Isabela Vasiliu-Scraba: Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura românească

Motto: “Omul este moral în măsura în care i-au fost accesibile culmile; el este în sine atât cât a putut realiza revelaţia lui interioară” (Anton Dumitriu, în rev. V.R. 12/1987)

De dincolo de Cortina de Fier, Mircea Eliade scria despre ocupaţia comunistă a ţării sale, descriind-o drept “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale” (1953). El îndemna exilul românesc la creaţie culturală, salvarea prin spirit fiind unica soluţie rămasă. Cu o clarviziune de profet, filozoful religiilor descrisese tactica neprietenilor noştri, valabilă atât pentru anii cincizeci, cât şi pentru cele două decenii de pustiire culturală românească ce au urmat căderii comunismului cu menţinerea puterii politice în aceleaşi mâini ca înainte de 1989: “neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloace pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (M. Eliade, aug.1953). Pentru creaţiile culturale de dincoace de graniţele închise, nicăieri nu apare mai pregnant adevărul intuiţiei lui Eliade privitoare la salvarea românilor prin spirit decât în poezia religioasă din închisorile sovietice de pe teritoriul României ciuntite. Auto-declaratele elite, preferă însă a ignora antologiile post-decembriste de versuri salvate de la pieire prin memorare (1).

Se poate ca în această atitudine să fie şi un reflex de auto-apărare a reprezentanţilor unei culturi materialiste în care Pavel Apostol infierase “misticismul” filozofului Blaga precum şi religiozitatea dintr-o scriere a lui Noica (v. referatul lui Pavel Apostol la manuscrisul Povestirilor după Hegel, predat la ESPLA în 1957). In 1988, din îndepărtata Americă un fost membru PCR încă mai critica “misticismul” filozofilor români după şabloanele învăţate în RSR (v. postfaţa lui Virgil Nemoianu la vol. Mihai Şora, Dialog interior, Bucureşti, Humanitas, 1995, p.219-242).

Cum s-o mai ridice în slăvi Nicolae Manolescu pe Marta Petreu, cu proza şi Poemele ei neruşinate, dacă i-ar fi trecut o clipă prin gând să compare poezia fostei profesoare de socialism cu măiestria versurilor unor poeţi schingiuiţi după gratii: “Unde iese sânge, luaţi vătraie/ înroşite-n jar –nu fiţi haini! -/ şi-astupaţi-l. Gâtiţa cu paie/ umpleţi-li-o; ‘nfigeţi mărăcini/ orişiunde-i mustul mai zemos” (Ion Caraion) … “Nici pe pruncii lor cu cărnuri crude/ n-ar fi, iarăşi, musai să-i mai ţineţi./ Deşertaţi-le benzină-n ochii vineţi/ şi-ardeţi-i, cu mume şi cu rude” (Ion Caraion, Nu-i iertaţi pe cei ce v-au iubit). Binevenite pentru falsificatorii istoriei noastre care uită de asasinarea pe timp de pace a sute de mii de opozanţi şi-i dau zor cu “inspiraţia bolşevică” a unui aşa-zis comunism “românesc” ar fi câteva versuri din poezia Bolşevism compusă de Ion Caraion pe 30 aprilie 1950: “Cântă megafoane-n limba rusă,/ dănţuie în piaţă alte javre/ şi de pretutindeni, drag ne-acoperi,/ viaţă muzicală, cu cadavre” (Ion Caraion, Poezii arestate, Bucureşti, Ed. Muzeului Literaturii Române, 1999, p.38).

Sugerate prin muzica rusească după care ţopăie javre umane, hoardele trimise de Moscova împreună cu slugile lor “din piaţă” se făceau simţite în anii cincizeci prin maldărele de cadavre de români cu care acoperiseră ţara. Lumina vieţii stinsă prin demenţa bestialităţii nu putea să-l lase indiferent pe Cel de Sus: “În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini stă, abătut şi trist/ În jur se sting luminile mereu/ Si-ngenunchiat alături plânge Christ” (Demostene Andronescu). In 1947 Alice Voinescu (care urma să fie şi ea trimisă-n puşcărie) observase că “e în politica rusească ceva demonic”, fiindcă se bazează pe “minciună, perfidie şi teroare” (Jurnal, Bucureşti, Ed. Albatros, p.504).

