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: „Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul crucii“.
Mila lui Dumnezeu ni s-a făcut vădită de când am păşit în Târgu Ocna, vărsaţi din duba-vagon care ne aducea de la Piteşti. Nu pot să uit acea seară târzie de mai 1950, cu lună plină, cu aerul îmbălsămat de teii înfloriţi, pe care îl sorbeam cu lăcomie, când convoiul celor aproximativ 50 de deţinuţi - nişte arătări, majoritatea tineri studenţi şi elevi - s-a îndreptat spre puşcăria-sanatoriu. Şi nu ne venea să credem urechilor cuvintele blânde ale celor câţiva gardieni mai în vârstă, care ne îndemnau: „Staţi mai încet, taică!”. Noi eram obişnuiţi numai cu „banditu­le!”, cu înjurături, cu pumni şi cu ciomege! Ba ni s-a spus şi: „Bine aţi venit!” Dar camerele unde am dormit prima noapte, cu ferestre mari şi fară obloane! De neconceput într-o închisoa­re. Dar faptul că a doua zi am aflat că puteam ieşi afară, în voie! Să te poţi întinde pe iarbă, să vezi cerul şi să fii văzut de soare, să te întâlneşti şi să ai voie să stai de vorbă cu ceilalţi fraţi de suferinţă! Şi apoi să fii cercetat medical, cu atenţie şi dragoste, să fii tratat, să ai o mâncare mai bună, mai îndestulătoare. Şi pâine, ba chiar unt şi lapte! Iertaţi-mă, numai cei care au trăit clipele acelea pot înţelege.
Condiţiile acestea însă n-au fost o permanenţă. Am parcurs perioade de mari restricţii, de teroare chiar, îndeosebi atunci când s-a încercat - fară succes - să se facă „reeducare” ca la Piteşti. Iar activitatea ofiţerului politic securist şi a informatorilor a însemnat un necontenit stres. La un moment dat, paraclisul din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectat, iar crucea de pe turlă dată jos. Şi s-au trimis în penitenciar, drept cârpe de spălat pe jos, veşminte preoţeşti şi sfinte acoperăminte de altar. Ne-am îngrozit de blasfemia asta. Şi am căutat să le recuperăm şi să le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut în căptuşeala paltonului meu cu care m-am învelit până la eliberare. Am reuşit să-1 scot afară. Să fie oare vreo legătură între acest patrafir şi faptul că mai târziu am devenit preot?
În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aci legături mai puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un sfânt şi pe care, mai devreme sau mai târziu, Biserica îl va canoniza.
Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. S-au învăţat texte sfinte pe de rost. Erau tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Nu mai vorbesc de rugăciuni, acatiste, paraclise etc. Plăcuţa de săpun - în diferite tehnici - a fost tabula cerată care a suplinit, cu mare eficacitate, hârtia modernă.
La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice.
Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi. Spuneam că au existat şi perioade de izolare. Într-un astfel de moment, un bolnav grav, fost ofiţer de jandarmi, a intrat în comă. A stat aşa o săptămână, după care, trezindu-se, s-a ridicat şi a cerut: „Vreau un preot!” N-a putut ajunge nici un preot la el. Atunci muribundul a strigat: „Eu am ucis un om!” Şi şi-a dat duhul. Lucrul acesta nu-1 ştia decât el şi Dumnezeu. A vrut să-1 mărturisească preotului. Conştiinţa nu-1 lăsa să moară. Sunt sigur că strigătul lui, în public, a fost o adevărată mărturisire - mărturisirea dorinţei (similar cu botezul dorinţei şi al sângelui) - şi că a căpătat iertare.
Permanent ne-a vegheat schitul de pe Măgura. Clopotele lui din duminici şi sărbători aveau un răsunet deosebit în inimile noastre. Erau mângâiere şi întărire. Ştiam că nu suntem singuri. Dar priveliştea extraordinară a lumânărilor aprinse - şiraguri de stele - pe serpentinele Măgurei, în nopţile sfinte ale Prohodului şi ale Învierii!
