De Duminica Tomii, Junii Braşovului intră în Cetate: Hristos a înviat!

Cum sunt promovate paşapoartele biometrice la Braşov? De la 1 martie s-au mărit taxele pentru eliberarea paşapoartelor temporare!

Din 11 ianuarie până pe 26 februarie au fost aproape 1.300 de solicitări pentru paşapoarte cu cip şi puţin peste o mie de cereri pentru documente simple. Totul este legat de bani şi de timp. Un paşaport electronic costă 266 de lei, ceea ce înseamnă taxa de paşaport şi cea consulară, este gata în maximum 20 de zile dar este valabil 5 ani. Taxele pentru documentul simplu temporar ajung începând cu acestă lună până la 214 lei şi asta pentru că la cele pentru paşaport şi taxa consulară se va mai adăuga un tarif suplimentar de 100 de lei. Astfel începând de ieri, tarifele pentru eliberarea paşapoartelor simple temporare au fost majorate. Astfel, cine are nevoie de acest document, va trebui ca, în loc de 64,2 lei să achite la CEC 82 de lei, iar la Trezorerie să mai dea 32 de lei, taxă consulară, precum şi 100 de lei, tarif suplimentar. În schimb, pentru eliberarea paşapoartelor biometrice, tarifele au rămas neschimbate, adică 234 de lei, ce trebuie achitaţi la CEC şi 32 de lei, taxă consulară, ce trebuie plătiţi la Trezorerie.

Creşteri.

Ţinând cont de faptul că paşaportul simplu temporar este valabil doar 1 an şi costă aproape la fel cu cel electronic se aşteaptă ca solicitările pentru documentele biometrice să crească şi mai mult. Aici se mai pune la socoteală şi faptul că peste 120 de misiuni diplomatice din SUA, Canada, Italia şi Spania au fost dotate cu aparatură necesară procesării cererilor şi reînnoirii documentelor fără ca persoana stabilită în străinătate să mai fie nevoită să vină în ţară.

Sorin Focşa
Braşovul Tău

De nasterea Domnului 2009, cu colindatorii in Biserica

Mărturia Angelicăi Vieru, soţia muncitorului anticomunist Vasile Vieru, decedat la mai puţin de un an de la revolta din 15 noiembrie 1987

Angelica Vieru este soţia regretatului Vasile Vieru, participant la revoltă, trecut la cele veşnice în 5 septembrie 1988. Doamna Vieru ne-a pus la dispoziţie o zguduitoare mărturie scrisă la începutul anului 1990.

Mărturie Angelica VIERU:

«Era în stare să meargă oriunde, numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.»

În sâmbăta din 14 noiembrie, soţul meu a luat salariul. În duminica din 15 noiembrie 1987, dimineaţa pe la ora 6, am mers împreună la secţia de votare de la Şcoala Generală nr. 23, lăsându-ne copiii în casă singuri. Trebuia să votăm! Obligatoriu! Trebuia să primim apartament cu 3 camere de la uzină. Nu trebuia să faci «figuri» când erai chemat la lucru duminica, sau în timpul săptămânii peste program, trebuia să faci ce-ţi spuneau şefii fără comentarii, pentru că altfel se putea pierde totul. Şi noi trebuia să primim apartament. Unde stăteam noi, pe str. Zorilor nr.l, bl.D1O, sc.A, ap. 25, aveam două camere, - apartament proprietate personală - cumpărat de soţul meu când încă nu eram căsătoriţi. Ratele mari, întreţinerea mare la atâtea persone, spaţiul mic ne-au determinat să cerem o locuinţă mai mare, să putem trăi ca oamenii. Am votat şi, după votare, ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de la l.A.Bv, cu care soţul a plecat împreună la muncă. Eu am venit acasă, la copii, de care trebuia să am grijă, Liliana - fetiţa mai mare - fiind internată în spital cu hepatită.

Aşteptam sosirea lui acasă, ca unul dintre noi să meargă la fetiţă, la spital.

Pe la ora 13 a venit Vasile acasă, speriat, şi cum a intrat în casă, s-a uitat la mine şi mi-a spus: «E dezastru în oraş! Stegarii au dat foc la Consilul Popular.» Atât mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia să mănânce, ieşea şi intra în casă de multe ori.

Eu am plecat pe jos să-mi văd fetiţa internată de cinci săptămâni în spital, din cartierul «Steagul Roşu» până în str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar când am venit acasă, tot pe jos - pentru că nu circula nicio maşină în oraş - l-am găsit acasă tot în starea de nervi în care l-am lăsat.

Ceea ce văzusem în oraş nu am mai văzut niciodată: cordoane de armată şi miliţie cu scuturi, cu măşti de gaze şi cu câini nu lăsau oamenii să se îndrepte spre centrul oraşului.