Din dosariada prilejuită de centenarul naşterii lui Noica, prin volume astfel alcătuite încât să încrimineze victime şi nu călăi, unii repetă nume de victime, alţii de trepăduşi din Securitate cu toţii “uitând” de cei care i-au făcut viaţa amără filozofului cenzurându-i textele care urmau să apară în reviste şi cărţi sau de cei care îi făceau referate negative (de ex. Alex. Elian). În volumul Noica şi Securitatea (Bucureşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2009) Dora Mezdrea nu include documente din 1957-1958 când Zigu Ornea l-a băgat pe Noica în puşcărie dând pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel (v. Obs. Cult. Nr.20/277, 14-20 iulie 2005; Ziua, 31 martie 2007 şi Ziua, 7 aprilie 2007).

Indeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime a ieşit la iveală şi din verdictul unui proces de calomnie (2003-2004) în care instanţa judecătorească i-a dat dreptate calomniatorului, un fost bursier Soros (2), care ţinuse a-l face informator de Securitate pe fostul deţinut politic Radu Ciuceanu cu dovezi din 1949-1951 furnizate de dosarul re-educării studenţilor în temniţa de la Piteşti (Nr. 26 979, vol.1-24).

Dirijată din umbră de adjunctul şefului Securităţii, generalul rus Nikolski, tehnica nesfârşitelor schinghiuiri fizice şi psihice în închisoarea de la Piteşti a urmărit după 1949 scopul precis de a transforma opozanţii ocupaţiei sovietice în roboţi de anihilat duşmanii comunismului. Cu o simpatie greu de explicat, televiziunea română (TV-Cultural, 27 sept.2009) a difuzat la o oră de vârf interviul luat fostului gardian Gabor Tiberiu, unul din cei care torturau deţinuţii politici de la Gherla (3). Având 17 milioane de lei vechi pe lună şi aparenţa unui pensionar oarecare, torţionarul, fără urmă de remuşcări, vorbea în limbajul de lemn al fostei sale meserii sale despre anchetele făcute în rândul gardienilor după sistarea “experimentului Nikolski” în închisoarea din Gherla. Desigur, gardianul nu a desemnat tehnica reeducării prin tortură după numele organizatorului din umbră, si s-a limitat să spună vag că numai altora li se întâmpla să mai aplice corecţii corporale duşmanilor închişi la Gherla.

Cum se ştie (dar la emisiunea de duminică 27 septembrie 2009 nu s-a spus!) în iulie 1951 Radio Londra dezvăluise atrocităţile orchestrate de Nikolschi în temniţa de la Piteşti şi rezultatele obţinute. Aceasta a determinat Securitatea să înceteze torturarea studenţimii şi să înceapă anchetele în Procesul “Ţurcanu” (1952-1954). La “experimentul Nikolski” de chinuire psiho-fizică a unor oameni ajunşi piele şi os nu s-a renunţat însă pe de-antregul. Doar a fost transplantat (în forme mult mai puţin virulente) în alte închisori precum (Jilava, Gherla, Târgul Ocna, etc.).

In ce priveşte închisoarea din Piteşti, la procesul intentat torţionarului Eugen Ţurcanu preotul Gheorghe Calciu “n-a putut fi judecat în lotul lui Ţurcanu, deoarece a anunţat că nu va răspunde la nici o întrebare până când nu va fi adus la proces adevăratul iniţiator al experienţei, generalul Nikolski” (v.Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Ed. Humanitas, p.47).

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsute nouăzeci de mii) de români fără a socoti victimele comunismului din teritoriile româneşti înstrăinate (v.dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson), şi la cca două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (v. Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. De exemplu, termenul de “reeducare” este explicat în 2007 fără menţionarea lui Alexandru Nicolschi/ Nicolau aflat 16 ani la conducerea Securităţii (v. Dicţionar de istorie a României, Ed. Meronia, 2007, p.285).

In 1952 (anul în care fiica sa Măriuca de 18 ani era băgată după gratii) Mircea Vulcănescu devenea una dintre victimele educării ruseşti (NKVD) prin bătaie. Deşi anchetele pentru proces se terminaseră de mult, din nedreapta condamnare rămânîndu-i de ispăşit doi ani, sub pretextul elucidării unor detalii din dosar, Mircea Vulcănescu a fost adus de la Aiud la Jilava, unde Securitatea introdusese program special de schingiuire a deţinuţilor. La Jilava filozoful a fost sistematic bătut împreună cu alţi încarceraţi care trebuiau să treacă între gardieni lovind puternic cu bîtele. Dincolo de eroismul lui Mircea Vulcănescu sacrificat spre a salva viaţa unui tânăr, jertfă pe care nimeni n-o poate nega, apropierea sfârşitului i-a venit din umezeala podelei pe care s-a întins în condiţiile în care avea o coastă ruptă şi intrată în plămân de la bătăile îndurate, provocându-i o pleurezie.

Dacă în istoria noastră călcată în picioare de Mihail Roller si de urmaşii săi de azi amintirea luptei ardelenilor pentru dezrobirea naţională s-a predat falsificată în comunism şi continuă să se propage murdărită de minciuni, figurile martirilor ucişi de unguri s-au arătat într-o noapte “jefuită de stele” unui poet (1926-1964) “tras pe roată” de un general rus (Nikolski) la Piteşti: “Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!/ Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru/ Scrâşneau Cloşca şi Horia/ Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan/ atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan” (Sergiu Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh. Calciu).

Problema consecinţelor unor eventuale relaţii dintre puşcăriaşii care au supravieţuit regimului de exterminare din închisorile politice şi tânăra generaţie educată în universităţi de profil ştiinţific l-a preocupat pe Mircea Eliade într-una din povestirile sale scrisă în 1975. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat prin meandrate peripeţii relatate indirect, în nişte discuţii purtate la Securitate, hermeneutul universurilor religioase imaginează un tânăr inginer care este solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului Scânteia.

Pentru tânărul acostat în plină zi pe o stradă din Bucureşti de un fost deţinut politic, lumea în care trăise până în acel moment îşi schimbă brusc înfăţişarea. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi, fiind făcut părtaş la o mulţime de întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor. Îşi pierde postul de la universitate, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie povestea sa, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la agentul care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe incredere în puterea lui Dumnezeu.

Oricine-şi poate închipui că povestirea Pelerina, terminată de Mircea Eliade în august 1975, exclude situaţiile “de serviciu”, în care foşti deţinuţi politici intrau în legătură cu colegii lor mai tineri, cum au fost cele în care Noica, angajat la Centru de Logică, a luat contact cu tinerii. Printre altele, întrucît întâlnirile de la Păltiniş dintre Constantin Noica şi discipolul său preferat - care nota cu sinceritate că filozofia de mult îi devenise “greu suportabilă” (Liiceanu, Uşa interzisă) - n-au avut prea multe rezultate fericite, nici în ce priveşte posteritatea celor douăzeci de volume de scrieri filozofice noiciene, nici în direcţia publicării de scrieri filozofice româneşti din perioada interbelică sau din exil.

In schimb, consecinţele negative ale contactului dintre un fost deţinut politic şi un “discipol al lui Henry Wald” (cum l-a desemnat Noica pe Liiceanu în 1974, într-o conversaţie cu filozoful Octavian Nistor, fost coleg de facultate şi prieten cu Alexandru Dragomir) s-au văzut cu prisosinţă în ultimii douăzeci de ani.

Pe cât de insistent se propun volumele comuniştilor de ieri deveniţi “filozofii de azi”, pe atât de insidios se lucrează la eliminarea “filozofilor de ieri”. În mod surprinzător, treptata excludere a lui Noica şi a lui Eliade dintre valorile de seamă ale spiritualităţii româneşti a venit chiar din tabăra lui Liiceanu, editorul lui Noica şi a lui Eliade. Astfel că, în anul centenarului, în puţinele librării din centrul capitalei, Editura Humanitas nu mai distribuie decât un titlu sau două din opera lui Noica (la Librăria “Sadoveanu”, pe 9 septembrie 2009 nu exista chiar nici o carte de-a filozofului!), câteva titluri din Eliade mascând cu greu tactica desfiinţării sale ca scriitor şi ca istoric al religiilor.

Sigur, povestirea imaginată de Mircea Eliade nu intră în categoria de “virulentă satiră politică la adresa statului totalitar” propusă de editorul Handoca în 1991 odată cu publicarea volumului de Nuvele inedite, pe hârtie din cea mai proastă la obscura editură “Rum-Irina” din Bucureşti. Pentru că mesajul biblic venit de la iubita inginerului stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa graniţelor la un anumit nivel de comunicare.

In plus, un autentic filozof al religiilor (precum Eliade) niciodată nu se va preocupa de timpul istoric pe care marea cultură l-a pus mereu în paranteze. Mircea Eliade se simte acasă doar în Marele Timp. Acesta e timpul din care imaginează mesaje ce nu ţin seama de teroarea politică şi de sârma ghimpată menită să transforme o întreagă ţară într-o închisoare.

