Eveniment editorial: Starea de excepţie. Valeriu Anania, omul şi destinul. La mulţi ani Mitropolitului Bartolomeu Anania, la împlinirea a 89 de ani.

Vineri, 19 martie 2010, ora 12, va avea loc lansarea cărții STAREA DE EXCEPŢIE. VALERIU ANANIA. Omul şi destinul. 1946, volum editat de Aurel Sasu la Editura Eikon. Evenimentul se va desfășura la Facultatea de Teologie Ortodoxă, sala ,,Nicolae Ivan”, Piața Avram Iancu, nr. 18, Cluj Napoca.

Pentru generaţia ‘46, Valeriu Anania rămâne un mit şi o enigmă. Mai întâi ca reprezentare idealizată a rezistenţei prin cuvânt, apoi prin gestul neobişnuit de-şi dărâma singur statuia ce crescuse ameninţător în conştiinţa colectivă.N-a lăsat politica să-l ia aşa cum este şi să-l folosească după bunul ei plac. A sfidat-o, inventându-şi o altă poveste, din care au dispărut larma străzii şi vuietul tribunei. Nu şi gândul răzvrătit, întors în lumea tăcerii şi a credinţei, ca izvor de iubire şi de cunoaştere. În paginile cărţii, numele lui, scris sau nu, e prezent ca un principiu de afirmare şi de atitudine a omului faţă de sine însuşi. Când adevărul e memorie şi istoria totalitate, bucuria împlinirii trecutului se face pe sine mesagerul unei vieţi pentru care gloria şi jertfa stau pe acelaşi piedestal. (AUREL SASU) sursa: http://www.edituraeikon.ro/lansari-evenimente.php?idE=18 Și pentru ca joi, 18 martie, Înaltul Bartolomeu Anania împlinește 89 de primăveri, îi doresc din toată inima ,,Mulți Ani întru Hristos!” Semnal: http://corinanegreanu.blogspot.com/

A aparut numărul 1 al revistei VEGHEA: EMINESCU ŞI ORTODOXIA

Florin Palas: Războiul împotriva lui Eminescu; IPS Bartolomeu Anania: Imn Eminescului; Mitropolitul Anania: O faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu; Aspazia Oţel Petrescu: Scrisoare deschisă. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin; Prof. Theodor Codreanu: Eminescu şi canonul occidental; Prof. Univ. Dr. N. Georgescu: Omagiu lui Mihail Eminescu, o lucrare monument; Victor Roncea: Eminescu, chintesenţa inteligenţelor româneşti; Pr. Prof. Ovidiu Moceanu: Problema postumelor eminesciene; Călin Sămârghiţan: Aspiraţia spre transfigurare între “Fiinţă” şi “Nefiinţă” la Mihail Eminescu; Pr. Prof. Radu Ilas: Eminescu - poet naţional cu viziune religioasă; Andreea Nicoară: Chipul Maicii Domnului în poezia eminesciană; Annamaria Kozma: Iarba de la poalele teiului; Nichita Stănescu: Dor de Eminescu; Ioana Palas: Imunizarea cu Eminescu; Vlad Pârău: Basarabia lui Eminescu.

NIMENI ŞI ANANIA

Nimeni absolvise o facultate de sociologie-politologie. Mare lucru nu prea avea ce face. Să ajunga analist politic era greu de tot. Să fie sociolog nu prea avea unde. Doar presa, aflată atunci pe val, era marea şansă.

Nimeni s-a apucat cu tenacitate moldovenească să dea din coate şi din targul Iasilor să ajungă la Bucureşti. Insă în presa centrală nu este aşa simplu, mai ales când nu ai vocaţie de jurnalist şi textele tale sunt încâlcite şi slab documentate, fraza din topor, subiectul zero.

Salvarea era o sursă fierbinte. A găsit-o în CNSAS. Doar că arhivele CNSAS sunt de competenţa istoricilor specializaţi în istorie contemporană şi nu a lui Nimeni. Doar ei cunosc întregul context istoric, birocratic, uman în care un document a fost elaborat. Doar ei îi pot găsi locul în acel puzzle complicat care înseamnă cercetarea istorică, il pot interpreta adecvat. Aşa că Nimeni s-a ars, nu o dată, de mai multe ori. Totuşi, a continuat. Temperament masochist, asta e!