Oamenii erau în grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica îi făcea să tacă.

Seara, pe la ora 21, soţul meu a mers la vecinii noştri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasă, şi a stat până la 12 noaptea.

Luni dimineaţa, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a întors doar pe Ia ora 19. L-am întrebat de ce a venit aşa târziu, şi el mi-a spus că a trecut pe la colegul Marchiş, că au avut şedinţă de partid, că I-a exclus din partid, că i-a luat «carnetul» şi că o să fie şi el «ridicat», dar că va veni înapoi nu peste mult timp şi că să nu fiu supărată.

Ne-am culcat, dar mai târziu m-am trezit şi l-am văzut scriind câteva scrisori. Parcă l-am întrebat: «Ce faci?», şi mi-a spus: «Nimic, nu mi-e somn!». Toate luminile erau aprinse în casă. Dimineaţa am găsit un bilet pe care scria către colegii lui cine l-ar fi «pârât» c-ar fi fost şi el acolo. Şi că biletul să fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.

Marţi dimineaţa, în 17 noiembrie, deja pe la 5 el nu mai era acasă -plecase la serviciu. Am aşteptat toată ziua să vină, dar n-a venit.

Seara am mers la vecinii mei şi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, că n-a venit acasă. Nu ştiau nimic. Noaptea pe la 23-24 au venit câţiva colegi, printre care Solcanu şi alţii, care m-au întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, dar nu ştiam nimic.

Am fost atunci, joi, la Miliţie să mă interesez de soţul meu şi să anunţ că a dispărut. Miliţienii erau de jur-împrejurul clădirii, şi nu mi-au dat voie spre poartă. M-au întrebat unde lucrează, şi când le-am spus, mi-au răspuns: «Mergeţi acasă că o să vină!».

După circa o săptămână a venit acasă la noi un civil de la Miliţie, care a luat datele lui personale şi mi-a spus: «este la noi şi peste câteva zile vine acasă». L-am întrebat dacă este la Braşov sau este dus la Bucureşti şi mi-a spus că este la Braşov, deşi Vasile era deja la Bucureşti atunci.

Vasile a venit acasă la începutul lunii decembrie, într-o miercuri seara, în ziua în care mi-am scos fetiţa din spital.

În tot acest timp eu am fost cu copiii acasă, nu am putut să primesc banii de la uzină, descurcându-mă destul de greu, ajutată fiind de vecinii de pe scară, de colegii lui şi-ai mei de la serviciu. Soţul meu era însoţit de un civil, care l-a avertizat să nu anunţe pe nimeni că a venit acasă şi să nu uite că a doua zi, de dimineaţă, îl va aştepta jos la scară să meargă împreună la club. Copiii au sărit toţi pe el şi l-au întrebat: «Aşa murdar ai fost la spital?» - că ei aşa ştiau, că tatăl lor este internat la spital. Seara, când auzea liftul, era foarte atent şi se uita pe vizor, iar pe la 12 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat când acesta ieşea din lift. Au stat de vorbă până târziu. Vasile mi-a povestit că la Bucureşti dădea declaraţii din oră-n oră. Îmi zicea că n-a fost bătut, dar nu l-au lăsat să doarmă.

După procesul de la Clubul uzinei, a venit acasă bucuros spunându-mi că a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare fără executarea pedepsei şi că urmează să fie repartizat cu locul de muncă în localitatea Bârlad.

La 2-3 zile, cu o geantă în care avea haine de lucru - salopetă şi bocanci - a plecat la Miliţie, de unde, însoţit, a plecat cu o maşină la Bârlad. A fost reţinut o zi şi-o noapte la Vaslui, după care a ajuns la Bârlad. De-acolo a dat un telefon să-şi facă angajarea la «Prestări Servicii». Se apropiau Sărbătorile de iarnă, şi dându-mi telefon la vecini, mi-a spus că nu poate veni acasă, dar dacă pot, să merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum să merg cu 5 copii mici pe tren? Îi era tare dor de mine şi de copii.

La începutul lui ianuarie '88 mi-a scris că se simte bolnav rău şi că-i trebuie toate actele noastre pentru mutaţie definitivă în Bârlad. Mi-a mai scris că primeşte apartament cu patru camere şi să merg şi eu cu copiii acolo. Întâi, fratele lui cel mic, Petrică, a fost trimis de Vasile să-i ia pe Liliana şi Ionuţ şi să-i ducă acasă la părinţii lui, în satul Chilieni, judeţul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui şi m-a ajutat să plec împreună cu ceilalţi trei copii mai mici acasă la Vasile, pentru că de fapt apartamentul aveam să-l primim doar prin martie. Până atunci aveam să stăm toţi şase la socrii mei.

