Editorial Victor RONCEA: Experimentul Piteşti al presei române

Operaţiunea de spălat creiere şi, mai ales, suflete, derulată în perioada ocupaţiei sovietice contra anticomuniştilor legionari, ţărănişti, liberali, a elitelor României, la penitenciarul Piteşti, cunoscută şi sub numele de „reeducare“, este transbordată, azi, cu fineţe perversă, la nivel naţional.
Esenţa experimentului diabolic, laborios executat şi studiat, era ruperea dumnezeiescului din om prin mijloace ale torturii psihologice şi fizice care includeau, după schingiuiri îndelungate, dezicerea de credinţă, naţiune şi Mântuitor sau mâncatul de fecale. La „alegere“. „Reeducarea“ era realizată chiar de către „deţinuţi de bine“, foşti camarazi, azi tovarăşi, dintre care, conform mărturiilor şi specialiştilor, mulţi erau de fapt agenţi NKVD infiltraţi în rândurile anticomuniştilor încă de dinainte de arestare. Călăii, aleşi dintre victime, „converteau“ la comunism, prin ritualuri satanice, în care erau blasfemiate slujbele ortodoxe, iar credincioşilor care rezistau li se administra urină pe post de agheazmă şi excremente în loc de prescură. Au căzut cu duiumul. Puţini, au rezistat. Până în 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici - numai după ce statul s-a debarasat, treptat, de agenţii sovietici din sistem -, experimentul a fost aplicat, sub diverse forme, mai subtile sau mai dure, la toate închisorile comuniste, comandate de oamenii KGB-ului. Datele sinistrului experiment au plecat, din ţară, spre Moscova şi alte zări. Şi s-au şi întors.
Sub bagheta „mogulului“ Sorin Ovidiu Vîntu suntem intoxicaţi zilnic, pe toate canalele „multimedia“, de această amestecătură de „formatori“ şi gurişti, de călăi şi presupuse victime, de torţionari ordinari şi derbedei cu ştaif, de intelectuali finuţi şi şuţi de gang. Sub pretenţia „onorabilităţii“, personaje care se pretind „elitele“ „quality media“, ca multiplul Hurezeanu, spălătorul de cadavre Tapalagă, „piţigoiul psihopat“ Patapievici şi „profesorul“ Tismăneanu, stau la aceeaşi coadă, la casieria mogulului Vîntu, alături de „maestrul“ de şantaj Bogdan Chirieac, „naşul“ de Snagov Sorin Roşca Stănescu, „deontologul“ cu vilă de la RAAPPS Doru Buşcu şi „poetul-portofel“ Mircea Dinescu, asigurând „credibilitatea“ infractorului de Delta şi răspândirea otravei mediatice chiar şi după „sinuciderea“ fără precedent a presei, devenită „obiect de unică folosinţă“ în perioada electorală. Masacrată şi aruncată la coş acum, ca un prezervativ ieftin şi uzat.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şantajiştii presei române fac din nou vocalize, cu „profesionalism“, la Realitatea TV, „intelectualii“ cu Volvo de la stăpân la scară ne dau lecţii de morală, de „raţiune, credinţă şi civilitate“, în puţinele lor „Idei în dialog“, şi paraşutele din cotidianul lui Vîntu sunt plasate pe centura Internetului, ca tiriste de platformă, inspirat numită „Vox Pulica“.
Noii „reeducatori“ ai naţiei n-au niciun scrupul. În timp ce susură elevat despre „societatea civilă“, „onoarea dreptei“ şi „lupta anticorupţie“, înşfacă fără jenă fişicurile murdare păstrate la saltea de devalizatorul FNI, „onorabilul“ gropar al averilor câtorva sute de mii de români. În termeni normali, de etică şi profesionalism, actul în sine, când se face în perfectă cunoştinţă de cauză, se numeşte complicitate şi chiar, prin opera de spălare de imagine şi bani, favorizarea infractorului. Miza tovarăşilor bine vopsiţi cu toate culorile curcubeului este aceeaşi ca şi a torţionarilor bolşevici: Experimentul Piteşti trebuie aplicat. Insidios, călăii se transformă în victime, „democratizatori“ mediatici, ba chiar „eliberatori“ ai Basarabiei, călare acum pe carele de reportaj ale Minciunii TV.
La prag de aniversare a lui Eminescu, le recomand românilor avertismentele şi soluţiile jurnalistului conservator şi militantului pentru România mare: „Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul - dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde“; „Ei mint - eu adevărul îl spun, căci nu mă tem / De-a lui urmări“; „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă, a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr - dar numai el foloseşte“. După cum ne învaţă Eminescu, arma adevărului va învinge întotdeauna.

Prima Doamnă ia atitudine! Maria Băsescu: Depun mărturie că soţul meu nu a fost niciodată agresiv cu fiicele, nici cu alţi copii

Soţia preşedintelui Traian Băsescu a transmis miercuri o scrisoare publică în care susţine că depune mărturie că soţul său nu a fost niciodată agresiv cu propriii copii şi nici cu vreun alt copil, catalogând filmuleţul din 2004 ca fiind "neadevărat, trucat", demontând acuzaţiile aduse preşedintelui.

Maria Băsescu scrie că a decis să rupă tăcerea pentru că "ceea ce presa şi oamenii care sunt în spatele ei fac astăzi" i se pare de neacceptat.

Maria Băsescu se referă la două chestiuni: afirmaţiile lui Mircea Dinescu, potrivit cărora soţul său, preşedintele Traian Băsescu, ar fi lovit-o şi la filmul de la Ploieşti, din 2004, în care Băsescu apare că ar lovi un copil.

Soţia preşedintelui susţine că depune mărturie că aceste afirmaţii sunt neadevărate, îi cere lui Mircea Dinescu să îşi prezinte scuze în faţa fiicelor sale, iar liderului PSD, Mircea Goeană , îi transmite: "oricâte scuze v-aţi cere, nicio mamă nu vă va putea ierta".

Întrucât este prima reacţie publică a soţiei preşedintelui, redăm integral conţinutul scrisorii deschise:

"Scrisoare deschisă

Sunt una dintre femeile care şi-a dedicat întreaga viaţă familei ei. De dimineaţa până târziu în noapte, zi de zi, timp de câteva zeci de ani, m-am îngrijit să le fie bine copiilor şi soţului meu. Aceasta este cea mai importantă misiune pe care mi-am asumat-o.

Nu am lucruri spectaculoase de spus în faţa camerelor de luat vederi. Viaţa mea, cu bine şi cu rele, nu diferă de viaţa câtorva milioane de femei din România

. Pentru acest motiv am stat departe de presă, chiar dacă am fost de multe ori supărată pentru lucruri neadevărate care se spuneau despre noi.

Rup astăzi tăcerea pe care am păstrat-o timp de câţiva ani fiindcă ceea ce presa şi oamenii care sunt în spatele ei fac astăzi mi se pare de neacceptat.

Nu aş vrea să spun că ceea ce a făcut Traian Băsescu în mandatul său este perfect. Ştiu însă că tot timpul s-a gândit cum să facă lucruri bune pentru oamenii de rând care l-au ales.

Atunci însă când vine vorba despre relaţiile pe care le are cu alţi oameni, pot spune, după 34 de ani de căsnicie, că nimeni nu îl cunoaşte pe Traian Băsescu mai bine decât mine.

L-am auzit acum câteva zile, şi încă nu îmi vine să cred, pe dl. Mircea Dinescu afirmând că soţul meu m-ar fi lovit. Nu ştiu în ce familie a crescut dl. Dinescu, dar în familia mea, în casa mea şi în viaţa mea nu s-au întâmplat niciodată asemenea lucruri. Pentru afirmaţiile mincinoase pe care le-aţi făcut sunteţi dator, domnule Dinescu, să vă cereţi scuze în faţa copiilor mei.

Am văzut de asemenea şi un film neadevărat, trucat, care s-a derulat zile întregi la televiziuni, film în care soţul meu este prezentat lovind un copil. Depun mărturie că soţul meu nu a fost niciodată agresiv cu fiicele noastre, şi nici cu vreun alt copil. Dar, dincolo de a-i ţine parte lui Traian Băsescu, găsesc inacceptabil, ca mamă, să introduci copilul din film în mizeria alegerilor şi să îi distrugi viaţa. Pentru acest lucru

, domnule Geoană, oricâte scuze v-aţi cere, nicio mamă nu vă va putea ierta.

Închei prin a vă spune că nu este uşor să fii soţie de preşedinte, atunci când acesta pune interesele ţării mai presus de orice, uneori chiar şi de familie. Dar şi pentru asta îl iubesc şi îl respect pe soţul meu, Traian Băsescu.

Maria Băsescu

30.11.2009

Femei de cariera, Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna..
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”.. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

http://laurentiudumitru.ro/blog/