Suferinţa fără de leac a mercenarilor ocupantului orchestrând torturile din închisori, ca şi a cohortelor de păzitori ai non-valorii înlocuind valorile puse sub obroc a iscat-o mereu punerea în paranteze a timpului istoric în care aceştia masacrau poeţi sau poezii. Cum să nu dorească ei să-i disloce pe veci din cultura românească pe toţi poeţii martiri ai credinţei (Costache Oprişan, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ion Caraion, Aurel Ciurunga, Zahu Pană, Aurel Dragodan, Stefan I. Neniţescu,Vasile Voiculescu, Ioan Victor Pica, Valeriu Gafencu,Virgil Maxim, şi mulţi, mulţi alţii) ? Cum să îndure ei nemurirea acelui creator de geniu călcat în picioare, bătut zile şi nopţi în şir, trezit din leşin prin cufundarea în hârdăul cu excremente, chinuit mai apoi în fel şi chip, care odată revenit în fire a compus următoarele versuri:

“Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor

îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin

Aştept îngerul zorilor, aştept învierea,

În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. (Sergiu Mandinescu).

Mircea Eliade consemna în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, el specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (Incognito la Buchenwald ). Parcă ar fi scris aceste rânduri în marginea poeziei din exil a lui Horia Stamatu, a versurilor atâtor poeţi din închisori, sau, bunăoară, a poeziilor prietenului său Radu Gyr compuse şi difuzate după zăbrele.

Note:

1.v. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului, Bucureşti, Ed. Christiana, 2009, postfaţă de Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprişan, unul din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger, p.81-91.

2. Mircea Stănescu (n.1968) a luat doctoratul în filozofie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti cu o teză despre “experimentul Nikolski”. Desigur, el nu-l arată pe tartorul principal, ca să-şi poată desfăşura originalitatea gîndirii prin următoarea triadă, pe cât de stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost “prin muncă”, la chinezi “prin reforma gândirii” şi la români “prin demascare şi auto-analiză”. Lucrarea i-a fost publicată în 2008, completând imaginea manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la Editura Vremea, unde s-au publicat texte scrise de deţinuţi în timpul torturilor pentru “reeducare”. Cu informaţii din dosarul reeducării “tip Piteşti” Mircea Stănescu si-a probat acuzaţiile, fără a mai aduce vreo altă dovadă.

3.v. teolog Vasile Militaru, Biserica din temniţă: mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste. 1948-1964, Bacău, Ed. Vicovia, 2008, p.94. Cartea este o dezvoltare a lucrării de licenţă din 2007 de la Facultatea de teologie din Sibiu.

Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã.

Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui "lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi". Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra "existenţei". Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre "a fi" şi "a fi cunoscut", a distincţiei dintre "ceea ce poate fi cunoscut" şi "ceea ce este cunoscut", etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu "existenţa". În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de "sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei" (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra "existenţei", Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise "filosoful" rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd - în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) - Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre "Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu", şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere "printr-o prismã cu rezonanţe proprii" ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu -într-o scrisoare-, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea "prismã cu rezonanţe proprii", semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. "Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine", îi scria Constantin Floru. "Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi" (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda "gîndirea" lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia "pieptiş" poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu particular de a filosofa, el se deosebea de cei mai mulţi "privaţi docenţi", care, dupã cum scria fostul student, erau cu predilecţie preocupaţi sã "raporteze" mai curînd decît sã "raţioneze" (4). Dupã consemnarea acestor rînduri, Mircea Vulcãnescu face trimitere cãtre distincţia fãcutã de Nae Ionescu la o anchetã despre "filosofia contemporanã" (v. Nae Ionescu, Filosofia contemporanã, în "Societatea de mîine", martie, 1926).

Pe de-o parte, spunea Profesorul rãspunzând la întrebãrile puse, existã filosofi interesaţi de o carierã universitarã, "care învaţã tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte pãrţi", ferindu-se a aborda pe cont propriu "vreo chestiune de fond". Pe de altã parte, existã "filosofi pur şi simplu, care fac filosofie pentru cã nu pot altfel"(5).

Nae Ionescu era conştient de valoarea eforturilor sale, noteazã Mircea Vulcãnescu, dupã cum conştienţi de valoarea profesorului lor au fost şi elevii care s-au adunat în jurul sãu: "Nae Ionescu a fãcut şcoalã. A fãcut-o chiar înainte de a-şi fi închegat gândirea în sistem", scria Mircea Vulcãnescu în decembrie 1926.

Dintre cei care urmau sã devinã nume cunoscute ale spiritualitãţii româneşti, Profesorului, la acea datã, îi fuseserã deja elevi Constantin Floru, prestigios traducãtor al lui Hegel şi al lui Nicolai Hartmann, precum şi Dumitru Cristian Amzãr, traducãtor al lui Kant şi cel care se va ocupa şi de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formã, litografiatã.