Cum am ajuns la Bârlad, la 2-3 ore m-am întâlnit cu Vasile. Ştia că voi sosi. A fost fericit că ne-a văzut, m-a ajutat să merg până acasă la socrii mei, el locuind la fraţii şi surorile lui din Bârlad. Mi-a spus că se simte rău, că i se umflă picioarele, că are ameţeli, că se simte slăbit, că nu are poftă de mâncare, era slab de i se vedeau oasele. La începutul lui februarie, a fost internat de urgenţă la Spitalul Judeţean Bârlad, secţia medicală, sub îngrijirea medicului Bărbulescu, care i-a spus surorii lui că Vasile era în ultimul grad de boală.

El mi-a spus, stând în pat, neputându-se mişca: «S-ar putea să am cancer...». Din ochi îi curgeau lacrimi. M-am schimbat la faţă, mă abţineam să nu plâng, dar el a observat şi mi-a spus că aşa crede el, nu că i-a spus medicul, dar să nu fiu supărată şi să am grijă de copii.

Când a fost externat, situaţia lui nu era cu nimic mai bună. I se umflase burta, îl mânca pielea, era umflat peste tot. Când venea să-şi vadă copiii, de sâmbătă până luni, în prima oră se simţea bine, după aceea spunea că iar se simte rău. Şi acasă, şi la spital scuipa sânge, nu putea să vorbească mult şi obosea repede. Nu ştiam ce să fac.

Comportarea lui devenise ciudată. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam să înţeleg, tresărea, dormea cu ochii deschişi, dar numai în fotoliu sau pe jos întins pe burtă, deoarece avea proleme cu respiraţia. Când îl trezeam, atunci spunea că se simte mai bine jos decât în pat, că n-are nimic.

Pentru perioada cât a lucrat la Bârlad, a luat bani puţini pentru că nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost plătite la timp, ci cu întârziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia să mă descurc, aşa cum puteam.

Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui să se grăbească cu dosarul pentru pensionare ca să nu rămână copiii fără bani, fără pensie. Era clar că soţul meu va muri.

În aprilie, Vasile a insistat la Miliţie să primească un camion pentru a ne transporta mobila rămasă la Braşov în apartament. I s-au dat asigurări că va primi camionul şi să meargă el înainte. După 3-4 săptămâni, Vasile n-a obţinut camionul de la Bârlad şi în Braşov a încărcat totul şi-a pus la tren. Alţi bani, altă distracţie!

Soţului începuse să-i cadă părul, să i se mişte dantura, ochii îi erau în fundul orbitelor, era palid şi nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la laşi la un control, la Spitalul Sfântul Spiridon, dar i s-a spus să revină în septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Bărbulescu s-a confirmat şi la Iaşi. În iulie şi în august a fost din nou internat în Bârlad. Era în stare să meargă oriunde numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.

În 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a început să-l doară foarte rău mâna dreaptă. Durere atroce până la lacrimi. O zi şi-o noapte a plâns încontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucureşti, având trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Bărbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranţă de vindecare. La puţin timp după internare starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Braşov, Geta, a venit la Bârlad cu familia şi, după câteva zile, am plecat împreună cu ei şi cu copiii noştri, Ionuţ şi Claudia, la Bucureşti, la Vasile. Ajunşi acolo, când am întrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus că nu este internat în spital. Am simţit un fior rece prin tot corpul. După circa două ore de insistenţă, a venit asistenta şi, văzându-ne speriate, ne-a dat fiecăreia câte o pastilă. Cumnatului meu i-a spus că Vasile este la morgă, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1 - 2 din noapte.

Ce-a urmat, vă daţi seama. Înmormântarea şi pomenile, conform tradiţiilor noastre populare.

Când am cerut maşina ca să-l transportăm de la Bucureşti la Bârlad, nu ni s-a dat. Am închiriat o maşină, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai soţului au cerut pentru participarea la înmormântare autobuzul întreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru că soţul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea mişcare anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Am locuit la Bârlad în apartamentul cu patru camere primit în martie 1988. Acum se putea să primim apartament, dar la Braşov, înainte de 15 noiembrie 1987, nu s-a putut!

Până în decembrie 1988 nu am avut butelie de aragaz pentru a găti mâncarea. Daţi-vă seama ce însemna să găteşti mâncare pentru şase persoane, pe reşou, pentru care plăteam curentul electric circa 2.000 de lei! Apă rece n-aveam decât până la ora 9 dimineaţa, şi după-masa între orele 17-21, iar apă caldă nu era deloc. Alimentaţia era tot la fel de proastă. Astea erau condiţile «minunate» oferite de «Epoca de aur».

Comunismul a însemnat teroare. Mi-a ajutat Dumnezeu să rezist şi să fiu puternică.

Actul Unirii

Actul Unirii cu Basarabia
Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan