Victor Roncea: Cum vrea masoneria să pună mâna pe Muzeul Ţăranului Român

“Un Muzeu in primejdie!“, asa se intitula o actiune de forta a intelectualilor lui Dinu Patriciu, Ion Iliescu si Sorin Ovidiu Vintu, respectiv Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia Roman Patapievici. Se petrecea in 2004 si pretextul era salvarea salilor “Ferestre” si “Timp”, realizate de regretata Irina Nicolau, ca parti ale ansamblului “Crucea peste tot”, una dintre ultimele amprente culturale lasate posteritatii de refondatorul Muzeului Taranului Roman, pictorul Horia Bernea, acum dus la cele sfinte. Respectatul etnolog era fiul filosofului Ernest Bernea, unul dintre marii sociologi si etnografi romani ai perioadei interbelice, alaturi de Dimitrie Gusti si Traian Herseni sau geopoliticianul Simion Mehedinti. In afara cunoscatorilor, lumii dependente de mijloace de intoxicare media nu i s-a parut ciudat ca Fundatia “Anonimul”, a lui Dinu Patriciu si personaje ca cele de mai sus, din troika cea vestita a intregului Apus, basca Neagu Djuvara si Vintila Mihailescu, se impreuneaza ideatic pe pajistea din fata Muzeului, “pentru Cruce”, sub coordonarea lui… Dragos Bucurenci. Si el, acolo, un “copil teribil” al euro-comunismului si ateismului ecologico-stiintific, pompat de masinile de propaganda ale mogulilor filorusi mai ceva ca Mandruta sau Turcescu (tot creatii ale “scolii” Dilema Veche). Miza li s-a descoperit celor mai atenti la scurt timp: fortarea demisiei lui Dinu C Giurescu si inlocuirea lui cu un fidel al gastii, Vintila Mihailescu.

Dupa sase ani, cand acelasi Vintila Mihailescu a anuntat ca va pune la naftalina ansamblul lui Horia Bernea, al taranului roman crestin-ortodox, distinsii militanti la comanda n-au zis nici pas. Nici un protest, nici o reactie. Mai mult: Mihailescu preda acum stafeta masoneriei.

Sa dam putin filmul inapoi: pe 5 februarie, Mihailescu organiza o dezbatere de forma, la care anunta, printre altele, ca expozitia “Crucea” va fi desfiintata. Inregistrarea conferintei poate fi ascultata la MUZEUL TARANULUI ROMAN elimina… taranul roman!. Participantii au povestit ulterior cum au asistat consternati la un proces marxist-leninist-trotkist deghizat in “dragoste crestina”: “Am audiat cu oroare discursul Ancai Oroveanu… Din spusele dumneaei reiesea ca a milita pentru caracterul intangibil al expunerii Crucea ar fi echivalent cu a-l iubi in chip idolatru pe creatorul Muzeului, Horia Bernea” . Anca Oroveanu este membra de vaza a GDS si, in paranteza fie spus, fiica odiosului Leonte Rautu.

Slabele reactii de protest – doar din mediul online – fata de acest afront la adresa reintemeietorului Muzeului Taranului Roman si a insusi sensului existentei acestui Muzeu au fost taxate rapid prin ridiculizare de oamenii sistemului de propaganda anti-crestina: Simonca in “Observatorul cultural” al doamnei Musat (!), Rogoz pe Vax Publica lui Vintu si alte loaze ale lui SOV in Catavencu – KGB. Evident, conform kulturnicilor de serviciu, cu voie de la Iliescu, tot “legionarii” sunt de vina ca se mai protesteaza fata de astfel de abuzuri incalificabile. Unde sunt “intelectualii” de-altadata (vezi foto), ca sa-si dea foc astazi, la botezul Petrusului lui Roman, pe pontonul lui Patriciu de la Snagov, alaturi de Plesu si Bucurenciu, “frère”-rul lui Liicheanu, pentru ca se sterge memoria lui Horia Bernea si a taranului roman?!

Situatia Muzeului Taranului Roman s-a imbacsit rapid odata cu preluarea institutiei de gasca emanata de Colegiul Noua Europa si Fundatia Anonimul. Nu m-ar mira ca in curand, daca ma uit mai bine pe manifestarile pe care le gazduieste, numele muzeului sa devina, ca la PCdR, Muzeul Taranului din Romania sau, poate, chiar din Europa, ca sa mai terminam odata cu nationalismele-astea.

Marile realizari ale SNSPA-istului Mihailescu au fost generarea de conferinte la asa-zisul “Club al taranului” unde Andrei Oisteanu – alt GDS-ist dar doar nepot de-al lui Leonte Rautu – se pronunta cu diversi despre religia romanilor pentru a parea ca un Institut de apartament are activitate, se face omagiul ungurismelor pe urmele tovarasei K. Verdery , se produc elucubratii para-stiintifice despre “intelesurile manelelor” sau se fac expozitii cu “Eva bilblica din carnati de Plescoi”. Plus patronarea unei carciuma in incinta Muzeului, unde betivii si drogatii se arunca la lasarea serii printre cruci si troite de patrimoniu, in pridvorul intinat al bisericutei de lemn. Si, ca un cumul al afacerilor sale culturale, lansarea “Noului Cinematograf Roman”, devenit la moda printre satanisti dupa prezentarea, in premiera, a controversatului film “Antichrist“.

Continuare la: Victor Roncea - Cum vrea masoneria sa puna mana pe Muzeul Taranului Roman. EXCLUSIV. Vintila Mihailescu si-a dat demisia, nu inainte de a desfiinta expozitia “Crucea”. Prietenii lui Horia Bernea acuza: Marea Loja il vrea pe “fratele” Virgil Nitulescu

Profesorul Raul Volcinschi protestează faţă de atacul Evenimentului Zilei la adresa Mitropolitului Bartolomeu Anania.

Un punct de vedere



Cu consternare şi indignare am luat act de apariţia unui articol vitriolic sub semnătura ziaristei Mirela Corlăţean în cotidianul „Evenimentul Zilei” referitor la IPS mitropolitul Bartolomeu Anania. Mă voi referi la un singur vers a unui poet a puşcăriilor comuniste: „Voi n-aţi fost cu noi în celule”. Acest vers nu este îndreptat împotriva acelora care nu au fost deţinuţi, ci doar avertizeazã că despre anumite probleme nu pot vorbi decât cei îndreptăţiţi să o facă.

Nu ştiu ce a dorit să obţină numita ziaristă: o senzaţie mediatică, care s-o propulseze în zona notorietăţii prin scandal sau manipularea opiniei publice printr-o informare eronatã.

În orice caz articolul conţine douã ingrediente insuportabile: minciuna şi lipsa de informare. Amândouă se constituie într-un material exploziv care urmăreşte dărâmarea monumentelor naţionale. Vai de poporul care îşi dărâmă statuile şi monumentele. Or, Mitropolitul Anania este un asemenea monument prin mai multe înfãţişãri: teolog ilustru, om de mare cultură, promotor al idealurilor creştine, pe care unii înţeleg astăzi să le atace.

Oricum articolul care implică în afara ziaristei şi redacţia ziarului care l-a promovat deschide o reală problemă şi anume vigilenţa cu privire la asemenea articole.

Prof. Univ. Raul Volcinschi, fost deţinut politic

Mitropolitul Bartolomeu: O faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit la sfârşitul anului trecut, în cadrul mesajului de Crăciun adresat românilor, despre o faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu, aceea de fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române. “Istoricii şi criticii noştri literari au avut grijă să o ascundă şi să facă din el un ateu”, a declarat acesta. Ierarhul ortodox şi-a amintit că la cimitirul Bellu, din cauza acestui curent ateist predominant în ultimele decenii, nu exista o cruce la mormântul lui Eminescu: “Am fost de atâtea ori acolo ca să-i aprind o lumânare şi eu cred că un creştin sau o creştină a scrijelit o cruce pe piatră, ca să aibă şi Eminescu o cruce la cap. Trebuia să se demonstreze că noi, poporul român, avem ca poet naţional un ateu”.