Al doilea pas era găsirea unei ţinte. Dar nu oricare ci una care să producă audienţă, bani şi să fii şi pe placul crocodililor care devorează România. Aşa că, s-a fixat pe personalităţi. Avantajul era enorm. Nu te amestecai în nici un fel de afaceri necurate, şefii dormeau liniştiţi, publicul era asigurat. Un nume mare atrage mai mult decât o afacere îmbârligată.

Una dintre ţintele preferate ale lui Nimeni, de pe când era la Cotidianul, a fost bătrânul Anania. Avea mulţi duşmani dar şi mai mulţi susţinători. Una dintre cele mai complexe personalităţi ale României contemporane. Un mare mărturisitor creştin, un om atent la mersul lumii şi al vremii, un adevărat păstor de suflete. Vorba lui înţeleaptă s-a auzit în orice moment greu sau încercare a României de azi. Sfatul lui e aşteptat de toţi. Bătrânul Anania ne-a dovedit că este într-adevăr Înaltul Bartolomeu, mitropolitul Ardealului. Se spune că atunci cand, Sf. Vasile cel Mare, a fost întrebat de un dregător de ce se opune unei hotărâri imperiale controversate de vreme ce alţi episcopi au aprobat, ar fi zis: ,,Atunci, nu ai văzut episcop!,, Cam aşa este şi cu bătrânul Anania. Pot spune că... am văzut mitropolit.

Pe acest om s-a găsit Nimeni să-l scuipe. Şi nu o dată, ci de mai multe ori. Şi nu prosteşte, ci cu scop. Dracul celebrităţii se plăteşte scump. De aceea Nimeni nu se lasă. Vrea să fie şi ea cineva. Hăituirea asta prin ziare pentru un presupus trecut colaboraţionist, fără nici o bază documentară a unui om adevărat , m-a umplut de scârbă. Căţeaua de serviciu a detractorilor României, a întrecut măsura. Şi, atunci când câinii sar la cai, li se dă cu biciul peste bot.

Şi mai este un adevăr creştin, de mare fineţe psihologică, pe care Nimeni nu îl cunoaşte. Dumnezeu judecă în fiecare dimineaţa lumea şi pe om în funcţie de prezentul în care trăieşte, de fapta în care îl găseşte. Marele secret al învingătorilor este acela că stiu sa se smulga din trecut, prezentul bate trecutul, îl înglobează, îl asimilează, îl transformă în omul care eşti în acel moment. Pe chipul nostru se citeşte trecutul, faptele noastre vorbesc despre el.

Prezentul lui Nimeni dovedeşte nimicul din care vine, golul în care trăieşte. Prezentul Inaltului Bartolomeu mărturiseşte trecutul său, mai mult decât ar face-o trei hârtii mucegăite, cusute cu aţă albă de nimericii de serviciu.





P.S. Si, pentru ca Dumnezeu sa nu ma mai gaseasca in pacat, nu voi mai citi in veci Evenimentul Zilei. Un bun sfat crestinesc.



Sursa:

http://emilia-corbu.blogspot.com/

De Sfintele Sărbători, Î.P.S. Bartolomeu apără imaginea de credincios a lui Eminescu

Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit astăzi, în cadrul mesajului de sărbători adresat românilor, despre o faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de credincios.
Î.P.S. Bartlomeu Anania a prezentat o poezie scrisă de Mihai Eminescu, în care acesta vorbeşte despre apropierea Crăcinului. “Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticii literari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu”, a declarat dl. Bartolomeu.
“Românii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat, seminebun”, a adăugat acesta.
La afirmaţiile d-lui Horia Roman Patapievici, potrivit căruia “Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasăm”, Î.P.S. Bartolomeu Anania a răspuns: “E o măgărie! Patapievici e un intelectual slab, care a făcut asta ca să pară interesat şi interesant”.
Colinde, colinde,E vremea colindelor,Căci gheaţa se-ntindeAsemeni oglindelor.
Şi tremură braziiMişcând rămurele,Căci noaptea de azi-iCând scânteie stelele.
În noaptea de astăziCopii şi feteleDe dragul MarieiÎţi piaptănă pletele.
De dragul MarieiŞi-al MântuioruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.(Mihai Eminescu)

