Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475)

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei.

Tomosul de canonizare a Sfântului Ştefan cel Mare. Tetraevanghelul de la Humor (1473)

TEOCTIST

Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,

Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei

şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.

Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.

„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.

Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.

Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,

Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.

Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală

şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,

HOTĂRÂM:

Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,

Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei

să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,

cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,

fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele

„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.

Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,

s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare

spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române

şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.

Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.

Sursa:

http://www.stefancelmare.ro/

Un text inedit al lui Nichifor Crainic : Prima serbare a românilor de pretutindeni, iniţiată de Eminescu (Mânăstirea Putna, 1871)

Unirea Principatelor sub Cuza Vodă a grăbit polarizarea în jurul noului stat a conştiinţei româneşti din provinciile subjugate. România tânără, înfrângând piedici mari şi consolidându-se din an în an, întrupa speranţele de descătuşare a tuturor. Ca un semn emoţionant al acestui spirit, la serbarea de la mănăstirea Putna, din 15 august 1871, un popor întreg a îngenuncheat la mormântul lui Ştefan cel Mare.
Iniţiativa a pornit de la studenţimea română din Viena, unde ideea naţională însufleţea depotrivă pe bucovineni, pe transilvăneni şi pe cei din România. Dar în apelul către colegii din Bucureşti, Iaşi, Graz, Paris, Pesta, Berlin, Lipsca, Liege - apel a cărui redactare se atribuie lui Eminescu - studenţii din Viena ţin să precizeze: „nu junimea română academică a produs ideea serbării; ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultură, iar cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Someş, omogenă în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne".
Întrunirea se pregătea sub ochiul vigilent al poliţiei habsburgice. Putna era în Austria, iar studenţii, neavând voie să facă politică naţională, trebuiau să vorbească de „omogenitatea culturii". Ser¬barea avea în speţă numai un caracter de pietate. La 15 august era hramul Mănăstirii, iar în 1870, când se plănuise pelerinajul, se împlineau 400 de ani de la sfinţirea Putnei. Festivitatea s-a amânat cu un an din pricina războiului franco-german.
Sub pretextul pietăţii religioase, scopul serbării era omagiul adus memoriei lui Ştefan cel Mare, din partea întregului popor român şi, cu acest prilej, se urmărea organizarea primului congres al studenţilor din toate provinciile româneşti; congresul fusese iniţiat de Mihai Eminescu. în mod acoperit, sarcina măreţei manifestaţii a dus-o societatea România Jună din Viena, iar animatorii principali au fost Ion Slavici, Eminescu, Ştefanelli, Pamfil Dan, şi alţi studenţi inimoşi.
Ecoul a fost considerabil. Cheltuielile s-au acoperit din România. B.P. Haşdeu a contribuit personal. Vasile Alecsandri, solicitat de studenţi, a scris Imnul religos şi Imnul lui Ştefan cel Mare, pe melodii de Flechtenmacher şi Candella. Maiorescu a revăzut cuvântările ce trebuiau ţinute. Femeile s-au întrecut în daruri. Cele din Bucureşti şi Cernăuţi au brodat două epitafe în aur pe catifea. Oltencele au trimis un steag cu chipul cusut al lui Ştefan Vodă şi inscripţia „Cultura e mărirea popoarelor". Ieşencele, al doilea steag.
Închipuiţi-vă fluviul corte¬giului, din ziua Sântămăriei Mari, anul 1871, pornind din afara mănăstirii, alcătuit din solii întregului nostru popor, pentru întâia oară cot la cot, cu spiritul răpit în marele vis strămoşesc, trecând pe sub turnul de la intrare, din care dangătul clopotului, grav ca o mie de buciume, umplea valea Putnei. În acea clipă unică, de fior istoric, întregul neam călătorea spre Ştefan cel Mare, ca să se adune simbolic în jurul sarcofagului său de marmură. În fruntea cortegiului, studenţii cu eşarfe tricolore; lângă ei Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, eroi ai primei uniri şi profeţi ai unirii celei mari, care avea să vie, urmaţi de imensa mulţime, care nu putea să încapă în incinta mănăstirii.
Închipuiţi-vă slujbă în sobor pentru odihna slăvitului voievod, condusă de egumenul Arcadie, care şi-a luat asupră-şi răspunderea serbării.
Închipuiţi-vă momentul când, îngenunchind la mormânt, studenţii au depus pe lespede frumoasa urnă de argint înfăşurată în tricolor, - potirul simbolizând lacrimile unui neam sfâşiat de graniţi nedrepte şi, după ei, îngenuncherea solilor trimeşi din toate pământurile româneşti.
Închipuiţi-vă zguduirea culmi¬nantă, - aşa cum ne-o descriu cei care au fost de faţă, - când colonelul Boteanu, solul armatei naţionale, şi-a depus centironul de aur pe mormântul marelui erou în semn că „vom fi ca tine, mărite Doamne!" În clipa aceea dispăruseră graniţele; România viitoare strălucea în vedenia tuturor.
La masa de praznic cu cei 1600 de invitaţi ai României June, cuvântarea festivă despre sensul serbării a rostit-o un student, venit de la Berlin, A. D. Xenopol, care avea să fie primul mare istoric al românilor.
S-a încins o horă a unirii celei mari, în ritmul unui taraf de 30 de lăutari. Un tânăr, care abia avea 18 ani, exaltat de entuziasmul, pe care îl trăia, a smuls vioara şefului şi a însufleţit el jocul cu un patos extraordinar. Apoi s-a întors către preotul falnic, care îl urmărise cu ochii în lacrimi: „Tată, am cântat Daciei întregi!".
Era Ciprian Porumbescu, care de atunci încoace cântă într-adevăr întregului nostru popor. Curând avea să compună pentru România Jună cântecele „Pe-al nostru steag" şi „Tricolor", însuşite ca expresii festive ale conştiinţei naţionale.
Noaptea, s-a ţinut secret, în marea sufragerie a mănăstirii, întâiul congres al studenţilor români de pretutindeni. Comuniune „în cuget şi simţiri", iniţiată de Eminescu care, până la vârsta de 21 de ani cât avea atunci, colindase tot pământul strămoşesc.
Serbarea de la Putna a avut un mare răsunet în sufletul românesc, reflectat în toată presa vremii şi în literatura memorialistă. Ea s-a desfăşurat în spiritul solidarităţii şi al neclintitei încrederi în viitorul poporului nostru.

(articol publicat in revista “Cuvinte către tineri”, editată sub egida Mănăstirii Putna, si reluat in revista Veghea - nr. 3, 2009)