Mitropolitul Anania a mai spus că “au încercat unii să-l prezinte pe Eminescu ca pe un descreierat, un nebun sau un seminebun. Am citit atâtea biografii ale lui şi s-a dovedit că nu era nebun. Către sfârşitul vieţii devenise melancolic, pentru că era un suflet împovărat. El avea o viaţă complexă în interiorul lui, nu era un zurbagiu. Eminescu a fost crescut în credinţa ortodoxă a părinţilor lui. Era împovărat de singurătate. Ca orice geniu, era încărcat de istoria neamului său, şi trecută, şi viitoare. Dar asta nu ne împiedică să-l iubim, să-l stimăm. În biblioteca mea de la Mănăstirea Nicula păstrez o ediţie îngrijită de istoricul literar Murăraşu, pe care o răsfoiesc din când în când”.

La afirmaţiile lui Horia Roman Patapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E o măgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptam ca un intelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoria poetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da in gropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“.

IPS Anania a prezentat o poezie creştină a lui Eminescu – Colinde, colinde. “Este o poezie mai rară. Dar eu o ştiam de ani de zile. O ştiam şi pe de rost pentru că este scurtă şi este şi foarte frumoasă. Arată de fapt adevărata faţă a lui Eminescu, care nu era un mistic, nu era un bisericos, dar nu era un ateu. Asta este clar. Era un foarte bun român, iar românii sunt credincioşi. Era de un neam bun şi mama lui era foarte credincioasă, foarte evlavioasă, avea şi o soră călugăriţă la mănăstirea Agafton. Ştim asta din biografie. Căutăm să ne facem o datorie de suflet faţă de poetul nostru naţional”, a adăugat IPS Bartolomeu înainte de a da citire poeziei.

Colinde, colinde de Eminescu

„Colinde, colinde,/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglindelor

Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.

În noaptea de astăzi/ Copiii şi fetele/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele.

De dragul Mariei/ Şi-al Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.

- ştire preluată din revista Veghea

Altfel despre “Ţarul” sau “Ostrov”-ul scufundat. Un alt punct de vedere

De ceva vreme, virtualitatea românească ortodoxă şi cea mai puţin ortodoxă se arată ahtiată după noul, unicul, irepetabilul, lunghinianul film “Ţarul” (transliterat nu se ştie din ce motive ca “Tsar” sau “Tzar”). Creştini ca Laurenţiu Dumitru, Apologeticum, Vasile Călin Drăgan, Alex Rădescu (cu menţiunea că unii dintre ei au luat distanţă faţă de poziţia iniţială - nota noastră) ş.a. au recomandat (unii ca şi “cadou de anul nou”) cu tărie această “nouă capodoperă a inegalabilului regizor ortodox” Lunghin. În afara listei (încă) mai rămîne părintele Savatie, Saccsiv şi încă cîţiva…

Problema constă în următoarele: românimea (ortodoxă) nu cunoaşte Rusia (nu Federaţia Rusă), nu vrea s-o cunoască şi ia de bună orice otravă “rusească” pe care scrie “ortodox”. Nimeni dintre cei care au promovat şi promovează filmul respectiv nu s-au obosit să caute măcar cîteva detalii despre ce reprezintă cu adevărat acest film “ortodox”, despre care este realitatea istorică pe care pretinde să ne-o arate Pavel Lunghin (evreu, de altfel) sau despre care este reacţia ruşilor la acest film. Majoritatea ruşilor sînt îngreţoşaţi de creatura lui Lunghin, şocaţi de tupeul acestuia de a scuipa porceşte (a se citi “artistic”) în istoria reală a Rusiei ortodoxe şi în tot ceea ce înseamnă Monarhia ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Internetul de limbă rusă ţipă de analize şi reacţii dure şi pertinente ale unor oameni de calibru la adresa “Ţarul”-ui evreiesc; românimea tace şi priveşte, aplaudînd orbeşte “halucinaţiile” bine orchestrate şi direcţionate ale lui Lunghin, ajutat de un oarecare “ţaro-călugăr” Mamonov. Nimeni nu s-a întrebat de ce filmul respectiv poartă o denumite cvasi-generală ca “Ţarul” şi nu una mai particulară, întrucît în film ni se povesteşte doar despre un fragment din viaţa unui ţar şi a unui mitropolit din Rusia? Răspunsul la această întrebare este: pentru că intenţia regizorului Lunghin este să detoneze completamente ideea instituţiei rînduite de Dumnezeu a Monarhiei ortodoxe. “Ţarul” = Monarhia ortodoxă, în percepţia publicului. “Ţarul” este nebun, paranoic, sîngeros, tiran, barbar – rezultă că şi Monarhia ortodoxă este sîngeroasă, sălbatică, barbară, inadmisibilă în ale noastre vremuri iluminate.

La uşă ne bate NOM (Noua Ordine Mondială). Ca să fim integrabili în NOM, trebuie să scăpăm de jugul “cadavrului din debara” (cum îl numeşte “românul” Patapievici pe Românul Eminescu), de trecutul “întunecat”, de “prejudecăţile stagnante” ale tradiţiei noastre pe care Apusul nu o înţelege…

Cineva dintre fanii “ortodoxiei artistice” (sufletiste, nu duhovniceşti) poate întreba: Dar ce, nici Ostrov-ul nu e bun?
La moment, mă limitez la a mărturisi că, deşi am fost impresionat de acest film chiar după prima vizionare, revăzîndu-l ulterior în detaliu şi analizînd ce spun analiştii ortodocşi mai profunzi, mi-am dat seama (după o auto-osîndire critică) cît de slab pregătit sînt să observ şi să simt cele mai subtile înşelări pe care diavolul postmodernist le ţese pentru creştinii vremurilor de pe urmă. În categoria aceasta intră şi Ostrov-ul “ortodox”. Dar întrucît aceasta este o temă complexă, cu multe nuanţe şi aspecte, o las pe altă dată. (Hristofor)