Studenţi lui Nae Ionescu îi mai fuseserã Vasile Bãncilã (1897-1979), care urma sã scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum şi cei doi filosofi şi sociologi care, împreunã, fuseserã membri în echipele de cercetare a satelor româneşti, Ernest Bernea (1905-1990) şi însuşi Mircea Vulcãnescu (1904-1952), ca şi prietenul acestuia, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicatã în 1933.

Pentru a ne face o idee despre relaţia maestru-discipol (6), vom reda un fragment dintr-o scrisoare pe care Nae Ionescu i-a trimis-o fostului sãu student Vasile Bãncilã care, deşi se afla la Paris la specializare, continua sã publice în ţarã (cum se va întîmpla şi cu Mircea Eliade ajuns în India). În scrisoarea trimisã în 15 mai 1926, el face câteva referiri la un articol publicat de Vasile Bãncilã în revista "Gândirea", constatând "observaţia prospãtã şi personalã" cãreia i se adãugase o potrivitã abordare filosoficã prin "comentarea pânã la teoretizare a faptului mãrunt".

Nae Ionescu însã îl avertiveazã pe Vasile Bãncilã sã se fereascã de "Schwaermerei", termen care aici trimite cãtre ideea de literaturizare a filosofiei - cam ce va urma sã facã uneori Constantin Noica prin scrierile sale, cumva şi datoritã circumstanţelor în care a scris de la ieşirea din temniţã şi pânã la moartea sa, nu numai datoritã unui autentic talent literar.

Aşadar, Vasile Bãncilã, care şi el scria cu mare talent, era atenţionat sã se fereascã de excesele la care poate duce talentul literar, pentru cã, scria Nae Ionescu, "asta omoarã toatã energia creatoare".

Ce-i recomanda în schimb? El, care fusese de atâtea ori acuzat de superficialiate, iatã ce-l sfãtuia, desigur din proprie experienţã: "Cât mai multã muncã de amãnunt; cât mai seacã erudiţie; cât mai puţin "esseu" şi "idei generale". Şi cât mai asprã disciplinã" (7).

Pe doctorandul Petre Ţuţea, când s-a întâlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit sã ia contact cu cei mai de seamã economişti ai vremii, sã-l cunoascã pe Werner Sombart şi pe alţii.

Pe Vasile Bãncilã, aflat la specializare în capitala Franţei, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Nae Ionescu îl cunoscuse în perioada primului rãzboi mondial, când ajunsese sã se afle, ca prizonier, internat într-un lagãr de intelectuali în Germania: "Nu-mi spui dacã ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacã nu ai fãcut-o încã, fã-o. Aştept veşti" (ibid.). Încã într-o scrisoare din 1925, Profesorul îi scrisese: "Dacã pleci la Paris, treci pe la mine. Am sã-ţi dau un cuvânt cãtre un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques Maritain. Cred cã-ţi va fi de folos".

De altfel, recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum şi adresa acestuia) i-o dãduse Nae Ionescu şi lui Mircea Vulcãnescu la plecarea la Paris, la studii. Mãrgãrita-Ioana Vulcãnescu consemneazã despre perioada de studii în Franţa a soţul ei: "merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain" (8).

În tentativa de cunoaştere, sau, mai degrabã, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, în decembrie 1926, îşi punea întrebarea: "De unde vine farmecul particular şi înrâurirea incontestabilã a acestui gânditor asupra tineretului?"

Schiţând, dupã puterile sale un rãspuns, el enumãrã în primul loc "stimulentul" pe care o gândire vie îl exercitã asupra tinerilor, apoi "varietatea" problemelor dezbãtute de Nae Ionescu la cursurile şi seminariile sale, precum şi "noutatea" de abordare a problemelor.

La acestea tânãrul Vulcãnescu mai adaugã: (a) simplitatea cu care profesorul reuşea sã înfãţişeze cele mai complexe probleme; (b) ascuţimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supoziţiile fundamentale; (c) "luminarea" problemelor de logicã sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) "preocuparea expresiunii corecte şi nepretenţioase" (9), pe care o considera "un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenţilor sãi".

Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu noteazã prezenţa "amãnuntelor pitoreşti, strãfulgerãri de ironie şi umor neaoş care amintesc de multe ori pe Creangã". De altfel, ele şi atrãseserã "criticile câtorva pedanţi".

Dar, mai presus de toate, Mircea Vulcãnescu sesizase la fostul sãu profesor de filosofie "simţul unitãţii structurale a cugetãrii filosofice".

Pe Nae Ionescu el îl considera unul dintre "fruntaşii aşa-zisei renaşteri ortodoxe", semnalând cum, încã din primii sãi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobişnuite în învãţãmântul filosofic românesc de pânã atunci: DEISM,TEISM, PANTEISM, CA SOLUŢII ÎN PROBLEMA DUMNEZEIRII.

