Jurnalul national: Ziua Poetului în "Anul Eminescu"

În şcoli, la Căminele culturale din sate, la Casa Armatei şi la Palatele co­pi­ilor din oraşe, la fiecare 15 ia­nua­rie se organiza cu mare tam-tam aniversa­rea zilei "poetului nepe­reche" sau a "Lu­ceafărului poeziei româneşti", cum era supra­numit cu fiecare ocazie festivă. In 1989, ziua poetului nu a fost organizată cu fast public. Programul tv nu a inclus recitaluri masive din opera eminesciană care erau rezervate pentru a doua parte a anului. În acel an, publicul a umplut sălile pentru un adevărat maraton liric susţinut de actori precum Valeria Seciu, Ion Cara­mitru, Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Silviu Stănculescu.

Ca o iniţativă personală a realizatorilor a fost iniţiat însă spectacolul "Eminescu… după Eminescu" la 12 ianuarie, de Ion Caramitru şi Dan Grigore. "Spectacolul a început la Botoşani şi a mers apoi prin toată ţara", îşi aminteşte actorul. "Spectacolul conţinea, printre altele, fragmente din manuscrise eminesciene negândite a fi spuse vreodată pe scenă, texte care ţin de o filozofie onirică şi abstractă în plin realism socialist. La finalul spectacolului, am scris pe o tablă de şcoală, cu apă, «Ajutor», transpunând astfel momentul tragic în care Eminescu a fost luat dintr-o baie publică întunecată spre a fi dus şi internat la un spital de boli nervoase."

Revistele de literatură şi almana­hurile cu apariţie la început de an conţineau însă câteva pagini în care abundau obişnuitele clişee de recep­tare şi limbajul de lemn. În almana­hul Femeia, două pagini conţineau citate din criticii care girau în orice context poezia lui Eminescu şi câteva poeme reunite sub titlul: "Din lirica eminesciană". Textele din rubrica "Sentimentul Eminescu" nu făceau referiri la aniversarea din acel an.

Poetul şi opera sa au trecut prin importante "primeniri" şi "valori­ficări" în sensul ideologiei partidului. Au avut parte, de asemenea, şi de o se­rioasă ocultare aspectele care nu erau "pe linie". "Părţi masive din ope­ra lui Eminescu n-au convenit ni­mănui", apreciază Nicolae Georgescu, fost jurnalist, actualmente filolog şi profesor universitar. "Nici o formă de stat din România nu a putut să şi-l apropie pe Eminescu. E incomod. Nu e un par­tener de discuţie cu instituţia numită stat. El discută cu poporul. Cu na­ţiunea, cu alte forţe." Pe de altă parte, interesul spontan şi mândria firească a publicului au fost încet, încet confiscate şi transformate în festivism, în prilej de a justifica regimul şi de a-i preamări pe conducătorii săi. Cum Ceauşescu era prezent ca imagine în toate manifestările vieţii publice, se ajunsese la situaţia de "a fi lăudat se­cretarul general al partidului pentru că permite editarea operei lui Eminescu. La un moment dat, chiar s-a pus sub patronajul lui Ceauşescu toată munca de editare de la Biblioteca Academiei. Din fericire, niciodată nu au apărut volumele cu fotografia lui pe pagina de gardă, doar cu o banderolă care evoca şi omagia Congresul din anul respectiv", ne-a povestit Georgescu.

