Monahul Atanasie Ştefănescu, şapte ani la ceruri. Cu Părintele Justin la călugărie şi un cuvânt de folos despre demnitate. FOTO / VIDEO

Prezenţa părintelui Atanasie Ştefănescu (30.09.1919-28.02.2008) în obştea de călugări a fost o mare binecuvîntare şi un plus de oxigen duhovnicesc pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Imensa experienţă de viaţă, apropierea din fragedă copilărie de fondatorii Mişcării Legionare, prietenia cu prinţul Alexandru Ghica (1903-1982) în scurta guvernare legionară (Septembrie 1940-Ianuarie 1941), în lunga detenţie de la închisoarea Aiud (1941-1964), dar şi după eliberare, ucenicia pe lîngă doctorul Dumitru Uţă (1915-1980) şi crucea celor 23 de ani de închisoare l-au cizelat într-un model creştin care nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Biruinţa asupra încercărilor vieţii, mintea ascuţită şi o inima de copil îl făceau deopotrivă iubit şi respectat, irezistibil şi admirabil.
Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decît ne-am fi dorit, şi l-a proslăvit cu sfinte moaşte mai înainte de a cere un semn pentru aceasta. Pînă la proslăvirea sa între sfinţi prin hotărîre ierarhică, ştim că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu şi avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi.

m. Filotheu Bălan / Mănăstirea Petru Vodă


Părintele Justin despre Monahul Atanasie Ştefănescu

Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului, cu noi şi cu toate neamurile creştine! Dacă iei şi deschizi o istorie a creştinismului îţi dai seama de minunile săvârşite de marii sfinţi ai Ortodoxiei noastre, care şi-au dat viaţa pentru Biserica lui Hristos. începând de la primele persecuţii creştine, întâi prin martirizarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, apoi de la Nero, împăratul roman, marele prigonitor de creştini şi până în zilele noastre, creştinismul a trecut prin foc şi sabie de cruzimea „haldeilor”. Continuând apoi cu Revoluţia Franceză de la 1789, când apare modernismul şi până la revoluţia bolşevică din 1917, „Apostolii” Mântuitorului au fost şi sunt prigoniţi de aceeaşi idee satanică, de a depărta pe om de Dumnezeu, dar sub mai multe forme: marxismul, stalinismul, hitlerismul şi cu toţi urmaşii lor, ca de exemplu la noi: Anna Pauker, Teohari Georgescu, Petru Groza sau alţii.
Istoria neamului nostru este într-un moment de cumpănă acum, la un semn de întrebare şi de mirare: cum România rămâne singurul stat care nu se bucură de niciun drept, decât de pribegia fiilor ei, împrăştiaţi prin toată lumea; am ajuns să nu avem decât dreptul cerşetoriei, împotriva demnităţii şi superiorităţii daco-geto-romane de lângă Pontus Euxinus de altădată. Viţa de român suferă o gravă pervertire astăzi şi puţini au rămas din cei care gândesc cu adevărat româneşte, simt şi trăiesc româneşte.
Părintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de viţă nobilă al lui Ştefan cel Mare, al plăieşilor din Cetatea Neamţului, al Sfântului Voievod Mihai Viteazul, al Sfinţilor Brâncoveni. Alături de mucenicii partizani din Munţii Făgăraş, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu şi cu toată generaţia din 1927 până în 1964, au luptat împotriva acestui sistem politic satanic şi au biruit fiara roşie de la Răsărit. împreună formează un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s- au jertfit şi Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au plecat în Spania „unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, alături de grupul de voluntari de la Majadahonda.
Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă.
Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării: Chişinău, Vaslui, Aiud, Gherla şi Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei româneşti).
Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului Ceresc.
Mâinile, dacă se roagă…,/ Vine lanţul şi le leagă.
Limba, dacă vrea să spuie, …/ Uite-o ţintuită’n cuie!
Şi răscoala, dacă muge …,/ Uite chei, uite belciuge!
(Cântec de jale, Radu Gyr)

10 februarie 2012, la prăznuirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie
Arhim. Justin Pârvu – Mănăstirea Petru Vodă
(prefaţă la cartea Oameni şi fapte din vatra Aiudului, de Părintele Atanasie Ştefănescu)

Integral la: Marturisitorii, http://manastirea.petru-voda.ro/

.

Doctorul Teofil Mija a plecat în lumea celor veşnice.

-->

-->

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936, devenind membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti legionare din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până azi. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

Este cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

Brazii se frang, dar nu se indoiesc. O noua editie a lucrarii despre rezistenta din munti scrisa de Badia Ion Gavrila Ogoranu

E atât de greu să scrii despre cel ce a fost şi rămâne Ion Gavrilă Ogoranu. E atât de greu să cuprinzi în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, destinul, crezul şi lupta acestui ultim voievod al munţilor noştri, acestui luptător neînfricat pe care Dumnezeu, în imensa sa generozitate, l-a dăruit neamului nostru încercat să ne fie model şi călăuză nu numai atunci, în vremurile în acre hidra roşie cuprindea în tentaculele sale pământul sfânt al României, distrugând vieţi şi destine, pervertind conştiinţe şi valori, anihilând prin răsuflarea-i ucigaşă spiritul neamului nostru pentru multe decenii, ci şi după zdrobirea lanţurilor prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, atunci când debusolaţi, ne căutam o cale pentru a ne făuri destinul.