Editorial Victor RONCEA: Experimentul Piteşti al presei române

Operaţiunea de spălat creiere şi, mai ales, suflete, derulată în perioada ocupaţiei sovietice contra anticomuniştilor legionari, ţărănişti, liberali, a elitelor României, la penitenciarul Piteşti, cunoscută şi sub numele de „reeducare“, este transbordată, azi, cu fineţe perversă, la nivel naţional.
Esenţa experimentului diabolic, laborios executat şi studiat, era ruperea dumnezeiescului din om prin mijloace ale torturii psihologice şi fizice care includeau, după schingiuiri îndelungate, dezicerea de credinţă, naţiune şi Mântuitor sau mâncatul de fecale. La „alegere“. „Reeducarea“ era realizată chiar de către „deţinuţi de bine“, foşti camarazi, azi tovarăşi, dintre care, conform mărturiilor şi specialiştilor, mulţi erau de fapt agenţi NKVD infiltraţi în rândurile anticomuniştilor încă de dinainte de arestare. Călăii, aleşi dintre victime, „converteau“ la comunism, prin ritualuri satanice, în care erau blasfemiate slujbele ortodoxe, iar credincioşilor care rezistau li se administra urină pe post de agheazmă şi excremente în loc de prescură. Au căzut cu duiumul. Puţini, au rezistat. Până în 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici - numai după ce statul s-a debarasat, treptat, de agenţii sovietici din sistem -, experimentul a fost aplicat, sub diverse forme, mai subtile sau mai dure, la toate închisorile comuniste, comandate de oamenii KGB-ului. Datele sinistrului experiment au plecat, din ţară, spre Moscova şi alte zări. Şi s-au şi întors.
Sub bagheta „mogulului“ Sorin Ovidiu Vîntu suntem intoxicaţi zilnic, pe toate canalele „multimedia“, de această amestecătură de „formatori“ şi gurişti, de călăi şi presupuse victime, de torţionari ordinari şi derbedei cu ştaif, de intelectuali finuţi şi şuţi de gang. Sub pretenţia „onorabilităţii“, personaje care se pretind „elitele“ „quality media“, ca multiplul Hurezeanu, spălătorul de cadavre Tapalagă, „piţigoiul psihopat“ Patapievici şi „profesorul“ Tismăneanu, stau la aceeaşi coadă, la casieria mogulului Vîntu, alături de „maestrul“ de şantaj Bogdan Chirieac, „naşul“ de Snagov Sorin Roşca Stănescu, „deontologul“ cu vilă de la RAAPPS Doru Buşcu şi „poetul-portofel“ Mircea Dinescu, asigurând „credibilitatea“ infractorului de Delta şi răspândirea otravei mediatice chiar şi după „sinuciderea“ fără precedent a presei, devenită „obiect de unică folosinţă“ în perioada electorală. Masacrată şi aruncată la coş acum, ca un prezervativ ieftin şi uzat.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şantajiştii presei române fac din nou vocalize, cu „profesionalism“, la Realitatea TV, „intelectualii“ cu Volvo de la stăpân la scară ne dau lecţii de morală, de „raţiune, credinţă şi civilitate“, în puţinele lor „Idei în dialog“, şi paraşutele din cotidianul lui Vîntu sunt plasate pe centura Internetului, ca tiriste de platformă, inspirat numită „Vox Pulica“.
Noii „reeducatori“ ai naţiei n-au niciun scrupul. În timp ce susură elevat despre „societatea civilă“, „onoarea dreptei“ şi „lupta anticorupţie“, înşfacă fără jenă fişicurile murdare păstrate la saltea de devalizatorul FNI, „onorabilul“ gropar al averilor câtorva sute de mii de români. În termeni normali, de etică şi profesionalism, actul în sine, când se face în perfectă cunoştinţă de cauză, se numeşte complicitate şi chiar, prin opera de spălare de imagine şi bani, favorizarea infractorului. Miza tovarăşilor bine vopsiţi cu toate culorile curcubeului este aceeaşi ca şi a torţionarilor bolşevici: Experimentul Piteşti trebuie aplicat. Insidios, călăii se transformă în victime, „democratizatori“ mediatici, ba chiar „eliberatori“ ai Basarabiei, călare acum pe carele de reportaj ale Minciunii TV.
La prag de aniversare a lui Eminescu, le recomand românilor avertismentele şi soluţiile jurnalistului conservator şi militantului pentru România mare: „Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul - dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde“; „Ei mint - eu adevărul îl spun, căci nu mă tem / De-a lui urmări“; „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă, a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr - dar numai el foloseşte“. După cum ne învaţă Eminescu, arma adevărului va învinge întotdeauna.

O replica napraznica adresata de un vechi golan "noilor golani". Intr-un pamflet arghezian, sunt aratate originile acestui grup diversionist.

draga cetitorule, daca imi ingadui a-ti raspunde precum Creanga - la inceput, sfarsind apoi cam spre Arghezi, stimate colistash, sunt perfect de acord cu opinia ta despre potentialul dezgustator al unor postari care includ sintagme de tipul "Romania este infecta". Cu atat mai reprobabil cand astfel de formulari servesc, cica, "deschiderii" mintii "bobocilor" basarabeni ce urmeaza a sosi la studii in Romania, tara mama pe care unii o vad poate pentru prima oara.

A introduce astfel Romania, unor copii, printr-o asemenea mizera si ordinara reclama este mai mult decat dezgustator, este, cred eu, expresia unei minti bolnave, alimentate de scursoarea unor subterane ideatice fetide. Eu nu scriu des pe forum, iar cand am facut-o am fost determinat de o urgenta, de o imperioasa nevoie de indreptare a unor lucruri strambe, spuse piezis, de catre oameni de rea credinta, cum a fost cazul acelui nefericit agent ucraineano-SIS, acel Savciuc propagandist pesedist prins cu hotia intelectuala si cu nesimtirea revarsata pe forumuri, intoxicand poate cititori neavizati.

Poate domnia ta esti o persoana mai molcoma din fire sau mai impaciuitoare dar cred totusi ca daca cineva ti-ar face - cu public pe deasupra - mama imputita, curva, etc te-ai supara oleaca si poate chiar ai si reactiona. Daca nu e asa inseamna ca n-ai sange in vene ci pishat (urina) ca atare nu ar mai merita sa continui a ma adresa domniei tale. Consider insa ca merita a ma adresa celorlalti, publicului, format tot din fii si fiice ale mamei dumitale, Romania...cea descrisa drept infecta pe acest forum al Reintregirii Romaniei.

cred cu tarie ca nu putem sta de lemn fara a respinge insanitatea unora dintre cei care "comunica" pe acest pe forum, mai ales cand motivul pentru care exista acest forum pleaca de la nevoia de dezbatere sau intalnire macar a unor romani preocupati de tema Reintregirii ROMANIEI. Stereotipia injuratului si balacaritului Romaniei are un trecut, are explicatii, are mecanisme si face parte dintr-un complex de atacuri imagologice orchestrate si concentrate din centre de mai multe feluri. Centre ideocratice, centrale antiromanesti fondate in trecut si persistente si astazi, prin urmasi consanguinari sau mostenitori ideologici - grupari care proiecteaza cu putere imagini cu putere destructuranta ce tind descalificarea romanilor ca popor si des-fiintarea culturala sau institutionala. Centre care au rupt in bucati Romania si impotriva carora luptam simbolic macar atunci cand formulam conceptul Reintregirii. Fie si aici pe acest forum online.

Manifeste ale acestor grupari apar periodic:"rusinea de a fi roman", "ne-am saturat de Romania", "asta nu e Romania Noastra" etc, lansate fie de ciudati (stranii - inclusiv in sensul ca sunt straini, pur si simplu, nu sunt etnici romani) fie de vreo curvulita cu ifose - tot stranie si aceasta, arondata unui grup economic si media dubios si securistic. Textele acestea provocatoare si debile sunt preluate, comentate si amplificate de cutia de rezonanta a unei prese - deloc libera - deci actionand si ea ca instanta institutionala - cu tele-comanda. Cel mai adesea tele-comanda se afla in mainile aceluiasi grup care lanseaza prin orificii sau oficii specializate, manifestele de atac si stereotipurile desfiguratoare la adresa Romaniei. Fie ca ne convine sau nu, aceste atacuri - si mai ales raspunsurile societatii romanesti, au semnificatie si efecte mai mult sau mai putin vizibile si/sau imediate.

Cred ca este important sa nu lasam fara raspuns acest gen de mentalitate distructiva si exprimarile jegoase la adresa Romaniei iar eu cel putin ma simt obligat sa reactionez desi ma scoate din sarite intalnirea pe un astfel de forum cu un mitocan infect provenit din mediul ignar al guzganilor de stadioane, renuvelat in doica pentru tinerii basarabeni dupa ce a supt intelepciune din magazionerul/ ciocofonist pus de un Dan Voinea staroste al "revolutionarilor" creati de Ilici (Ion Iliescu) si de la un alt magazioner de ciorapi rupti si murdari ai marsaluitorilor marxismului - e vorba de Vladimir Tismaneanu.

Un astfel de pui de bogdaproste, George Simion, dintr-o familie oarecare care totusi nu o duce rau in Romania, a ajuns sa explice - el, decerebratul neghiob - tinerilor romani veniti la studii din spatiul ex-sovietic, in Tara mama, ca de fapt Romania care le plateste studiile ar fi "infecta".