Aşadar, opera, ca şi viaţa poetului, cu datele ei concrete, a făcut obiectul a tot felul de tranzacţii şi aranjamente între mai-marii ţării şi in­telectualii vremii. "Tot timpul a fost foarte greu cu realizarea numerelor tematice pentru aniversarea de la 15 ianuarie, consideră Georgescu. Pentru că ziua lui, 15 ianuarie, pica între zilele lor. Între Ceauşeasca (7 ianua­rie) şi Ceauşescu (26 ianuarie). Iar presa de­votată ideii lui Eminescu nu-şi putea organiza numărul dedicat pentru că trebuia să se sacrifice câteva pagini pentru ea şi câteva pagini, apoi, pentru el. Multă vreme ne-a preocupat un raţionament dublu. Mai ales în iarna ’88-’89. A circulat o campanie de presă prin care urmăream să mutăm ziua de naştere a poetului acolo unde a fost ea, să îi redăm zodia, la 20 decembrie, când, de fapt, s-a născut Eminescu. Am luat în calcul această posibilitate ca să scăpăm de menghina aniver­sărilor celor doi. Au apărut două sau trei astfel de articole, dintre care unul al meu. Dar s-a suspendat repede cam­pania. Se spunea că astfel le-am da lor toată luna ia­nuarie sau că i-am jigni cumva, că nu le-am lăsa «dia­man­tul din coroană». Ei îşi făcuseră o mândrie din faptul că flanchează cu aniversările lor naşterea lui Eminescu." Anul 1989 a fost deosebit de interesant pentru eminescologi, pentru politicieni, pentru presă şi opinia publică. Pentru că se împli­neau 100 de ani de la moartea lui Eminescu. Printre şcolari se zvonea că în anul respectiv la trepte sau la Bac sigur se va da ceva din Eminescu. Tezele la română implicau recapitulări serioa­se din Eminescu. Colectivul care ve­ghea la studierea şi publicarea operei complete eminesciene era în fierbere. De ani buni se încerca tipărirea unei ediţii care să conţină poezia "Doina", elimi­nată de cenzură încă din 1957. Toate speranţele colectivului de cercetători se legau de 1989, de aniversarea de la 15 ianuarie şi comemorarea de la 15 iunie. Soluţia găsită a fost retipă­rirea ediţiei princeps editată de Titu Maiorescu în anul 1883. Petru Creţia, care conducea colectivul de cercetători, plănuise acest lucru pentru anul 1983. Dar nu fusese posibil. "Şi nici în 1984, nici în 1985", îşi aminteşte Nicolae Georgescu. "Ideea era să apară poezia «Doina». Acesta era pretextul. Să apară sub formă anastatică." În sfârşit, în 1986, cartea a fost tipărită, dar a fost ţinută dosită în Biblioteca Academiei. Georgescu este printre puţinii care au văzut cartea. "Eu am văzut-o, de exemplu, am smuls un exemplar şi l-am contemplat." Vigilenţa cenzurii fusese înşelată o dată, fiindcă se reuşise tipărirea. Cartea avea să apară abia în 1989, în contextul centenarului eminescian, dar în iunie. În săptămâna 13-20 ianuarie, Petru Creţia nu putuse decât să insiste, încă o dată, asupra necesităţii acestei apariţii printr-un articol din România Literară. În Convorbirile României Literare, în dis­cuţia cu Ştefan Agopian, Petru Creţia susţinea că aceasta "ar trebui tipărită aidoma, prin fotografiere". Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă.

În 1989 a apărut şi volumul X din edi­ţia Academiei Române, după mul­te eforturi depuse de editori. Apa­riţia volumului X nu era agreată, pentru că "se referea strict la Războiul de Independenţă şi cuprin­dea textele lui Eminescu despre ruşi. Vol. X din Ope­re a apărut în România abia după 1989". Istoria volumului este însă in­te­resantă. Mihai Ungheanu, redactor-şef la revista Luceafărul, "a smuls pur şi simplu un volum de la Editura Aca­demiei şi, la 23 august, a prezentat public această lucrare la Chişinău. A citit din el, a spus ce este cu el, ce este cu această ediţie din Eminescu. A fost pri­mit peste Prut cu o frenezie nemai­po­menită. În România a fost tăcere totală în faţa acestui gest.
Dar cei din Molodova, care prin­deau la televizor postul de la Chişinău, au ştiut. Evident, Mihai Ungheanu nu a putut scrie nimic atunci la Luceafărul, dar Literatura şi Arta, revista din Chi­şinău, a scris. Astfel, volumul a exis­tat în anul 1989 doar în afară. Motivul pentru care nu a fost dat la topit a fost că s-a făcut publică existenţa lui".