"Sã vorbeşti despre creştinism şi filosofie creştinã în Universitate, era, prin 1921, o adevãratã revoluţie" nota şi Mircea Eliade în postaţa la volumul "Roza vânturilor".

Prin discuţiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunaţi în jurul sãu aveau posibilitatea sã-şi lãmureascã cele pe care le gândeau. Iatã ce consemneazã în acest sens tânãrul licenţiat: "Personal am considerat întotdeauna orişice discuţie cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mã lãmuri pânã la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înţeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevãrate lovituri de bici intelectual; sã vezi cã te prãbuşeşti în contradicţii sau nelãmuriri insuficient gândite. Mai târziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuţie îmi dãdea adevãrate plãceri superioare."

În postfaţa culegerii de articole intitulatã, la sugestia lui Nae Ionescu, "ROZA VÂNTURILOR", Mircea Eliade va consemna marea influenţã a Profesorului asupra studenţilor sãi, precum şi interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualitãţii europene: "...Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteanã trãieşte sub influenţa spiritualã a profesorului Nae Ionescu (...) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti, se va vedea cã vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu".

Când filosoful C-tin Rãdulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, îşi dezvãluise toatã ostilitatea (pânã atunci mocnitã) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datoritã cursurilor sale, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu intervine publicând un articol. Pentru aceasta el reciteşte însemnãrile fãcute în 1926, pãstrând titlul pus atunci (10).

În articolul scris în 1930, despre faptul cã Nae Ionescu nu s-a repezit sã publice cãrţi, nici mãcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datoritã crizei de hârtie de dupã rãzboi, fusese scutitã de a fi publicatã, Mircea Vulcãnescu constatã cã "gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincţie voitã şi de aristocraticã protestare (...) împotriva invaziei tuturor nepricepuţilor şi tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei".

Reluând şi de astã datã întrebarea "de unde vine influenţa netãgãduitã a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generaţii?" iatã rãspunsul pe care el îl va formula acum: "Cauza e cã gândirea d-lui Nae Ionescu e în necontenitã frãmântare. Gândul sãu nu e niciodatã "învãţat", ci totdeauna proaspãt, viu. În faţa auditoriului, dl Nae Ionescu nu profeseazã, ci gândeşte. Trãieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintã publicului sãu; le presimte neliniştile, le dezbate şi le rezolvã necontenit cu sine, fãrã a şti, la plecare, unde va poposi şi unde va ajunge, aşa cum se întâmplã cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat sã ceceteze el însuşi, sã se întrebe, sã caute şi sã rezolve. Rari sunt, într-adevãr, oamenii care sã poatã face pe alţii sã gândeascã, aşa cum îi stimuleazã, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face cã, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cãrora d-sa a fãcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodatã de douã ori la acelaşi curs. Chiar atunci când împrejurãrile didactice l-au silit sã reia o materie fãcutã, problema a fost reluatã de la capãt, pe altã faţã, cum se poate vedea din compararea celor douã cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 şi 1929-1930."(11)

În NAE IONESCU. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcãnescu se opreşte la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind cã prin ele, gândirea sa preocupatã în special de astfel de chestiuni, "s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme" care îi erau cu mult mai dragi "decât toate logicile din lume" (op. cit., p. 41).

O dovadã în acest sens o constituie însãşi scrierea lucrãrii "Douã tipuri de filosofie medievalã", publicatã în 1942 în culegerea de texte şi studii "Izvoare de Filosofie" în aceslaşi numãr în care publicase faimoasa lecţie inauguralã a lui Nae Ionescu, "Funcţia epistemologicã a iubirii".

Pentru cã, dincolo de diferenţierea tipologicã a filosofãrii creştine pornitã pe urmele lui Augustin sau pe cãrãrile tomismului, diferenţiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere cãtre care Mircea Vulcãnescu îşi îndreptase cugetarea nu era altul decât "iubirea" care înalţã sufletul spre "izvorul vieţii întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu".

Datarea acestui studiu subintitulat "Schiţa unui conflict de ordin problematic", Paris, 1927 -Bucureşti, 1942 indicã interesul pe care Mircea Vulcãnescu l-a purtat filosofiei medievale încã din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din perioada vizitelor fãcute lui Jacques Maritain.

De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene. In calitate de "asecerist", adicã de pe poziţiile studentului aderent la o Asociaţie Creştinã, in primãvara anului 1925 el fãcuse o oarecare tentativã de prezentare a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu, tentativã eşuatã, ca şi cea din dec. 1926, într-o schiţã de portret.