Carevasazica pentru o "Romanie infecta" bunicul meu a fost impuscat, in timp ce lupta la Marasesti cu arma in mana - reusind totusi, dupa razboi, sa ajunga sa conduca o filarmonica, la Cernauti, pentru o "Romanie infecta" a fost impuscat si tatal meu, tot luptand cu arma in mana, in celalalt razboi mondial,"Romania infecta" pentru care, in decembrie 1989, am infruntat la randul meu, tot cu arma in mana, tirul gloantelor.. .fara a mai pomeni de macelaritul din '90, cand din pacate nu am mai avut arma in mana, ca daca as fi avut-o nu mai iesea viu din Arhitectura niciun animal din haita neagra adusa de Iliescu si Roman sa ne doboare...

infecta este scarna care inlocuieste mintea acestui marunt nou viermisor de galbeaza pe care daca il intepi cu o scobitoare se scurg din el zoaiele fetide ale unui vechi Tismaneanu, nou ocupant al unei tari demolate si calcate cu tancul de vechii ocupanti, tataia si mamaia sa, aflati pe statul de plata al agentei NKVD Hannah Pauker Rabinsohn, readusa la viata in spiritul lui Silviu Brucan (Saul Bruckner) fondatorul GDS si seful de cadre al FSN, formatiuni moscovite care de doua decenii supun romanii unor suplicii teribile impingandu-i pas cu pas in mlastina disperarii.

Doar pentru ceata noilor nomenclaturisti ai GDS Romania este infecta, desi au supt la greu din sangele ei, doar pentru cei ca Patapievici, odrasla de securist al rusoilor, ca si Tismaneanu, doar pentru astfel de lighioane spurcate "in trupul poporului roman bate o inima ca un cur", pentru acest gen de homunculi, noii comisari ai unei tari ocupate, din nou, in 1989, "radiografia Romaniei arata ca o fecala" - pentru a-l cita pe polkovnicul ICR.

(…)limbricii acestia care flutura o pseudo-harta a Basarabiei, din care lipseste exact bucata ciopartita de Stalin si ciracii sai, Brukner, Rabinsohn, Tismenenski au acum pretentia sa indrume si sa creasca boboci - din Basarabia!

Asa cum fiul lui Lioncik Tismenetki, acela care a adus Gulagul peste România (mai întai în perioada 1940-1941 în Basarabia) are pretentia sa ii invete pe romani - boboci sau nu - cine le-a pus comunismul in carca. Nu unui vechi anticomunist cum e Goma sau vreunui detinut politic care a zacut cate doua decenii la puscarie i se ofera cuvantul pe aceasta tema de catre Presedintia Romaniei ci unuia "nou", proaspat de tot, odraslei lui Leonid Tismaneanu de la Catedra de marxism-leninism a Universitatii Bucuresti, cel care era acuzatorul public al lui Goma, pe cand era student (6 iunie ‘56, Universitatea Bucuresti) deoarece acesta s-a manifestat critic si public privind ocupatia sovietica...

noii (…)adunati din tarana de un specimen sordid, o lepadatura de turnator/provocator al Militiei, cunoscut si ocolit de toti cei care au patimit in Piata Universitatii - si izolat la vremea aceea. Mariesul a reaparut impreuna cu Voinea, dupa un deceniu de stat la intuneric si a fost instalat pe sest exact acolo unde se spurcase - in preajma Pietei Universitatii in timp ce Voinea a matrasit de tot dosarele Represiunii Pietei Universitatii, dosarele Mineriadei.

(…)"Romania infecta", acesta e proiectul "revolutionar" al odraslelor kominterniste. "revolvo" asta inseamna - intoarcere pe dos. asta vor ei, o Romanie pe dos, pe care sa stea ei cu dosul lor infect de neo-kominternisti, noi-etc

cand auziti din gura unor astfel de impostori lozinci de tipul "romani pentru romani" (in timp ce in adancul lor se grohaie traducerea "infecti pentru infecti") verificati cu grija adresa de unde vin (si le vine si grohaiala), ca nu e din Romania. adresa ...

si uite asa se tradeaza si impostorii cu tumoare pe creier crescuti intre fesele unora ca Voinea, sluga de-o viata a lu' Ilici, ca Maries, sluga slugii, sau ca Tismaneanu, stalinistul/ onanist pentru eternitate, expertul in des-figurare si re-scriere a istoriei...

le-a iesit pe gura noilor, refulati din vidanja GDS-ului, adevarata viziune despre ROMANIA NOASTRA.

le-a iesit greata de Romania pe gura abjecta...

pentru ei ROMANIA NOASTRA e infecta.

Romania infecta inseamna, conform dex-ului, o Romanie dezgustatoare, respingatoare, scârboasa, spurcata, josnica, murdara, stricata...

aceasta ar fi sa fie ROMANIA LOR, a noilor komisari care ii cresc, care i-au recrutat din zoaiele Dambovitei si dintre cojile de seminte ale stadioanelor, neo-komisari care ii umecteaza la radacina putregaita cu stiinta de carte vechi-kominternista, tismaneni care le deseneaza pe coaja abcesului purulent care le tine loc de creier hartile ciuntite ale Romaniei din care lipseste Basarabia istorica, bucata de Tara in care s-a nascut Maresalul Averescu.

Romania pe care o vor acesti noii (…) este o Romanie contaminata cu germeni vatamatori, infectata.

(…)asa zisa "dizidenta" rece si calculata a lui Tismaneanu - include pana si "valorificarea" obscena a propriului sau tata, transformat, printr-un straniu procedeu mnemotehnic ce seamana cu un soi de ardere de tot, in cenusa de lesie de sapun numai bun de folosit la "spalarea" si lustruirea fiului, Volodea, "reconvertit" si bine instalat la masa lozului castigator, scotand astfel - de trei decenii - un ban (mancand o paine vorba lui Felix - Voiculescu) de pe urma "cercetarii comunismului" , meserie de mult apusa dar resuscitata tocmai in Romania si protapita in Institute guvernamentale si prezidentiale, de catre oameni politici care nu ar fi apucat sa existe daca ar fi fost sa fie vreo lustratie pe la noi.

"dizidenta" marxista de rit nou a lui Vladimir Tismaneanu nu pleaca de la oroarea, repulsia, scarba fata de crimele comuniste faptuite de cei ca tatal sau, un criminal bolsevic "specializat" in uciderea romanilor basarabeni. Il doare exact in dos pe Volodea de mortii nostri, deoarece Lioncik Tismenetki nu a si-a ucis neamurile sale, neamul lui Volodea, ci neamul meu, cel romanesc.

infiltrarea reptilianului Volodea in "sectorul de analiza" al comunismului are ca obiectiv real tocmai de-culpabilizarea comunismului, a celor care au initiat bolsevismul si a adevaratilor criminali, cei care colcaie si acum la vedere, in viata publica a Romaniei. Tismaneanu si-a facut mana in cartoiul dedicat "umanizarii" criminalului Ion Iliescu - anchetator, sub comanda lui Leonte Rautu, in ’57-’58, ca lider UASR, al „elementelor dusmanoase” studentesti si cel care a dat ordin Armatei, in iunie 1990, sa traga in plin asupra "legionarilor" - studentii dusmanosi ai Pietei Universitatii. ..

sub mastile aparent tinerilor "noi" de orice fel, care tot colcaie prin zone ce intereseaza simbolistica dramei romanesti, ca acesti noi (…) implicati in macularea memoriei noastre autentice, ranjesc spectrele unor draci securisti, dintre cei care au avut pe maini sange de roman, la "revolutie", nu sange de rusoi de la GRU - dintre cei prezenti cu miile in invazia Romaniei din decembrie 1989. Autentica revolta anticomunista a romanilor a fost atent canalizat de acesti infami securisti si de trupetii serviciilor rusesti in beneficiul lui Iliescu, trimisul si alesul Moscovei.