Jurnalul Naţional: Mihai Ungheanu a încetat din viaţă

“Sunt preocupat să pun în ordine nişte manuscrise pentru o viitoare carte. O carte intitulată «Cominternul după Comintern», o suită de articole apărute în presă prin care vreau să demonstrez că de fapt mentalitatea şi metodele cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporţii. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenţei.
M-a interesat literatura de idei, în primul rând. Multe din cărţile care nu ţin de eseu sunt şi ele litera­tură de idei. Îmi plac în egală măsură toate genurile, speciile lite­rare, dar mărturisesc că am înclinat mult către proză. Am scris cronică literară ani de zile. I-am închinat lui Marin Preda cartea «Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie». A apărut în 1973, iar în anul 2002, pentru că trebuia dusă până la capăt, a apărut şi a doua ediţie. Din anul 1973, anul în care a apărut prima versiune, scriitorul a tipărit până în 1980 mai multe cărţi şi trebuia să dau o vi­ziune finită asupra întregii opere. A doua ediţie s-a numit la fel, dar, evident, cu capitole în plus, pentru cărţile care nu apăruseră încă în 1973.
Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supra­vieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.
Pasiunea pentru scris este inevitabilă, până la urmă, pentru un intelectual care vrea să comunice cu cei din jur şi cu publicul. Am făcut facultatea de litere, care m-a dus direct la presă, la gazetărie şi, evident, la scris, aşa că era prescrisă traiectoria mea. În ceea ce priveşte viaţa politică, m-am ţinut departe de ea până în 2000, cu convingerea că nu este un loc ideal de existenţă, dar am ajuns la concluzia că, dacă nu intri în politică, nu poţi rezolva anumite chestiuni de ordin profesional, nu poţi să duci până la capăt, pentru tine şi pentru alţii, o sumă de acţiuni începute, aşa că am intrat în politică, dar concluziile sunt, ca pentru oricare inte­lectual, decepţionante, dezamă­gitoare.
Cred că politica mi-a adus numai decepţii. Mi-aduc aminte cum s-a făcut revizuirea Constituţiei din 2003, şi acţiunea asta făcută în grabă şi neserios m-a făcut să părăsesc prin demisie Parlamentul.
În adolescenţă visam să joc rugby. Acum nu mai am visuri. Însă eu eram, din păcate, în provincie, unde nu se făcea acest sport, şi situaţia spune foarte multe despre vise şi posibilităţi. Nu îmi place să visez... îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”
Mihai Ungheanu 17 martie 2008

Ziua: A murit scriitorul şi criticul Mihai Ungheanu. Dumnezeu să-l ierte!

Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu a murit, joi, la varsta de 70 de ani, anunta Mediafax, preluat de Antena3.
Mihai Ungheanu s-a nascut la 17 martie 1939. In anii '70-'80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei "Luceafarul". Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua intelighentie, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii '50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim "Holocaustul culturii romane, 1944-1989" si "Enciclopedia valorilor reprimate" (in colaborare cu Ilie Badescu), potrivit wikipedia.
Ungheanu a fost senator PRM de Arges in doua legislaturi, din 2000 pana in 2008.
Apropiatii si familia anunta ca profesorul Mihai Ungheanu s-a imbolnavit subit de cancer, galopant si s-a stins joi, la ora 14.10, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. "Ucenicii celui care a fost una dintre cele mai sclipitoare minti romanesti si unul dintre cei mai mari aparatori ai lui Eminescu si romanitatii din ultima jumatate de secol anunta cu pioasa reculegere ca maine, vineri, la ora 11.00, trupul profesorului de romanism va fi depus la Biserica Amzei. Slujba in memoria sa se va desfasura sambata, la ora 13.00, in aceeasi Biserica cu Hramul Bunei Vestiri si a Sfantului Ierarh Nicolae, inainte de inmormantarea care va avea loc la ora 14.00, la Cimirul Bellu Ortodox. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace alaturi de toti martirii neamului romanesc asteptand invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina!".
Z.O.