Pentru un tânãr de 21-22 de ani, în cãutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decât sfera cea abstractã a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci când la mijloc ar fi fost "filosofia religiei".

Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabã pagini de jurnal decât o lucrare scrisã în vederea vreunei publicãri) a fost cursul de Filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tânãrul Mircea Vulcãnescu aratã numai intenţia iniţialã a scrierii, nu şi conţinutul paginilor rãmase în arhiva familiei: "Nae Ionescu. Schema generalã a unui curs de filosofia religiei"(12).

Prin cursul de filosofia religiei ţinut de profesorul lor de metafizicã şi de logicã, studenţii creştini ar fi urmãrit sã afle "un îndreptar ortodox" (13), noteazã cam pe la început Mircea Vulcãnescu, dupã ce constatã cã în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenţilor asecerişti era "marfã de import". În aleaşi pagini el consemneazã şi informaţia cã Nae Ionescu în douã rânduri "le-a tras chiulul" când aseceriştii sperau sã-l aibe în mijlocul lor.

Ispitit sã-şi punã întrebãrile cele mai incomode, oricât ar fi fost ele de supãrãtoare, Mircea Vulcãnescu se întreabã, -cu mina cea mai serioasã pe care un tânãr aderent la o asociaţie de tineri o poate lua-, dacã nu cumva ei sunt, fãrã sã ştie, "unelte poliţieneşti gratuite". Întrebarea îi fusese provocatã, ca sã spunem aşa, de epitetul de "religie poliţieneascã" cu care Nae Ionescu gratulase credinţa religioasã a studenţilor asecerişiti, despre care, Mircea Vulcãnescu nu uitã sã consemneze, Nae Ionescu mai spusese cã ar fi o asociaţie cu "vagi pretenţii de moralizare cateheticã a altora".

În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1943-1944, dar completat şi în urmãtorii doi ani, pânã la arestarea sa (în 1946), Mircea Vulcãnescu îşi aminteşte de reacţia sa de profundã uimire în faţa acelui creştinism orientat în întregime spre viaţa de dincolo profesat de Nae Ionescu (14), precum şi de faptul cã fostul sãu profesor opunea meditaţiilor sale laice "viaţa liturgicã şi participarea de har a bisericii" . Exaltãrilor pentru valorile sociale ale "Predicii de pe munte", mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu "le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cãrei singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faţã de care "iubirea apoapelui", care nouã ni se pãrea cheia creştinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã" (ibid., p. 44).

Surprins de gândirea religioasã a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu (15) noteazã cã nu i-a pãtruns gândul decât mai târziu, când a putut sã descopere singur cum actul religios "nu se ţesea în intimitatea singurãtãţii (...), ci între Dumnezeu şi lumea întreagã", legatã de om printr-un sentiment de solidaritate intimã, în pãcat şi în suferinţã, care transforma experienţa lãuntricã, "dându-i acel sentiment de tãrie şi de duratã, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea tradiţiei" (ibid., p. 45) .

Aceste aspecte ale creştinismului ortodox prezentate de Nae Ionescu studenţilor sãi, oricât de mult ar fi rezonat ele în sufletul discipolului, şi oricât de minunat ar apãrea ele transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris despre "dimensiunea româneascã a existenţei", aproape cã pãlesc în faţa creştinismului de naturã profund eticã, în care a crezut, pânã la ultima sa suflare Mircea Vulcãnescu (1904-1952). Pentru cã Mircea Vulcãnescu n-a încetat nici un moment sã mãsoare esenţa creştinismului dupã ce poate jertfi un om cuiva care "nu-i este nimic" (ibid., p. 44).

Dovadã sacrificiul vieţii sale, în temniţã (16), spre a salva un tânãr al cãrui nume este atât de obscur, încât n-a supravieţuit nici prin amintirea jertfei lui Mircea Vulcãnescu "Generaţia mea -spunea Petre Ţuţea (n.1901) -, a debutat în euforia realizãrii României mari şi a murit în închisorile comuniste".

NOTE

1. v. Mircea Vulcãnescu, INTRODUCERE, rev. Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, îngrijit de Marin Diaconu, p. 61.

2. La primirea DIMENSIUNII ROMÂNEŞTI A EXISTENŢEI, care-i fusese dedicatã, iatã ce-i scria Emil Cioran în 3 mai 1944 lui Mircea Vulcãnescu: "Dacã evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimãcit de ele, m-aş apuca sã scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra cãreia puţinãtatea mea se desfatã, neînstare sã reziste mãgulirii. Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisã subt cea mai substanţialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe?" (v. rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 266).