Marius Mureşan

Sursa: http://www.napocanews.ro/

Fostul deţinut politic Dr. Iosif Niculescu despre "Creştinismul lui Eminescu"

În fond, ce mesaj a vrut Eminescu să ne transmită atunci când a plămădit „Luceafărul”?Sunt pe putin 126 ani de când a fost făcută cunoscută această capodoperă a sa, suficient timp ca să se poată a i se afla mesajul si nu a apărut?Cine poate număra pe toti cei care s-au încumetat să o facă? Bine sau rău intentionati, inspirati sau nu, versati sau nu în materie, totusi nu s-a reusit a se dezvălui acest adânc de gândire, poate cel mai impresionant din toate cele pe care ni le-a făcut cunoscute, atât în versuri, cât si în proză (facem referire la Făt-Frumos din lacrimă). Însemnează că nimeni până azi nu a reusit să-i recunoască orientarea lui spirituală adevărată. În urmă cu cîtiva ani, în suita de articole publicate în revista „Icoana din adânc” am încercat să arătăm prin câteva exemple că, de fapt, orientarea spirituală pe care a manifestat-o din 1873 prin poemul „Dumnezeu si om” a fost aceea de gânditor si trăitor crestin-ortodox si că până în cele din urmă a fost un apărător al ortodoxiei, actionând pe mai multe planuri.

Am îndrăznit a afirma că, de fapt, el este creatorul poeziei crestin-ortodoxe române si că printr-o cercetare atentă a operei lui se vor descoperi cu mult mai multe opere care mărturisesc adevărul spuselor noastre. Tot de aici se si poate întelege duritatea cu care contestatarii săi îl lovesc neîncetat. Cercetati cu atentie, toti acestia au făcut parte fie din cei care nu L-au primit pe Iisus Hristos sau, desi botezati, s-au lepădat de El sau, în sfârsit, desi crestini, sunt neortodocsi. Asta nu însemnează că nu există minti si inimi care nu numai că nu resping ortodoxia lui Eminescu, ba dimpotrivă, caută să o descopere, să o descifreze si să o facă să fie cât mai cunoscută.În acest sens, publicatia brasoveană „Veghea” aflată în al doilea an de existentă, a închinat primul său număr, pe anul 2009, lui Eminescu, inserând sub semnăturile unor personalităti, o serie de articole în care se încearcă a se arăta crestinismul unora din operele eminesciene.

Primul studiu, sub semnătura vestitului Nichifor Crainic, a fost publicat în revista „Gândirea” an XVII, nr 1. Într-un îndelungat si aprofundat studiu asupra Luceafărului, autorul lansează si sustine ideea facies-ului crestin al operei, dar despre personajul principal, adică Luceafărul, nu face o apreciere la fel de categorică precum o face IPS Bartolomeu Anania, în al doilea articol, în care afirmă: „Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer”, adică un înger căzut. Cât despre poet, îsi pune întrebarea: a fost Eminescu un necredincios? La care răspunde cu vestita cerere evanghelică: “Cred, Doamne, ajută necredintei mele!” Acelasi Nichifor Crainic încheie cu fraza următoare: „Geniu după chipul lui Dumnzeu, păstrând sub ruine sufletesti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului”, concluzia care nu poate fi interpretată ca o mărturie de crestinism.

La rândul său, Bartolomeu Anania conchide: „Aceasta însă nu însemnează că în Luceafărul sau în oricare altă operă trebuie căutată o „teologie” a lui Eminescu”. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaos la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi si „viabile”, ele pot fi un pios omagiu la un centenar de exceptie.Va să zică, doi prestigiosi gânditori se pronuntă cu referintă la orientarea crestină (si ortodoxă) a lui Eminescu, a fi cel mult „ipoteze exegetice”.