"revolutionarii" cu Brevet si privilegii sunt complicii lui Iliescu, acreditand o "revolutie" care numai spontanta nu a fost si, mai ales, legitimandu- l pe acelasi Iliescu, crizat de obsesia legitimarii - tocmai deoarece se stie ilegitim pana la maduva-i seaca de kaghebist. Asa a ajuns sa-si faca pana si "Institut" al "Revolutiei", cu un mizer lustru "academic" iar pana la vreun efort juridic al Statului Roman, blocat cu obstinatie de cate un Voinea, de "judecat" judeca tot cate un Tismaneanu, alt impostor lipsit de orice autoritate morala sa judece si atent nevoie mare sa nu cumva sa plaseze vreo culpa asupra propriilor neamuri si/sau tovarasi de convingeri comuniste, trecandu-se sub tacere tocmai aspecte esentiale în instaurarea regimului comunist în România.

gashculitele adunate de prin stadioane, transformate din suporteri ai fotbalului in ultrasi ba ai lui Voinea, ba ai lui Tismaneanu, aduc aminte de gastile de mardeiasi - angajati ai aparatului de propaganda comunist, la inceputurile sale, cei care inchideau gura burghejilor instaurand "noua ordine" a "noilor golani" absolventi ai "noii istorii" a "noului reper absolut - Vladimir Clismaneanus" asemanator ca profil cu celalalt Vladimir, Vladimir Ilici Lenin, ale carui Teze guvernau la modul absolut intelesul trecutului, prezentului si viitorului.

Ceva mai orwellian ca la noi rar s-a vazut in restul lumii.

boboci basarabeni care sunteti, be aware, folositi si google si purtati in gentuta cu carti si cate un retevei mai zdravan pe care nu pregetati a-l folosi, inainte de a va increde sau a va lasa abordati de vreun gurist libidinos, cu cosuri pe fata si cu buzunarul plin de coji de seminte cu iz de saprofite, abia venit de pe stadionul cu ultrasi-giboni- oligofreni, care vrea sa va stranga la piept, sa va defloreze, sa va indrume in viata, si mai ales sa va explice el, masterand în istoria comunismului apud Tismenenksi junior, cum arata harta "ajustata" a Basarabiei de unde va trageti. harta ciopartita cu tot cu basarabenii care se aflau in zona, de catre seniorul Tismenenski, slugoiul infect al sceleratilor bolsevici, veniti pe meleagurile rusesti, chiar asa, bobocilor, nu cumva cu un vaporas plecat din New York?

sunt tare curios cand vom gasi intr-o Istorie a comunismului, manual de scoala, urmatorul mic pasaj, despre radacinile comunismului: Leiba Davidovici Bronstein, aka Lev Trotki, creatorul Armatei Rosii si primul comandant al bratului inarmat al Revolutiei Bolsevice a sosit la treaba, la casapit, in Rusia, via New York la bordul vasului S.S. Christiania Fiord, vas interceptat in martie 1917 de oficialii marinei britanice în Halifax, Nova Scotia, care l-au retinut pe Trotki si companionii sai (vreo 200, de acelasi neam si din acelasi cartier al New Yorkului) confiscand si mai multe milioane de dolari în aur - provenite de la bancherii Iacob Schiff si Paul Warburg, nici mai mult nici mai putin decat presedintele Federal Reserve. Leiba Trotki a ajuns pana la urma în Rusia în luna mai a aceluiasi an - fiind eliberat datorita interventiei personale pe langa autoritati a lui...Eleanor Roosevelt, sotia presedintelui Franklin Delano Roosvelt, duduie impresionata pozitiv de cauza comunista via Joseph Lash secretar al organizatiei de tineret a Partidului Comunist din S.U.A., amant al cucoanei, care va fi ulterior preluat in legatura, ca agent operativ, de insusi Iagoda, viitorul sef al NKVD-ului. Iagoda se afla cu treaba de cekist, la inceputul anilor '30, in SUA, de unde i-a trimis un raport lui Stalin (noiembrie 1932), sfatuindu-l sa finanteze campania electorala a lui F.D. Roosevelt. Odata ales, acesta se angajase sa recunoasca URSS. Ceea ce s-a si intamplat...

Fratele bancherului american Paul Warburg, cel care l-a expediat pe Trotki cu vaporashul, sa le faca rusilor Revolutie, se numea Max Warburg - si intamplator era sfatuitorul secret al Kaiserului Wilhelm II. Max Warburg l-a expediat si el la randul sau pe Lenin cu un grup de bolsevici, care parazitau de ani de zile in Elvetia, in Rusia, intr-un tren special ("vagonul plumbuit"), in scopul de a organiza la Petersburg o lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolsevicii urmau apoi sa incheie rapid o pace separata cu Germania . Ceea ce s-a si intamplat ulterior, la Brest - Litovsk, in 1918...

Pana la ascensiunea national socialismului german, Warburg a facut parte din conducerea Reichsbank si din conducerea IG Farben. In 1938 s-a retras linistit in SUA, alaturi de fratele sau, seful Rezervelor Federale americane. Ulterior, dupa nimicirea Germaniei in al doilea razboi mondial planul de dezvoltare al SUA va fi dedicat lui Stalin care va fi finantat de aceiasi influenti bancheri care platisera complet pana si instruirea, echiparea si hranirea diviziilor Tudor Vladimirescu si Horia, Closca si Crisan formate de activistii comunisti rusi pentru a inlocui si nimici conceptul de Armata nationala a Romaniei.

Tancurile rusesti care i-au adus din Rusia pe tati si mami lui Tismaneanu junior tocmai pana in cartierul Primaverii, din Bucuresti, erau alimentate cu benzina platita de americani.

Nu se stie daca acelasi gen de americani platesc astazi benzina masinii cu care Cotroceniul il plimba de colo colo pe cel care intrupeaza mumia bolsevismului desuet, micul Volodea. Pana una alta institutii reprezentative ale Romaniei sunt bucsite, prin semnatura lui Traian Basescu tot cu mumii staliniste, de talia unui Paul Cornea, numit la ICR, spre slava lui Leonte Rautu (fostul coleg al distinsului Cornea), asasinul culturii romane, fost sef al tatalui lui Petre Roman, dar si al tatalui lui Tismaneanu. Leonte Rautu a mai fost seful direct al lui Ion Iliescu, la Sectia de Propaganda si Agitatie PCR, subalterni i-au fost si Silviu Brucan, fondatorul GDS si Pavel Campeanu, ghedesistul de elita si Iosif Ranghet a carui adjuncta a fost Ghizela Vass, sangeroasa bunicuta - tot din Primaverii - a lui Bogdan Olteanu. Listele ce-i leaga pe tovarasii respectiv cuprind armonios cam tot ce s-a itit la varful GDS, 22, Reteaua Soros, Guvern, partide politice, trusturi de presa, consilieri ai Cotroceniului proveniti din arealul Dinescu - Plesu, cel cu Dilema gestionata din curtea Rompetrolului transferat de Dinu Costache (zis Patriciu) CSI-ului rusesc...reteaua parazitara cuprinde cateva mii de noduri si ochiuri de la care se ramifica alte si alte lanturi si linii de familie - ideologice sau nu - iar tesatura acestei retele mucegaite a infasurat strans strans, ca o gheara, inima poporului roman, nelasand-o sa bata, sufocand si intunecand mintea acestui neam pana la a admite in fruntea unei institutii "culturale" ce reprezinta Romania in plan mondial, ce tine de MAE si de Presedintia Romaniei si este controlata total de SIE, un om, un pui de stalinist, al carui crez este ca "in trupul poporului roman bate o inima ca un cur", iar "radiografia Romaniei arata ca o fecala". Romania pe care s-au defecat ei, din neam in neam de stalinisti, nu poate fi decat infecta...

povestea de azi este amara, ca tot ce izvoraste din istoria nasterii hidrei bolsevice, cea care ne-a ucis bunicii si ne-a distrus parintii, poveste cu atat mai amara cu cat copiilor nostri li se refuza dreptul de a o afla asa cum a fost, desi cate unii din generatia noastra, de vechi huligani si vechi golani, ne-am pus viata in joc, impotriva comunismului, in decembrie 1989 si in iunie 1990, pentru a fi liberi si a avea dreptul sa gandim liber, noi, si copii nostri, si copii copiilor nostri.