Un clopot tainic miezul nopţii bate Şi Iisus coboară pe pământ Din piepturile noastre-nsângerate Răsună imnul învierii sfânt.
Veniţi, creştini, luaţi lumină Cu sufletul senin, purificat,Veniţi flămânzi, gustaţi din cină: E nunta Fiului de Împărat.
(V. Gafencu)
Şi sărbătorile Crăciunului… Colindele… Cele vechi şi cele noi… Cele din închisoare… Cântam şi colindele din închisorile mai de demult:
A venit şi-aici Crăciunul Să ne mângâie surghiunul… Şi doar tristeţile s-adun Să-mi plângă lângă uşă…
(Radu Gyr)
Cântam şi colindul tragic al prizonierilor români din stepele ruseşti, compus de învăţătorul, ofiţer în rezervă, Ştefan Tumurug:
La fereastra amintirii ne-adunăm Sufletul de altădată-l colindam… Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim…
La Târgu Ocna însă au înflorit şi altfel de colinde, colin­dele bucuriei:
În inima robului, Domnu-şi face ieslea LuiÎn noaptea Crăciunului…Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din cer picură rouă… “
(V. Gafencu)
Şi câte altele…
Am simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami care, după „eliberarea” din 1954, în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!” Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni!
Noi, care din mila lui Dumnezeu mai trăim, am avut feri­cirea să cunoaştem aci tineri a căror viaţă a fost o necontenită strădanie de a trăi în Hristos. Noi le suntem martori. Nu ne sur­prinde faptul că pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit de multe ori că viaţa i-a fost salvată prin dragostea creştină a aces­tor tineri care nu făceau niciun fel de discriminare religioasă sau de rasă (aşa cum erau acuzaţi). Îmi aduc aminte că, după ce se redresase (venise de la Interne, pe targa, cu vreo 18 găuri TBC în oase şi plămâni), plimbându-se la braţ cu un tânăr, şontorog şi el, pastorul, care avea humor, a exclamat: „Iată înfrăţirea iudeo-legionară!”. După eliberare, în predicile şi scrierile lui, pastorul a mărturisit de asemenea că la penitenciarul de la Târgu Ocna el a văzut sfinţi. Se referea, desigur, în primul rând la Valeriu Gafencu. Generalul Tobescu, şeful Jandarmeriei, era şi el surprins că e îngrijit cu multă dragoste de oameni pe care îi trimisese la condamnări de ani grei de temniţă. Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a ce­rut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, care i-a spus: „Nu te iau în seara aceasta”. L-a chemat la El în noaptea următoare.
Şi nu de puţine ori viaţa aceasta creştină a fost verificată, lămurită, prin focul unor grele încercări. Când, de pildă, i s-a propus de către ofiţerul politic să fie informator, în schimbul streptomicinei venite de acasă şi care i-ar fi salvat viaţa, studen­tul Goe Niţescu a respins cu indignare momeala securistului, preferând să moară decât să-şi vândă sufletul. Au mai făcut aşa şi alţii.
Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii - tebecişti şi ei dar ceva mai în putere - care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă.
În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului. Ne bucuram de flori de tufănele, de coloritul frunzelor de toamnă. Ştiţi ce frumoase sunt vrăbiile? Banalele vrăbii care pătrundeau cu îndrăzneală în camere, până la patul bolnavilor. Vrăbiile lui moş Popan, baciul de la Maramureş, care le iubea ca pe oiţele lui.
Şi apoi câte gingăşii, atenţii delicate, mici daruri, flori, versuri şi cântece nu se produceau cu prilejul onomasticelor şi zilelor de naştere, nu numai ale noastre, ci şi ale celor din fami­liile noastre. (Versurile Magistrului C. Dragodan din romanţa pentru Adriana, fiica lui I. Ghiţulescu, de trei ani, pe melodia lui Cornel Drăgoi).
Cam aşa au trăit oamenii în închisoarea de la Târgu Ocna. Din experienţele trăite s-au cristalizat nişte gânduri, nişte precepte. În cartea lui, Testamentul din morgă (Miinchen 1981, p. 107), Remus Radina afirmă:
Din iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui rezultă cele şapte năzuinţe formulate de deţinuţii politici români:
Năzuim spre înviere.
Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu.
Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti.
Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală.
Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în conţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, existente în toate timpurile.
Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală.
N-o fi ştiut autorul sau n-a vrut să spună cine a compus aceste gânduri, dar eu trebuie să fac precizarea: aceste principii de viaţă creştină sunt alcătuite de Ion Ianolide şi de Valeriu Gafencu. Ele - şi altele - exprimă starea de spirit a deţinuţilor din Târgu Ocna. Noi le-am învăţat pe de rost şi la eliberare le-am scos afară.
O parte din cei de la Târgu Ocna ne-am eliberat prin anii 1953-54. O parte au rămas în închisoare. Cei care am ieşit, am simţit nevoia imperioasă să ne vedem, să ne întâlnim, ca să ne păstrăm, cât de cât, libertatea. Ne-am dat seama că ţara întreagă era o închisoare. Ne-am străduit să mergem pe drumul duhov­nicesc de la Târgu Ocna. Am făcut pelerinaje pe la mănăstiri, am cercetat mari duhovnici, ne bucuram împreună cu prilejul eve­nimentelor deosebite din familiile noastre (nunţi, botezuri etc).
Dar vacanta n-a durat mult. Securitatea ne-a vânat din nou, constituindu-ne într-un „lot Târgu Ocna”, în care au fost impli­caţi şi o parte din cei care rămăseseră în închisoare (Ion Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnaţi în 1959, cu ani grei de închisoare - nouă dintre noi la muncă silnică pe viaţă - pentru activitate mistică şi ajutor organizat în penitenciarul de la Târgu Ocna, activitate continuată şi după eliberare!
N-am fost condamnaţi pe nedrept, din moment ce statul era comunist şi ateu, iar noi anticomunişti şi împotriva ateismului.
A urmat o perioadă de detenţie extrem de grea: Jilava, Aiud. Dar nu ne-am pierdut nădejdea. Credinţa în Dumnezeu ne-a fost şi acum marea pârghie de susţinere. Ştiam că dacă îl avem pe Hristos nu ne poate birui nimeni. Poetul prinsese minunat această sublimare a luptei:
Nu dor nici luptele pierdute,Nici rănile din piept nu dor Cum dor acele braţe slute Care să lupte nu mai vor.
Cât încă inima ta luptă, Ce însemnează braţu-nfrânt, Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă Când te înalţi c-un steag mai sfânt.
Că-nvins nu eşti atunci când sângeri, Nici ochii când în lacrimi ţi-s, Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis.
(Radu Gyr)
În 1964 deţinuţii politici au fost graţiaţi. Nu am simţit bucuria eliberării. Mulţi şi-au găsit familiile destrămate. Ochiul Securităţii era pe noi. Evitam să ne întâlnim ştiind că suntem supravegheaţi în mod deosebit.
Până când Dumnezeu ne-a dat minunea jertfelor din decembrie 1989. Prin această minune suntem şi noi aci la Târgu Ocna. Să nu uităm aceasta. Trăim o vrajă. Nu ne vine să cre­dem. Acum 40 de ani eram după zidurile închisorii. Am fi putut să fim foarte bine şi aci, sub pământul pe care-1 călcăm acum sub picioare.
Nu solicităm nici admiraţie, nici compătimire. Ne gândim la sensul expiator al suferinţelor prin care am trecut. Pentru noi şi pentru alţii. Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Ştim că nimic - în planul Proniei divine -nu e întâmplător. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre.
Comunismul a distrus fizic câteva sute de mii de oameni, dar spiritual, multe milioane. Martirii strigă azi de sub pământul sfânt pe care-l călcăm să ne întoarcem la Hristos, la Biserică. Acesta e imperativul ceasului de faţă.
Valeriu, suntem aici să te asigurăm că ascultăm chemarea ta de dincolo de moarte:
Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas: Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte Păşiţi pe calea vieţii înainte!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
21 iulie 1991

Text preluat din cartea “Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002 (în îngrijirea Ioanei Iancovescu)