3. v. Scrisoarea lui Constantin Floru cãtre Mircea Vulcãnescu, din 26 noiembrie 194- (probabil, 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iatã ce observã C-tin Floru: "...Carte deschisã, neterminatã, în care trãsãturile hotãrâtoare poate cã nu le-ai fixat încã", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 273

4. v. Mircea Vulcãnescu, "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p.75.

5. v. Nae Ionescu, FILOSOFIA CONTEMPORANÃ, retipãrit în vol. NELINIŞTEA METAFIZICÃ, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.148.

6. Vrând sã-l ajute pe Vasile Bãncilã sã obţinã o bursã pentru specializarea în Franţa, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: "Dacã e nevoie, pot vorbi şi eu cu Iorga -sau cu cine crezi" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai târziu, pentru a-i îndepãrta discipolului sãu nişte scrupule neîntemeiate, izvorâte din teama de a nu fi citit destul, iatã ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, dupã primirea unui manuscris trimis de Vasile Bãncilã: "L-am primit anume ieri, aşa cã nu am avut încã vreme sã-l citesc. De valoarea lui nu mã îndoiesc (...) Dumneata eşti un om frãmântat şi asta e totul în breasla filosoficeascã. (...) D-ta zici cã nu ai citit destul; de unde s-ar putea sã rezulte: (1) cã anumite idei pe cari le înfãţişezi sã se gãseascã şi aiurea; (2) cã anumite aspecte ale chestiunii sã-ţi fie încã necunoscute. Iubite domnule Bãncilã, aş vrea sã-ţi "infuzez" de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat multã caznã, ca sã te feresc de rãtãciri inutile (sunt şi alte rãtãciri foarte folositoare!).

ad (1) Pentru un om care gândeşte personal nu existã plagiat sau influenţã. O idee pe care am gãsit-o eu e a mea şi e originalã - chiar dacã ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine sã te convingi cã realitatea nu existã decât odatã şi cã nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii; dar plecând de la ce date şi, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilãresc sã ne stricãm noi bunãtate de bucurie a gândului - singura care ne stã la îndemânã - otrãvind-o cu nesiguranţa: dacã o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadreazã în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigurã echilibrul meu spiritual? Intrã în chip organic în aceastã viziune? Atât! Încolo, puţin îmi pasã. Important nu e dacã eu sunt mai deştept decât Descartes şi Schelling. Ci dacã în adevãr izbutesc sã mã echilibrez spiritual, câştigându-mi liniştea de care am nevoie: linişte care nu e posibilã fãrã o acordare între mine şi existenţã.

ad (2) N-ai cetit destul? Sã te fereascã D-zeu sã ceteşti "destul". Învaţã sã înţelegi cã cetitul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogãţire sufleteascã a ta. Niciodatã nu vei izbuti sã cunoşti toatã literatura unei chestiuni. Dar te întreb: câtã carte au ştiut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ãstora pe Wundt şi ai sã mã înţelegi. Sã nu ceteşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astãzi, ci înţelepţeşte, pentru bucuria d-tale; nu pentru informaţie, ci pentru reflexie" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 250)

7. v. Scrisoarea lui Nae Ionescu cãtre Vasile Bãncilã, în rev. "Viaţa Româneascã", nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98.

Editura Predania reediteaza o carte de exceptie a teologului Gh. Racoveanu: "Omenia si frumusetea cea dintai"

Apărută iniţial ca o comunicare adresată Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, "Omenia şi frumuseţea cea dintâi" analizează o trăsătură a poporului român din perspectivă theologică şi etnografică. Sântem purtaţi astfel într'o Scară sui-generis ce urcă de la "iubirea de oaspeţi" şi "iubirea de străini," prin "viaţa în Hristos," "omenie şi (non)violenţă," "rănile păcatelor şi frumuseţea cea dintâi" către "omenie şi sfinţenie" - căci "omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului Evangheliei."
Cu prilejul praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura Predania vă dăruieşte această carte în format electronic (PDF). O găsiţi ataşată acestui mail sau o puteţi descărca în format electronic de la adresa http://www.predania.ro/c015omenia.html .

Gheorghe Racoveanu, scriitor, publicist şi theolog ortodox născut chiar la început de veac 20, în 1900; absolveşte, în perioada interbelică, Facultatea de Theologie şi apoi cea de Filosofie la Bucureşti, devenind mai apoi redactor la "Cuvântul" lui Nae Ionescu şi cofondator împreună cu acesta al revistei theologice "Predania." După 1944, continuă în exil o susţinută activitate publicistică şi asociativă, curmată doar de moartea sa din 1 mai 1967.