asadar boboci dragi de peste Prut, nu va lasati adoptati de nimeni, puneti mana pe carte singuri, lamuriti-va si dumiriti-va asupra propriei identitati, afland intai de toate cine sunt aceia care v-au pus in cap stafia comunismului, cum ii cheama si de unde vin aceia care v-au calcat cu tancul, pe gat, bunicii, v-au deportat parintii, au umplut cimitirele si pamantul romanesc de morti tineri, romani care au indraznit sa se impotriveasca, sa lupte si sa spere ca odata si odata, cineva din neamul nostru se va smulge din jugul rusesc si va strivi sub calcai naparcile acestea mereu "noi", care-si leapada neincetat vechea pielea de sarpe, dupa naparlire imbracand orice nou vesmant, de la bolsevism la leninism de la stalinism la trotkism, de la gorbaciovism la fesenism sarind apoi, dupa inca o "noua" naparlire direct in barca "noului" cotrocenism.

taratoarele acestea mai "noi" sau mai vechi, din specia tismenensis patibulari mai au o pasiune speciala, abject libidinala, pentru smintirea si rasucirea mintilor tinere, a bobocilor basarabeni mai ales - poate si din motive subliminale obsesiv compulsive ce tin de misiunea trasata Ciungului in Basarabia de expertii rusi in ciuntirea memoriei si a hartilor mentale ale romanilor basarabeni.

naparci mai mari sau mai mici, mai sirete sau mai de stadion, de Maryland sau de Dristor, din tata comunist sau tata jurist, naparcile sunt usor de recunoscut fiindca suiera mereu, scuipa si scot limba la romani, mai ales la cei mai vechi, care nu se dau pe mana innoirii procustiene/ tismaniene.

Motivul pentru care tot scuipa inspre noi e simplu: romanii, cei vechi, le put iar pentru ei - Romania, cea veche, e infecta.

Ei vor o Noua Romanie, o tara cat mai mica, cat Dealul Cotroceniului, unde Noii Romani sa stea sluj in fata Omului Nou, Omul Tismanenian, cel "dezinfectat" cu fecalele lui Patapievici, prevazut si conceput de vechii comunisti/kominternisti, cei ca Silviu Brucan, care nu "au intinat nobilele idealului ale socialismului" impotriva carora au iesit in strada acei stupid people de romani mai vechi, de acum 20 de ani...

poate aceasta fraza ar fi una de Raport final. eu insa cred ca "de final" ar fi cea de mai jos...

...ce putem face pentru a nu le mai indura noilor reptilieni ai stepei rusesti duhoarea puturoasa a gurii si stropii de infectie care le sar printre dinti ar fi sa-i rasucim pe dos si sa le infundam la loc capetele de naparci acolo de unde le-au iesit, din cur...bleah!

Vechii golani
George RONCEA

Adio, domnule Manolescu!

Am cumparat acum cateva luni Istoria critica… Am fost foarte bucuros de achizitie, atat pentru ca e foarte scumpa, 270 de lei, cat si pentru ca am o parere foarte buna despre lucrarile mari, de o viata sa zic, mai ales despre cele literare .
Bucuria mea a tinut exact pana am citit ce a catadicsit dl Manolescu sa scrie despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu si chiar Eminescu si sunt sigur ca si despre alte valori deja consacrate ale culturii romanesti.
Trebuie sa recunosc ca intai am fost socat si bulversat , apoi maniat si apoi am incercat sa inteleg nemernicia acestui critic literar pentru care genial este Mircea Cartarescu, nu Eliade , nu Nichita Stanescu, nu Cioran si nici macar Eminescu.

Am o parere foarte buna despre Istoriile literare in general. Din punctul meu de vedere ele ar trebui sa fie asemenea descrierii unei incaperi pline cu comori si pietre pretioase. Se poate vorbi astfel despre stralucirea diamantelor si fascinatia aurului dar si despre misterul platinei sau argintului. Dar a vorbi despre astfel de …pietre fara a adauga si cuvantul pretioase este o impietate si nimeni nu are dreptul sa desconsidere personalitatile marilor creatori si sa intre incaltat in castelul literaturii …

Am avut stupoarea sa citesc despre fascismul lui Eliade, despre hitlerismul lui Cioran, despre un Nae Ionescu criminal ( citate scandaloase din jurnalul lui Petre Pandrea), despre un Nichita Stanescu care nu se ia in serios dar mai ales , atentie, despre xenophobia, rasismul si antisemistismul lui Eminescu…
Domnul Manolescu , care se considera un fel de buric al literaturii si care incearca sa ne manipuleze inca din introducere unde abil isi scuza subiectivitatea afirmand ca orice istorie si critica nu poate fi decat subiectiva si explicand de ce nu a curatat de “impuritati “ propria-i lucrare, tocmai ne pune in fata unui atac de neingaduit din partea unui om care se plimba printre valorile literare de o viata, la imaginea celor mai mari spirite ale culturii romane.
Astfel dl Manolescu considera spre exemplu ca definitiile lui Iorga si Noica despre Eminescu( “expresie integrala a sufletului romanesc” respectiv “omul deplin al culturii romanesti”) sunt “ lipsite de masura si potrivnice spiritului critic”. Caietele si scrisorile lui Eminescu nu au nici cea mai mica valoare literara ne spune criticul care pe de alta parte este mai mult decat convins ca "nu incape nici o indoiala ca Eminescu a fost nationalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste si antisemite tot mai vii spre sfarsitul vietii..."
Nu regret ca am cumparat cartea, orice istorie avand si o valoare de index si apoi satisfactia lecturarii acestei sinucideri a d-lui Manolescu compenseaza un pic pretul cam mare al lucrarii. Pentru ca mai degraba renuntam la 10 critici precum dl Manolescu decat la darurile divine primite de acest neam si anume marii sai scriitori si poeti nedreptatiti de viziunea stramba a unui critic tendentios.

Dar ceea ce m-a contrariat poate cel mai mult sunt inconstienta, iresponsabilitatea, orgoliul si dorinta imensa de razbunare . Probabil frustarile de o viata ale d-lui Manolescu au fost refulate pentru a izbucni in aceasta lucrare si a murdari pentru totdeauna pe aceia cu care a avut conflicte mai mici sau mai mari.

Spre exemplu Nichita Stanescu este taxat drastic, chiar Marin Sorescu avand alocate mai multe pagini, lucrarea putand fi comparata fara exagerare cu un pat al lui Procust din care toti cei mai mari ca d-l Manolescu ies ciuntiti si mutilati iar cei mai mici sunt chinuiti in zadar si probabil cu efecte contrare in constiinta cititorului: Cartarescu, Patapievici, Paleologu.

Sunt si avantaje in urma acestei lecturari partiale : imaginea si valoarea lui G Calinescu au crescut foarte mult , un mare domn prin comparatie, iar lucrarea acestuia ramane de neinlocuit inca, se pare.
Sunt sigur ca lucrarea dumneavoastra ar fi fost primita cu multe laude inainte de 1989, poate ca v-ar fi felicitat personal chiar Ceausescu, domnule Manolescu. Sa insemne asta ca sunteti un comunist?

Va spunem Adio d-le Manolescu, desi inca mai aveti timp sa scoateti “impuritatile” intr-o posibila editie viitoare. Apropo de asta, nu sunt impuritati ci mizerii…

http://teiubesc-romania.blogspot.com/

Publicistul Gheorghe Fedorovici despre Patapievici. „Raiul” lui Patapievici este unul al nedreptatii vesnice.

Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută şi acordată şi în absenţa dreptăţii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absenţei dreptăţii lui Dumnezeu. Acest tip de înţelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri creştine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiinţei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreşte să salveze creştinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generaţiile evreieşti de după Holocaust. Astfel, recenzia făcută acum cărţii lui Michnik pare că se află în perfectă continuitate cu volumul lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici) unde tradiţia umanismului european este secţionată fără şovăire – şi într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de tradiţia creştină în scopul de a arăta că Europa poate funcţiona onorabil şi în condiţiile dispariţiei creştinismului. Dacă, în postfaţa dedicată cărţii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj şi libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeşte despre iubire:

„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.”

Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă şi duce la totalitarism. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emoţionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiinţate. Acesta e însă un amănunt de care se agaţă doar indivizii vindicativi, şi de care „comuniştii nepocăiţi” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.



(...)Secularismul religios (creştin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, aşa cum Martin Buber îi acorda literaturii idiş rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă), tot astfel dl Patapievici pare să privească tradiţia umanistă ca pe un succesor demn al creştinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.

Aşa s-ar putea explica de ce, la puţin timp după ce a publicat un articol întitulat „Creştinismul: vocea care lipseşte”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseşte”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă într-adevăr despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra creştinismul mai decît s-ar putea apăra creştinismul pe sine. Dar este obligaţia mea – într-adevăr, a fiecărui creştin – să observe că prin această apologie binevoitoare, creştinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Creştinul trebuie să le spună celor opriţi pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veţi fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit şi al nedreptăţii veşnice.



(fragmente din articolul „Bunatatea Talharului nedrept”, preluate de pe blogul publicistului crestin ortodox Gheorghe Fedorovici – Cumpana. O viziune ortodoxa )

"Salvatorii natiei"" (Nicolae Manolescu, Patapievici, Plesu, Nemoianu, Tismaneanu, Boia)

Salvatorii natiei sunt inepuizabili. De vreo sută cincizeci de ani ei dau lectii poporului român de ce si cum e „subdezvoltat”, de ce si-a „ratat” istoria etc. Fireste, nu si-au consumat energia nici după 1989. Ba, dimpotrivă, sunt la fel de activi ca pe vremea comunismului, lăsându-ne muti de admiratie in fata clarviziunii lor providentiale. Sunt, fireste, intotdeauna la putere, dar acum dau impresia că se află in opozitie. }in sub control mass-media, iar cei mai multi au devenit si tele-intelectuali. Sunt ceea se numeste vip-uri. Formează constiinte.

Dar ce e curios e că, având atâta putere şi atâta audienţă naţională şi internaţională, ei dau vina (pentru dezastrele de azi şi de ieri) tot pe poporul român, pe „metehnele” lui şi pe trecutul lui. Ca elite formatoare ce sunt, îşi dau întâlnire nu doar la televiziune, ci şi-n presa scrisă. De pildă, recent, s-au întâlnit în paginile Cotidianului, animaţi de un domn pe nume Silviu Mihai, sub genericul Catalogul ideilor care au ţinut România pe loc (941 vizualizări, 19 decembrie 2005). Aflăm cu uimire că România a fost ţinută în loc de un catalog al ideilor, comparabil cu celebrul catalog al corăbiilor din Iliada lui Homer. Încercăm să decriptăm in care loc anume a fost ţintuită România. Bănuim că în cel numit carpato-danubiano-pontic. Numai că dascălii nostri se-nşală când decid că România a stat pe loc, fie şi prin faptul că de la vechiul regat s-a extins ca Românie Mare după primul război mondial, pentru ca să devină Românie medie după ultimul război mondial. Însă, după o vagă bănuială, salvatorii naţiei sunt cu mult mai subtili şi, foarte probabil, se referă la un anume nivel economic „încremenit”, adică ţintuit în loc de acel set de idei. Aşadar, o Românie moartă, sau poate în perpetuă stare muribundă, de vreme ce catalogul de idei se datorează, în cea mai mare măsură, „cadavrului din debara” (H.-R. Patapievici), pe care, thanatofili, românii refuză să-l îngroape. Un cadavru cu numele Eminescu le-a lăsat românilor un odios catalog de idei, pe care urmaşii acestuia l-au completat cu alte câteva. După socoteala celor de la Cotidianul, ar fi cam opt idei ucigaşe, care au făcut imposibil progresul României: 1) excepţionalitatea; 2) mesianismul; 3) degradarea patriotismului în fudulie provincială; 4) euforia naufragiului; 5) autenticismul etnic; 6) colectivismul; 7) antiindividualismul; 8) rezistenţa prin cultură. Un amestec, să recunoaştem, cam derutant, dacă ţinem seamă că salvatorii militează sub stindardul a ceea ce se numeşte, în limbaj postmodernist, political correctness. Deruta e şi mai mare de îndată ce constaţi că ideea rezistenţei prin cultură este opera originală chiar a salvatorilor, care, de 16 ani încoace, se mândresc cu o asemenea formă de „disidenţă” care le-a permis să pună mâna pe toate instituţiile de cultură, pe edituri şi pe reviste. În schimb, Paul Goma, care n-a incăput în România ca să „reziste prin cultură”, e făcut, după 1989, praf şi pulbere, acuzat de intoleranţă eminesciană. Căci acesta-i adevărul: Eminescu n-a rezistat prin cultură, ci a atacat de-a dreptul sistemul, într-o vreme când aşa ceva mai era posibil, dar nu atât de „posibil”, încât să scape nepedepsit, atât de către contemporani, cât şi de actualii salvatori care se iluzionează a-i fi pus „cadavrul in debara”.

Asa stând lucrurile, descoperim uimiti că acest fudul catalog de idei nu este opera nici a lui Eminescu şi nici a posterităţii sale, ci, pur şi simplu, a fost scornit ad-hoc chiar de către salvatori! Oricare dintre cele opt idei n-are rădăcină în poporul român, ci sunt opera directă a salvatorilor miticişti, a elitelor politice, scornite tocmai pentru a-şi legitima ruptură profundă de soarta neamului. Salvatorii susţin că setul de idei a barat progresul României. Ei vorbesc de progresul cu orice preţ, vorba lui Caţavencu, dar ideologia postmodernistă pe care o slujesc azi a eliminat conceptul de progres din arsenalul paradigmei. Şiretenia, va să zică, este fără margini. Dacă poporul român s-a opus progresului, înseamnă că el a fost de la bun inceput un popor, prin excelenţă, „postmodernist”! Si faptul ar trebui să-i umple de mândrie patriotică „neprovincială” pe salvatorii naţiei. Totusi, ei se-ntristează. Dar se-ntristează cu adevărat? Mai mult decât a făcut-o Eminescu?

Ajunşi în acest punct apoteotic-catastrofal, să luăm in serios si alte idei din catalog. Şerban Papacostea, între ceilalţi, o spune de-a dreptul că marele vinovat pentru obstacularea progresului în România este Eminescu. Vina lui cea de neiertat e că era convins că „ne stă cel mai bine în iţari”, „iar viziunea lui (iţăristă, n.n.) a produs intârzieri în procesul de modernizare”. Ştie toată lumea că Eminescu purta iţari, cum îl arată şi pozele, şi listele de rufe date la spălat, publicate de D. Vatamaniuc! Un mai vechi admirator al poetului, Virgil Nemoianu, crede că istoria negativă a României se datorează nu numai lui Eminescu, ci şi lui Caragiale. Până mai deunezi, Caragiale era contrapus lui Eminescu, în postură de exemplu pozitiv. Acum e şi el de aceeaşi teapă cu Eminescu: „Nocivi sunt Eminescu şi Caragiale”. Ce-i drept, observă cu fineţe şi cu largă îngăduinţă Virgil Nemoianu, „Negativitatea lor nu e intenţionată”, ci involuntară, ca expresivitatea lui Eugen Negrici, ceea ce este, desigur, şi mai grav. Ce e rău în Caragiale? Râsul. Subtilitatea se accentuează: râsul e un alibi: „Râdem niţel şi astfel ne vindecăm şi ne purificăm de toate turpitudinile, nu-i aşa?” Dar dacă nu-i aşa?! Dar dacă râsul lui Caragiale nu e postmodernist? Dar dacă râsul lui Caragiale nu e pură parodie, nu e zeflemeală şi simulacru, toate dragi postmodernităţii? Dacă dincolo de aparenţe e tragedia, cum a sesizat Eugen Ionescu?