Ion Gavrilă Ogoranu a fost prezent, în luptă, atât în anii rezistenţei anticomuniste, cât şi în Revoluţia din 1989, acolo unde ţara avea nevoie de el. Şi a rămas în continuare. Dumnezeu ni l-a lăsat încă ani buni, în care, ca o legendă vie, o mărturie nepieritoare, ne-a putut vorbi în libertate despre lupta sa şi a camarazilor săi, luptă fără preget şi fără speranţă, doar pentru a arăta tuturor că „România nu şi-aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului”.

Prezenţa, prestanţa sa, fiecare cuvânt rostit şi fiecare slovă scrisă sunt tot atâtea mărturii istorice ale evenimentelor din acei ani de crudă teroare instaurată de cei veniţi călare pe tancurile Armatei Roşii, hotărâţi să distrugă odată pentru totdeauna conştiinţa naţională şi demnitatea unui neam bimilenar.

Ca şi alţi invadatori ai timpurilor trecute, n-au reuşit. Fiindcă românii au rezistat. Cum au putut, dar au rezistat. Iar forma extremă a rezistenţei a constituit-o rezistenţa armată anticomunistă. Iar Ion Gavrilă Ogoranu a fost liderul unuia dintre aceste grupuri (peste o mie, conform Arhivelor Securităţii referitoare la anul 1949) de luptători ce s-au opus cu arma în mână opresorilor. Noi, românii, nu am avut un moment 1956 sau 1968, ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar am avut un fenomen unic în ţările căzute sub tirania roşie după 1945, o rezistenţă armată anticomunistă îndelungată, până în anul 1962.

Iar Domnul ni l-a lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu să ne povestească despre lupta acestor neînfricaţi fii ai României, despre drama lor, o poveste reală pe care comuniştii şi corifeii lor ar fi preferat-o uitată. Dar n-a fost să fie aşa. Ion Gavrilă Ogoranu, în fiecare clipă lăsată lui pe Pământ ne-a spus adevărul. Adevărul despre acele vremuri, adevărul despre acei minunaţi tineri luptători cu credinţă în Dumnezeu şi neamul românesc ce şi-au jertfit totul, inclusiv viaţa, doar pentru a ne da nouă speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile de mâine.

Studiul acestei perioade este abia la început. Rămâne în sarcina istoricilor serioşi şi nepărtinitori să continue ceea ce a început Ion Gavrilă Ogoranu prin scrierile sale. Oricum, mărturia cuprinsă în cărţile sale constituie un reper, o piatră de hotar pentru toţi cei ce se vor apleca asupra acestei perioade şi acestui fenomen, deoarece este relatarea directă, necenzurată, a celui care a trăit şi a participat intens la dramatismul luptelor ce cuprinseseră atunci toţi munţii României. Dar povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu are în plus şi dramatismul unei vieţi petrecute în cea mai mare parte ascuns, sub permanenta ameninţare cu execuţia.

În 1974, o ştire făcea înconjurul lumii. Ultimul luptător din Al Doilea Război Mondial, japonezul Hiroo Onoda, s-a predat în jungla filipineză, unde stătea ascuns din 1944. Doi ani mai târziu, în 1976, la Cluj, a fost arestat Ion Gavrilă Ogoranu, căutat de autorităţile comuniste încă din 1948. Din fericire, după şase luni de anchetă la Securitate, este eliberat, nu în ultimul rând în urma presiunilor preşedintelui american Richard Nixon, cu care Ceauşescu încerca să aibă relaţii bune. A fost eliberat şi a trăit să-şi spună povestea în libertate, după 1989, despre el şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă românească.

Doamne, îţi mulţumim că ne-ai dat asemenea luptători pentru cauza noastră, îţi mulţumim că l-ai lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu printre noi să ne spună povestea lor, îţi mulţumim că ni l-ai dat pe Ion Gavrilă Ogoranu, că l-ai făcut să se nască român.

Fiindcă, dacă s-ar fi născut american, câteva licee din marile oraşe i-ar fi purtat numele, dacă s-ar fi născut francez, în fiecare an s-ar fi organizat ample manifestaţii în numele său, dacă s-ar fi născut german, un muzeu ar fi fost dedicat lui.

Dar, în imensa lui înţelepciune, Dumnezeu l-a ales să fie român. Astfel, niciun liceu şi nicio stradă nu-i poartă numele, nicio paradă nu-l onorează şi niciun muzeu nu-i este dedicat. În schimb, sperăm, numele său va rămâne veşnic în conştiinţa tuturor ce simt româneşte, tuturor acelora pentru care inima de român vibrează adânc la auzul altor nume de rezonanţă în istoria noastră greu încercată.

Editorul

Pentru comenzi Editura Marist

Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! Imagini cutremuratoare filmate in interiorul casei!

Are cuvântul Dumitru Moldovan, luptătorul din Munţii Făgăraşului. M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea.

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!

Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.