Dacă însă dăm fila mai departe, avem fericitul prilej de a citi două eseuri ale regretatului si vesnicului de pomenire Pr. Prof. Constantin Galeriu care, folosind un limbaj categoric si limpede exprimat, aduce numeroase dovezi convingătoare asupra tezei orientării crestin ortodoxe în gândirea si opera lui Mihail Eminescu. Si pentru a da tărie afirmatiei, sustine că această orientare nu era numai fructul instructiunii sale, ci era chiar de natură genetică. Cu acest aspect ne-am ocupat în mod special chiar în epoca publicării articolelor din „Icoana din adânc” si care sunt sintetizate în lucrarea Hereditatea lui Mihail Eminescu – arborele său genealogic – în curs de aparitie.Nu facem citate doveditoare din scrisul Părintelui Galeriu, rezumându-ne aici numai la semnalarea ideii, totodată recomandând călduros citirea în original a acestor eseuri publicate în Ortodoxia -Revista Patriarhiei române, anXLVII, nr. 1/2, Ian-Iun 1995 si Studii Teologice-Revista Institutelor Teologice din Patriarhia română, seria II-an XLIII, nr. 1, Ian-Feb 1991.

Urmărind citatele Părintelui Galeriu îti dai seama că Mihail Eminescu a fost un adânc gânditor crestin ortodox si că si-a întemeiat feluritele sale formule teologice nu numai pe temeiul traditional, dar si pe o informatie teologică de mare precizie si amănunt.În acest sens, cu privire la Luceafărul (Hyperion), precizarea făcută de IPS. Bartolomeu este de o mare valoare. El spune: Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. Cu alte cuvinte, nu face parte din cetele îngerilor căzuti sau chiar însăsi căpetenia lor. Prin urmare, apartine îngerilor care, la apelul-ordin al Sf. Arh. Mihail, s-au păstrat în supusenia originară, adică nu au încălcat cuvintele arhanghelului: „Să stăm bine - să stăm cu frică - să luăm aminte”. În aceste trei se exprimă rânduiala existentială a îngerilor, după care ei îsi îndeplinesc misiunile pentru care au fost creati. Când le-a venit porunca arhanghelului, ei s-au supus fiindcă ea se încadra în felul lor de a fi. Iar când, după „călătoria” din lumea lui spre tronul Părintelui divin, Hyperion cere să devină muritor, „să se renască din păcat”, cine trăise această „experientă”?

Omul proaspăt creat îsi pierduse nemurirea păcătuind-Luceafărul este gata si el să o facă, să repete pe Adam. Tatăl ceresc nu-i acultă ruga. De ce oare această înfrângere a liberului arbitru al îngerului? Răspunsul este simplu: el nu avea nevoie de a deveni muritor, ci de cu totul altceva, si anume de iubire. Ori, iubirea nu a făcut de la început parte din structura nici a îngerilor si nici a omului. Ea era la si în Dumnezeu si trebuia să apară si să fie adusă în creatie de Fiul lui Dumnezeu, dar numai prin Întrupare. Cum îngerii nu au trup, nu pot avea parte de iubire. Ei îsi păstrează statutul de a „sta bine si de a fi veghetori”; ei se supun de frică, fiindcă a văzut ce a pătit cel care nu s-a supus. Luceafărul nu a stiut să ceară iubire, căci el nu o cunostea.

De unde stia Eminescu aceasta si pentru ce a făcut-o cunoscută prin această operă? O fi avut vreo revelatie? Facem această presupunere pentru că în articolul: Fecioara chemată la nunta Marelui mire, pag. 42, a profesorului Camelia Suruianu, se analizează opera eminesciană: „Făt-Frumos din lacrimă”, iar bogatului bagaj metaforic si simbolic, care aduce mult cu „La nuit obscure” a Sf. Ioan al Crucii, ne îndeamnă a presupune si la Eminescu o cale de realizare revelată asa cum se pare a fi fost cazul cu misticul spaniol din sec. XVI, Sf. Ioan al Crucii.

Cunoscând inflexibilitatea în executarea poruncilor de care dau dovadă îngerii, Eminescu vrea să ne facă să întelegem în ce fel trebuie să apelăm la ajutorul îngeresc.De aceea, aducerea în lume de către Fiul lui Dumnezeu a iubirii, măreste pretul Întrupării, arătându-se a fi singura cale prin care a putut intra în creatie, iubirea ca motor unic al Creatiei si al vietii. Prin rândurile de mai sus ne exprimăm satisfactia de a fi aflat reprodusă în citata revistă „Veghea”, ideea: „crestinismului” lui Eminescu pe care noi am îndrăznit a o lansa din anul ... si căreia i-am adăugat lămurirea că prin acest crestinism, Mihail Eminescu, de fapt, a ctitorit poezia religioasă crestin ortodoxă română si care i-a fost prilej de a face o apreciere lucidă si justă a crestinismului străbunilor nostri care, nelimitându-se doar la aspectul cultic ritualist si nu întelegerea motivatiei lucrării divine a Întrupării. Numai în acest fel se poate explica si întelege rezistenta ortodoxiei române în fata asalturilor care nu au slăbit de-a lungul multelor secole de trăire în Duhul lui Hristos.

Afirmatia făcută în sec. VI de Sf. Maxim Mărturisitorul că de la botez, Domnul Iisus Hristos se alipeste sufletului celui botezat cu care rămâne nedezlipit, îsi găseste azi confirmarea în supravietuirea Bisericii crestine ortodoxe la români după trecerea a 500 de ani prin iataganul otoman si a 50 de ani ai asaltului celui mai virulent pe care antiHrist l-a încercat vreodată asupra Bisericii si poporului crestin. Această constatare ne dă îndrăzneala de a spera că poporul român va supravietui dominatiei mondiale a lui antihrist.Se poate afirma că strămosii nostri au ajuns să înteleagă că îngerii au fost creati numai ca slujitori, spre deosebire de om care, prin iubire urma să depăsească statutul de creatură si să ajungă fiu prin adoptiune. Acesta a fost rostul creării trupului. Iubirea cere dualitate.

Ori, asa cum a spus-o Sf. Grigore de Nyssa în convorbirile cu Sf. Macrina, sufletul omului îsi iubeste nespus trupul de care nu vrea să se despartă. Îngerul, neavând trup, nu poate iubi.Lucifer a creat moartea care, prin ură, se opune dragostei. Biruinta asupra mortii se face printr-o dragoste prisositoare. Este exprimată în porunca iubirii de vrăjmasi. Primul care a avut si a manifestat o astfel de dragoste, a fost Fiul cel Întrupat: „Tată, iartă-i, că nu stiu ce fac”! Moartea este efectul actiunii dizolvante a urii asupra dragostei. Ea rupe legătura dintre trup si suflet. Obtinând acest succes, Lucifer a fost sigur că a găsit arma cea mai eficace cu ajutorul căreia era sigur că va distruge pe om. Interpretând îngăduinta divină de a folosi ura împotriva oamenilor si socotind această îngăduintă ca semn fie al unei neputinte divine, fie al unui dezinteres al lui Dumnezeu fată de soarta omului, a îndrăznit a asalta pe om cu ura.

Dar prezenta dragostei prisositoare divine în Cel Crucificat, birunta mortii a fost suprimată prin actul Învierii. Cu aceasta, Lucifer a pierdut definitiv lupta. Lăsându-i omului posibilitatea „pocăintei”, s-a izgonit din om ura.Această surprinzătoare aparitie a dragostei divine în om nu a fost cunoscută de Lucifer si, de aceea, aceia dintre oameni care i s-au supus neadmitând Învierea, nu s-au putut bucura de darul pocăintei si au rămas în împietrirea urei si a mortiiÎngerilor nu li s-a acordat acest har. Cel căzut, asa a rămas, iar cei care nu s-au răzvrătit, au rămas în postura de la Creatie, nemuritori si supusi.Hyperion nu s-a revoltat când nu a primit schimbarea cerută si s-a supus, rămânând mai departe aducător de lumină.

Aici este deosebirea: Lucifer, însemnând purtător de lumină, Luceafăr, aducător al luminei. Pentru el, iubirea era ceva asemănător nemuririi, pe care o oferă în schimbul unei ore de iubire:Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate dă-mi, în schimb, O oră de iubire...El nu stia că iubirea este parte din Dumnezeire si că se aseamănă luminei. Refuzul este destinat a-l face să înteleagă că nu-i este îngăduit să depăsească, în cererea sa, limita statutului său de creatură:Nu cere semne si minuni Care n-au chip si nume, Fiindcă el face parte din o anumită parte a creatiei care se aseamănă cu Dumnezeirea: Noi nu avem nici timp, nici loc Si nu cunoastem moarte. El nu are statutul omului:După chip si asemănare,pe când: Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... tu esti din “forma cea dintâi” (sublinierea noastră) Esti vecinică minune.Răspunsul lui Hyperion:În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, ca si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsă.Prin aceasta Hyperion devine Luceafăr, si nu Lucifer.Dragostea nu este prezentă în lume prin actul creatiei, ci este un dar pe care Tatăl ceresc îl face celui care, creat după chipul Său, să poată deveni după asemănarea Sa. Acesta-i mesajul Luceafărului. Cum a ajuns Eminescu la el? Prin revelatie personală sau “genetic”, cum zice si Părintele Galeriu. Acesta-i crestinismul lui Eminescu.1 Iunie 2009

Dr. Iosif Niculescu,Medic, veteran de război
Permanente, An XII. Nr. 7-8 - iulie-august 2009

Pastorala IPS BARTOLOMEU ANANIA DE SFINTELE PASTI

Iubiții mei fii sufleteşti,



Hristos a înviat!

[Adevărat, a înviat!]





Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Aşadar, există o mare diferență - uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

Și istoria profană ne oferă destule exemple. Ați auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulți credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiți de frica unei morți năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un țel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe țărmul unui continent necunoscut, descoperind America.

Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciții şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanță de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.

Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheața Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat cețuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.



Iubiții mei ascultători,



În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!



[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

Laurenţiu Dumitru: Exerciţii de admiraţie. Bartolomeu Anania

Incep azi o noua rubricuta, despre intalniri cu oameni care m-au marcat intr-un fel sau altul, pe care o voi intitula simplu – Exercitii de admiratie. Pentru ca astazi e ziua de nastere a Parintelui Mitropolit Bartolomeu voi scrie mai intai cateva ganduri despre dansul.
Intotdeauna am avut o sincera admiratie impletita cu un fior launtric pentru parintii Arhierei. Pe vladica Bartolomeu l-am vazut o singura data, la Rohia, prin vara lui 94-95. Este primul arhiereu cu care am vorbit fata catre fata, caci, mai apoi, din mila lui Dumnezeu, am avut mai multe fericite prilejuri de a vorbi cu unii dintre ierarhii nostri.
Ma aflam intr-un pelerinaj, impreuna cu cateva colege de facultate, si haladuisem deja vreo saptamana prin tara. Aveam sa aflam intamplator de la un monah ca vladica Bartolomeu este aici in concediu si ca lucreaza cu spor la diortosirea Scripturii, care mai apoi, peste ani, a si vazut lumina tiparului, dupa cum se stie. Ne-am dus asadar, nu fara sfiala, sa-l deranjam pentru cateva clipe. Ne-a transmis prin maicuta ce-l ajuta, ca o sa coboare in cateva clipe. A venit spre noi zambind, ne-a binecuvantat cu bucurie sincera, neprefecuta, ca un parinte de fii, si ne-a cercetat oarecum pe fiecare in parte intrebandu-ne de unde suntem, ce studiem, ce citim. S-a bucurat sa auda ca suntem din Arges, loc de care-l lega multe amintiri frumoase din anii tineretii. Ne-a spus mai apoi ca se afla la lucru si la rugaciune si ne-a vorbit despre diortosirea Scripturii, iar mai apoi despre bucuria nespusa pe care o avusese de curand, cand a fost chemat sa sfinteasca biserica unei manastiri, ridicata in fix 40 de zile. Inca era uluit de ravna monahilor si a muncitorilor. A doua zi l-am revazut la liturghia arhieresca (savarsita de PS Iustin Sigheteanul); IPS Bartolomeu nu a slujit, ci a stat in fata, cu credinciosii, in dreptul scaunului arhieresc deloc asezandu-se, binecuvantand diaconii ce-l cadeau in rastimpurile cuvenite, dupa randuiala.
Ca teolog si editor, i-am urmarit indeaproape lucrarea pastoral-misionar-marturisitoare si activitatea scriitoriceasca. Mi-am intregit imaginea despre dansul, odata cu lectura Memoriilor sale, cutremuratoare de-a dreptul, pe care le recomand cu caldura. Vladica Bartolomeu e un batran de poveste, un om din alte vremi, plamadit din altfel de aluat. Vivace, ferm, luminos, bland, boem. Este unul dintre putinii ierarhi care nu se socoteste “mic in sinod”, pentru ca n-are la baza “scoala compromisului”. Prietenii (ce i-au citit Memoriile) stiu de ce!
Mitropolitul Bartolomeu este Omul pe care-l poti dobori, dar nu-l poti niciodata indoi.
La implinirea a 88 de ani ma alatur si eu celor care Va ureaza Intru multi, fericiti, binecuvantati si sanatosi ani, Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit, drept invatand Cuvantul adevarului lui Hristos! Domnul sa va aiba in paza sa!

Sursa: laurentiudumitru.ro/blog

Mitropolia Clujului dezaprobă unele afirmaţii provocatoare ale Nunţiului Apostolic din România

Centrul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îşi ia îngăduinţa de a protesta împotriva unor afirmaţii provocatoare pe care Excelenţa Sa Monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunţiul papal în România, le-a făcut în cuvântarea ţinută în biserica greco-catolică „Sfânta Familie” din Zalău în ziua de Duminică, 8 martie 2009, cerând ca, „din spirit de dreptate, bisericile noastre greco-catolice să fie restituite”, „pentru a se repara nedreptăţile ce s-au făcut în timpul regimului comunist”.
Abordând visceral mai vechile diferende patrimoniale dintre ortodocşii şi greco-catolicii din Transilvania, pe care aceştia se străduiesc să le aplaneze prin dialog bilateral, înaltul oaspete uită că un nunţiu apostolic are un statut eminamente diplomatic, acela de reprezentant al Statului Vatican pe lângă Statul Român, şi că nu are căderea de a interveni în probleme de natură strict bisericească.
Pe de altă parte, ne permitem să-i amintim Excelenţei Sale că istoria relaţiilor dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Greco-Catolică, nu începe în 1948, (sub dictatura comunistă), ci în 1700 (sub Imperiul Habsburgic, care nu se putea lăuda cu principii şi soluţii democratice).
În Arhiepiscopia Clujului, ultimul diferend patrimonial ortodoxo - unit s-a petrecut la Iara şi a fost rezolvat printr-o Comisie Mixtă, a cărei rezoluţie a fost aprobată de ierarhii ambelor eparhii.
Dorim ca relaţiile dintre cele două Biserici româneşti, care îşi serbează Paştile la aceeaşi dată, să continue a se desfăşura în duhul păcii şi al slujirii, moştenit de la Domnul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli.
Pentru conformitate,
Biroul de Presă al Mitropoliei Clujului

Comunicat istoric!Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului: Implantarea cipurilor-o ofensă la adresa întregului popor român!

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale si teologice fată de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar. Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare.
Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.
Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori. Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.
În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.
În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca.

† BARTOLOMEU,
Arhiepiscop şi Mitropolit

† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† SOFRONIU
Episcopul Oradiei

† IUSTINIAN

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

†PETRONIU

Episcopul Sălajului

† IRINEU BISTRIŢEANUL

Episcop Vicar Cluj

† VASILE SOMEŞANUL
Episcop Vicar Cluj

† IUSTIN SIGHETEANUL

Arhiereu Vicar Maramureş

IPS ANANIA: Portretul lui Iuda

Iubitii mei fii sufletesti,
Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singura Biserica, a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s’o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.
Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.
A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.
Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.
Acest articol a fost publicat pe ianuarie 17, 2009 la 5:10 pm şi e postat la Lumea Ortodoxiei. Tagged: bartolomeu anania, Hristos, iuda.
Material preluat de pe laurentiudumitru.ro/blog