Fireşte, în context, Eminescu e şi mai vinovat în ochii lui Virgil Nemoianu, cu toate că vinovăţia îi vine tot din… talent, ca şi lui Caragiale. Poetul ne-ar fi instalat, prin forţa talentului, într-„un fel de utopism paradiziac, o nostalgie nesăţioasă, un sentimentalism al trecutului, un exclusivism eliminatoriu al prezentului, un refuz al viitorului, o mitologie artificială şi până la urmă, malefică”.

Nu cumva malefică e lectura eminesciană a lui Virgil Nemoianu? Nimic mai străin, de Eminescu, decât orice utopism, decât aceste etichetări mustind de ideologie şi de aversiune, care pot părea iraţionale, dar care sunt, în realitate, deliberate, dat fiind că Virgil Nemoianu îşi contrazice propria doctrină (din O teorie a secundarului), cum am demonstrat în cartea mea Transmodernismul (Editura Junimea, Iasi, 2005).

Vladimir Tismăneanu e înverşunat, ca mai toţi elitiştii, împotriva naţionalismului românesc, deşi, în realitate, naţionalismul românesc e tot o invenţie, fiindcă oricând se poate demonstra că naţionalismul la români e mai mult vorbit decât faptic. Din acest punct de vedere, naţionalismul românesc e dintre cele mai slabe din lume, neputându-se nici pe departe compara cu cel al marilor naţiuni europene, dar nici cu al ungurilor, al evreilor, al croaţilor, al ruşilor, al ucrainenilor etc. Dacă românii ar fi fost un popor naţionalist, astăzi ar fi fost la fel de temut şi de respectat ca Rusia, Germania, Marea Britanie sau Franţa. Însă salvatorii sunt de o subtilitate perversă: deşi ştiu adevărul, ei vor ca România să rămână la fel de slabă, sub pretextul că o vor „tare”. Dar tăria ţi-o dă conştiinţa naţională iar nu slugărnicia incumbată de elitele politice. Tismăneanu regretă că din comunism a dispărut spiritul internaţionalist (teză trotkistă). S-ar fi ratat, astfel, reconstrucţia României, a Europei şi a lumii. El mai recurge, pentru aceasta, la o altă viclenie comparatistică: ştiind că faimosul Manual de Istorie a R.P.R. semnat de Mihail Roller e compromis definitiv, se grăbeşte să pună semnul de egalitate între respectivul manual şi cartea lui Nichifor Crainic Etnocratie si ortodoxie !

Triumfalismul ideologic al salvatorilor jubilează în faţa tezei excepţionalismului românesc. Ea este acreditată nu numai de Lucian Boia, dar până şi de Andrei Pleşu sau de Sorin Antohi. Suntem unici! ar striga la fiecare pas românii. Câţi tărani or fi strigat astfel în vreo două mii de ani? Dacă vreun zărghit strigă aşa ceva, strigă oare toţi românii? Strigând aşa, zic salvatorii, românii pretind „drepturi suplimentare” faţă de alte neamuri. Şi mai pretind o „misiune specială”! Doamne fereŞte! Noi vedem, nu de azi, de ieri, cum alţii vor „drepturi suplimentare” în raport cu poporul român. Le-au avut cu vârf şi indesat. Si le mai au. Oare pe ce lume trăiesc salvatorii? Ş-apoi, cu un strop de simţ realist, de ce n-am recunoaşte că şi românii sunt unici ca popor şi ca indivizi? Suntem români şi punctum! cum a zis poetul. Si tot el a observat că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, cum spusese Protagoras, ci fiecare lucru işi are propria măsură. Ştiinţa a confirmat-o demult. Până şi vocea unui individ este unică. Ce-ar fi să i se spună d-lui Boia că nu este Boia, ci altceva: o muscă, un casalot sau, de-a dreptul, Mihail Roller? Oare nu s-ar supăra? Petre Ţuţea zicea că inainte de a fi om este român, şi incă românul într-un unic exemplar Petre Ţuţea! Şi de ce n-ar fi aşa, de ce ar fi cum au decretat comuniştii? Adică aceia care l-au eliminat pe Ţuţea din viaţa publică, frângând un destin, aceia care i-au contestat calitatea de român, vrând să-l transforme într-un „om” generic, fără identitate. D-l Boia pretinde că poporul român, având conştiinţă proprie, este prizonierul „ideii autohtoniste potrivit căreia românii ar fi de altă esenţă decât alţii, ceea ce a riscat să ne pună în afara istoriei normale”. Gogoşi! Francezii, recunoscându-se francezi, adică de altă „esenţă” decât italienii, n-au riscat să se pună în afara istoriei. Dacă ar cunoaşte ontologia arheului eminescian, d-l Boia ar vedea cum logica lui exclusivistă este contrazisă de logica trivalentă a vagului (Constantin Virgil Negoită), de logica identităţii numerice care implică în simultaneitate identitate şi diferenţă, concepte familiare şi paradigmei postmoderne, în numele căreia militează, ocultând-o!

Th. CODREANU

Veghea: Ortodoxie, globalizare si intelectualii-anexa

Câţiva prieteni au avut de curând bucuria de a-l întâlni pe Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Marea Neagră, în liniştea înălţătoare a chiliei Sfinţiei Sale. În cadrul discuţiei tinerii au emis ipoteza că generaţia actuală este net inferioară celei interbelice, moment în care, cu smerenie, Părintele a atras atenţia că nu trebuie să ne subapreciem. A făcut aceasta gândindu-se la faptul că aparţinem unui neam neînvins, un neam în cadrul căruia există o legătură tainică între sufletele morţilor noştri, românii trăitori astăzi pe acest pământ şi cei care vor veni după noi. Marele duhovnic sublinia faptul că lupta şi martiriul strămoşilor noştri ne aduc îmbogăţirea sufletească de care avem atâta nevoie. Şi este adevărat că, fără a intra în comuniune cu sfinţii, martirii şi mărturisitorii noştri, vom fi asemeni lui Parsifal, venind de nicăieri şi mergând spre nicăieri.

Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat.

În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.

Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.

Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

Un alt fost deţinut politic, doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.

Ni se cere renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei noi identităţi: identitatea biometrică. Forţele celor încleştaţi în noua bătălie pentru libertate sunt net disproporţionate din punct de vedere material. Ei au instituţii, bănci, baze de date personale, televiziuni, ziare, sateliţi, sisteme de comunicare ultra-perfomante. Dar noi îl avem pe Dumnezeu şi nădejdea că această turmă mică va creşte precum turma Sfinţilor Părinţi care au răsturnat Imperiul Roman.

Există instituţii europene care consideră că cipurile RFID pot reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private. Dar asta nu împiedică Parlamentul României să adopte legea privind introducerea actelor de identitate cu cip. Ne vor clonaţi virtual.

Din punct de vedere creştin, adevărul trebuie mărturisit. Nimeni nu poate să contrazică faptul că cipurile de pe actele de identitate sunt o fază premergătoare implantării lor la oameni şi nu ne îndoim că, dacă lucrurile vor rămâne aşa, nimeni nu poate scăpa de sub supraveghere şi dominaţie. Spun unii că nu-i deranjează această supraveghere, dar atunci când nu vom mai putea distinge realul de virtual vom fi ca nişte roboţi dirijaţi din telecomandă.

Există, însă, soluţii. Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.

Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un alt sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire. Amin.

Florin PALAS

Adevărul despre Eminescu - la 120 de ani de la uciderea lui Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"! Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia? Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat. „Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…
Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:- “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”- “azi, Eminescu a devenit suspect”- “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”- “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”- “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”- “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici. În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.Procust şi sfârşitul “noului canon” politic Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional (vezi fie doar şi Romtelecom, Petrom, Rompetrol), distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat. Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”. “Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...) Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...) Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110) “Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte. “Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă. Dosarul Eminescu Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.
Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.
Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism. Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”. Eminescu - omul politic naţional Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: "şi mai potoliţi-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese. Eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpaţii", era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative. Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva. “Moartea civilă” În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.Guvernul a desfiinţat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Lichidarea Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică - romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index. Defăimarea Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea