George Roncea despre mineriadele anti-România

Victimele mineriadei eliminate la TVR de inculpaţii în procesul mineriadei: CTP, Petre Roman şi Răzvan Theodorescu. CNA?

O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.

Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.

Victor RONCEA

De ziua sa onomastică, George Roncea scrie despre prima zi a zonei libere de comunism din Piaţa Universităţii. La mulţi ani, George!

Adevărul despre Piaţa Universităţii - după 20 de ani

Cu 20 de ani în urmă, în ziua de 22 aprilie a fost blocată circulaţia în intersecţia centrului Capitalei. De aici încolo începe istoria fenomenului Piaţa Universităţii, a celor 52 de zile de protest anticomunist, manifestaţie unică în istoria contemporană. Protest al generaţiei universitare anticomuniste înecat în sånge în zilele de 13-15 iunie 1990 de Ion Iliescu & Comp.
Manifestaţiile din Piaţa Universităţii au adus un element nou, ce le deosebea total de celelalte mitinguri şi demonstraţii care blocau temporar circulaţia. Pånă la data de 22 aprilie 1990 diversele grupuri şi grupări de protestatari la adresa DSN-ului kaghebist mărşăluiau prin Bucureşti, ba către Televiziune, ba către Guvern, tăind oraşul în lung şi în lat şi hăulind pe străzi „Jos Iliescu!“.

Din contră, în Piaţa Universităţii s-a creat o ruptură spaţială radicală, deoarece manifestanţii au ocupat intersecţia-cheie a oraşului, întrerupând total circulaţia şi delimitând o zonă de acţiune proprie. Această Zonă s-a definit, de la început, ca un teritoriu (simbolic) în afara normalităţii cotidiene. „Jos Iliescu!“ a căpătat o adresă locativă continuă, vreme de 52 de zile, până ce Iliescu n-a mai rezistat şi a pus glonţul pe ţeavă.

„Curentul“ continuă serialul dedicat fenomenului Piaţa Universităţii, cu intenţia, pe de o parte, a comemorării acestui eveniment unic în plan european, dar şi cu obiectivul scoaterii la iveală a unor adevăruri nespuse nicăieri până în prezent. Mulţi dintre actorii evenimentelor au intrat în anonimat. Alţii au devenit şi au rămas figuri publice. Unii s-au transformat în personaje controversate. I-am cunoscut cam pe toţi, am înregistrat numele şi contribuţia fiecăruia, fiind încă din acea vreme şi participant, şi mărturisitor. Am scris în ultimele două decenii la nesfârşit, de sute de ori, pe marginea poveştii acelei perioade. Voi scrie acum nu doar pe marginea poveştii, ci voi aduce, că tot au trecut cei 20 de ani de „stupid people“ ai lui Brucan - şi date din centrul evenimentelor, fie ignorate, fie ocultate, fie pur şi simplu nepovestite încă de nimeni.
În calitate de personaj implicat direct în desfăşurarea multor evenimente petrecute în perioada anilor ‘90, nu pot fi decât subiectiv, chiar şi acum, la mare distanţă de acele vremuri şi întâmplări. Nici nu cred că pretenţia „obiectivităţii“ reci poate fi asumată de o persoană vie, cu trăiri fireşti omeneşti, iar pe de altă parte, „istoria“ din perspectiva lui Ion Iliescu & Comp. s-a tot scris şi tirajat în proporţii colosale, deci n-au decât tismănenii să-şi continue „opera“ obiectivă, în funcţie de cine îi plăteşte.

În ce mă priveşte, eu, vechi „huligan“, „golan“ şi „legionar“ după ce am tras pe nas drogurile de la Marian Munteanu, am fost deja plătit de Raţiu şi Câmpeanu, cu valuta trasă la maşina de bani a lui Coposu, din subsolul PNŢ-ului, unde se mai aflau şi armele trimise în secret de căpitanul Corneliu Zelea Codreanu cu vaporul lui Horia Sima (pilotat de căpitanul Băsescu).

Aşadar, n-au decât scriptologii lui Ilici să-şi scrie ei istoria Pieţei Universităţii şi a României post-decembriste din perspectiva lor. Perspectiva mea este decis părtinitoare. Părtinitoare în favoarea victimelor şi a adevăraţilor eroi, vechii golani.

Semnificaţia simbolică a Pieţei Universităţii

Manifestaţia maraton generic cunoscută sub numele de fenomenul Piaţa Universităţii a marcat decisiv nu doar generaţia mea, a celor care s-au aflat în stradă încă din primele zile ale manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989.

Piaţa Universităţii a intrat în discursul public şi în imaginarul colectiv drept „KM 0 al democraţiei“, devenind izvor de legitimitate şi de raportare simbolică inclusiv a Puterii politice. Aici, în acest loc, românii s-au adunat pentru a da jos regimul dictatorial comunist. Aici, s-a strigat din răsputeri „Jos Ceauşescu!“ şi apoi „Jos Iliescu!“. Aici, atât Ceauşescu, cât şi Iliescu au tras în oameni - cu muniţie de război - şi s-a murit. Aici, au fost măcelăriţi bărboşii „legionari“, studenţii pletoşi şi tinerii noii generaţii anticomuniste a României, de către hoardele negre de microcefali aduşi din catacombe şi subterane de echipa securisto/fesenistă a lui Iliescu. Aici, a fost Baricada şi, tot în acest loc, bucureştenii s-au întors pentru a apăra valorile democraţiei şi cele naţionale, de câte ori s-au aflat în pericol. Fiind în acele momente în Piaţa Universităţii, te situai deoparte sau de alta a Baricadei - luai o atitudine publică.

Până astăzi, se verifică destul de coerent „testul Pieţei Universităţii“ - personajele care atunci au atacat Piaţa Universităţii ori s-au situat în acea vreme de partea lui Ion Iliescu şi Petre Roman - şi astăzi tot acolo se află, alături de cuplul de criminali Neulander/Ilici. E suficient să ne gândim doar la Dinescu, Pleşu şi tot restul găştii.

Piaţa Universităţii înseamnă raportarea la trecutul eroic - dar influenţează şi redefineşte prezentul şi chiar viitorul (simbolistic, dar şi discursiv). Este şi acum o sursă de legitimare politică, aducând periodic oamenii politici în preajmă. Sângele curs în Piaţa Universităţii face din acest teritoriu un loc al memoriei sacre, al jertfei pentru Libertate. Piaţa Universităţii a devenit un spaţiu simbolic care reprezintă nu doar centrul oraşului, ci şi imaginea României şi un reper memorial şi simbolic pentru toată ţara.

22-23 aprilie: formarea Pieţei Universităţii

Această dată marchează momentul în care, intuitiv, manifestanţii au încercat să acceadă la „centrul“ simbolic, cu valenţe spirituale implicite, marcând astfel teritoriul Pieţei Universităţii ce devine un Centru al întemeierii botezat „Zona liberă de comunism“.

Începutul a fost timid: delimitarea spaţială şi blocarea circulaţiei s-a făcut numai pentru o noapte: demonstranţii au marcat spaţiul sacru în care au căzut victimele din 21 decembrie cu un cordon tricolor (rămânând în interior) şi au blocat trecerile cu o baricadă fragilă, formată din panourile de tablă care erau aşezate în latura dinspre Colţea.

Ulterior, pe măsură ce manifestaţia creştea în intensitate, spaţiul a fost în întregime cucerit şi marcat.

În prima zi, însă, în acea zi de primăvară, manifestanţii şi-au creat un Teritoriu propriu, căruia i-au conferit valenţe simbolice, consacratoare (zonă liberă pură, centru/punct de început). La 22 aprilie 1990, se împlineau patru luni de la revoluţie. Era o zi „clasică“ de proteste şi marşuri. Mai multe grupuri şi asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marş spre Televiziune, ţinta obişnuită a protestelor de stradă. La încheierea manifestaţiei, în timp ce coloana de manifestanţi se deplasa pe Calea Dorobanţilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vårstă.
Incidentul a făcut ca tensiunea din råndul manifestanţilor să crească. Ajunşi în Piaţa Universităţii, se ocupă carosabilul, blocåndu-se circulaţia atåt pe Bdul Nicolae Bălcescu, cåt şi pe Bdul Republicii.

Pentru prima dată după Revoluţie, se înalţă baricade, din panourile metalice aflate în jurul şantierului de la Spitalul Colţea, care sunt dispuse chiar în jurul Pieţei Universităţii de către Andrei Rochian, un personaj pitoresc al vremii, un tânăr căpitan de marină tras pe uscat, pletos şi arătos, un tip cu caracter liderial (confirmat şi de droaia de gagici adunate în trena sa, pe care le punea la muncă pentru Cauză), şi puştiul, la vremea aceea era uscat şi ciolănos, doar pletele şi nasul se vedeau din el - Victor Roncea, fratele meu mai apucat. Cum-necum, cu tupeul păstrat din zilele Revoluţiei, cei doi au oprit troleibuzele, generånd blocarea traficului.

Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: „Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar şoferul, care parcă de-abia aştepta aşa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un poliţist cu grad şi a început să urle la el, ca şi cum n-aş fi fost de faţă: «Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!»; ridicåndu-şi cu greu capul, plictisit, şoferul îi spune: «Eu sunt cu ei, dom’le!», apoi se culcă la loc“.

După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, „scutierii“, trupele speciale de intervenţie. Peste noapte, încercuiţi de poliţie, vor rămåne circa 30-60 de manifestanţi, printre care reprezentanţi ai asociaţiilor „16-21 Decembrie“, „Grupul Independent pentru Democraţie - GID“, „21 Decembrie“, „AFDPR“ (Octavian Rădulescu), răniţi în Revoluţie, rude ale unor decedaţi, măicuţe care au cåntat „Hristos a Înviat“ şi alte cåntece religioase, un preot care a slujit la Troiţă.

La portavoce, manifestanţii au cerut abrogarea decretului 473 şi includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara - interzicerea candidaturii foştilor activişti comunişti şi ofiţeri de Securitate pentru primele trei legislaturi. Se scandau lozinci: „FSN, FSN du-te în URSS“, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea“, „Nu vrem preşedinte care să ne våndă URSS-ului“, „Nu suntem huligani“, „16-21 nu pleacă nici unul“, „15-22 voi aţi tras în noi“, „Jos comunismul“, „Democraţie“.

Cum numărul manifestanţilor tot scădea, iar poliţia rămånea pe poziţii, cåţiva membri ai asociaţiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenţilor din complexele mai importante. Dimineaţa, în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranţi, printre care Octavian Rădulescu şi doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coboråt nişte ofiţeri de poliţie care i-au alungat pe manifestanţi långă zidurile Universităţii, dirijånd circulaţia.

Şi, pe cånd puţinii manifestanţi rămaşi priveau deprimaţi, înfometaţi şi zgribuliţi de frig, în ploaia rece, cum poliţiştii le călcau în picioare pancartele de pånză, mai abitir cea cu „Ministerul de Interne = MAN = KGB?“, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: „Victorie, victorie! Am învins! Victorie!“. Bătrânul luptător anticomunist şi deţinut politic părea sonat, dar mai tårziu, ne-am dat seama că avea dreptate.
.....
Astăzi, în ziua de 23 aprilie, se formează mulţimea care începe să rămână peste noapte pentru a apăra teritoriul cucerit. Apoi, se deschide Balconul luminat al Universităţii.

George RONCEA: Războiul sfârşitului Iugoslaviei - in memoriam Mile Cărpenişan, brateli al nostru...

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii - priateli, cum zic sârbii - care ne-a făcut să ne simţim brateli - fraţi până la moarte...

Războiul sfârşitului Iugoslaviei - in memoriam Mile Cărpenişan, brateli al nostru...

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români - Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, George Roncea, „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice... cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar - pentru a-şi justifica insinuarea - a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste - cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru - el era pe jumate muntenegrean - dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste - oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli - priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
........
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România - cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer...

Mihai Tociu a eliberat statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti de agresiunea simbolica a catavencilor!

Un grup organizat de debili mintal, condusi de jurnalistul Doru Buscu si Ministrul Culturii, si-a permis sa profaneze ordinar statuile monumente istorice de la Universitate, si chiar si Lupoaica cu puii, darul Romei catre Bucuresti, din Piata Romana. Ministrul-pleasca al Colegiului Noua Europa Teodor Paleologu si ziaristul de ocazie al Academiei Cacatavencu Doru Buscu, ambii culesi de pe centura intelectualitatii cu pene-n fund, s-au gandit ca e rost de facut figuri si pi shentru, amplasand niste masti de gaze uriase pe figurile impietrite ale lui Gheorghe Lazar, Spiru Haret, Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Alexandru Lahovari, si altii, parte a unei campanii ecologice cretine, intitulate "Cu mastile curate" (foto stanga). Cacarisitii merg pe urma unei alte profanari mizere, a monumentului pompierilor, care s-a soldat cu un protest energic si, in final, cu eliminarea unui geamantan Louis Vuitton din capul eroilor, fara sa ia in seama, ca si in situatia precedenta, faptul ca statuile nu le apartin lor, in nici un caz. De data aceasta, trogloditii cu aere de vedete nelegalizate inca din presa si politica, au ales pana si statuia lui Mihai Viteazul, pentru profanare (foto stanga). Lucrare de referinta a sculptorului Albert Ernest Carriere de Belleuse, monumentul de la Universitate este prima statuie ecvestra din Romania amplasata intr-o piata centrala. Monumentul a fost dezvelit la 8 noiembrie 1874 pe locul altarului fostei manastiri Sfantul Sava si este clasat ca importanta A, de interes national, respectiv - monument istoric de valoare naţională şi universală. Din acest punct de vedere autorii profanarii chiar ca au cacarisit-o, pentru ca Asociatia Civic Media, autoare a Campaniei in curs de definitivare "Cu Vocile Curate", i-a pricopsit cu o Plangere Penala, bazata pe Legea Monumentelor Istorice, in care se stipuleaza:

Art. 9 - (1) Monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea lor de conservare.
Art. 10 - (1) Orice intervenţie asupra monumentelor istorice şi asupra imobilelor din zona lor de protecţie, precum şi orice modificare a situaţiei juridice a monumentelor istorice se fac numai în condiţiile stabilite prin prezenta lege.
(2) Desfiinţarea, distrugerea parţială sau totală, profanarea, precum şi degradarea monumentelor istorice sunt interzise şi se sancţionează conform legii.

Orice interventie adusa, asadar, prin aprobarea ministrului debil mintal Teodor Paleologu, data cu manuta lui, este ilegala si va fi pedepsita conform legii.

Pana atunci, ieri seara, Mihai Viteazul si calul lui au fost eliberati rapid din chingile prostiei omenesti.

Curentul: Copii orfani pe måna activiştilor pro-homosexualitate

Un straniu drept la replică primit pe adresa redacţiei „Curentul“ ne-a pus pe urmele unei ciudate organizaţii care se declară făţiş pro-homosexualitate, dar care are între obiectele de activitate... îngrijirea orfanilor.
Aşa-zisul drept la replică avea ca origine aparentă un articol, apărut anterior în ziarul „Curentul“, intitulat „Homosexualii din Republica Moldova s-au dat la fund“. Replica şi poziţia Asociaţiei Serviciul Apel la manifestările apărute în presă cu privire la minorităţile sexuale aparţin unui ONG cu un nume pompos, „Centrul de Resurse pentru Dezvoltarea Economiei Sociale“, dar condus de persoane cu o precară, stångace månuire a limbii romåne.

Deşi activiştii care ni s-au adresat se dovedesc stångaci la cunoaşterea limbii romåne, am constatat că au în schimb o dexteritate ieşită din comun în ceea ce priveşte culesul fondurilor din tot felul de surse.
ONG-ul cu poziţie faţă de homosexuali, mai exact parteneri ai organizaţiei fanion a pederaştilor din Romånia, Accept, au dorit să ne asigure în scris că ei protestează faţă de iniţiaţiva de protest a Asociaţiei Pentru Educaţie şi Libertate (APEL) cu privire la marşul pederaştilor din Bucureşti şi Chişinău, arătånd astfel clar că sunt susţinătorii organizaţiilor homosexualilor. Mai mult, ei sunt şi susţinători ai Statului totalitar şi poliţienesc, deoarece mai ţin să precizee că ei sunt adversari ai Coaliţiei împotriva Statului Poliţienesc - grupare ce cuprinde organizaţii ale societăţii civile ce militează pentru libertăţile cetăţeneşti şi împotriva măsurilor de tip securist introduse de guvernarea precedentă, ce duc la controlul total al populaţiei.
ONG-ul cu nume lung, pro-pederaşti şi pro-poliţie politică ne-a atras atenţia şi am descoperit cu stupoare, chiar în pagina de web a organizaţiei, că cei care ni s-au adresat sunt parteneri ai activiştilor homosexualităţii din Romånia. Nu asta ar fi problema. Ceea ni s-a părut şocant a fost descoperirea profilului principal de activitate al organizaţiei - respectiv copii, şi mai ales copii orfani, părăsiţi, copii instituţionalizaţi.

Ministerul Educaţiei - asociat cu ONG-uri filo-homosexualitate

Sume mari de bani din resurse italieneşti, mai ales, sunt alocate ONG-ului cu nume lung pentru „includerea tinerilor cu posibilităţi reduse, tineri care provin din instituţii de stat pentru protecţia copilului“. Practic, partenerii pederaştilor care se ocupă cu formarea tinerilor proveniţi din casele de copii sunt, de asemenea, în directă legătură cu instituţii ale statului romån implicate în problematica socială.
Cea mai şocantă descoperire a fost faptul că Ministerul Educaţiei figurează, de asemenea, între co-partenerii acestui straniu ONG cu o orientare afişată clar, de susţinere a orientărilor sexuale deviante. Pånă în prezent nu am mai văzut vreo astfel de struţo-cămilă în corelaţie cu activitatea Ministerului Educaţiei, situaţie care conferă acestui tip de organizaţie o postură de membru asociat al activităţii de educaţie naţională, cu acces direct exact în instituţiile în care copii lipsiţi de protecţie, copii abandonaţi, fără familie, se aleg cu o educaţie „alternativă“ în care li se explică probabil că o familie din doi taţi este exact ce le lipseşte pentru a avea o viaţă „normală“. Ne vom adresa oficial Ministerului Educaţiei pentru a afla dacă acest tip de preocupare se află între ţintele actualei guvernări - respectiv educaţia pro-pederastie.

George RONCEA

O interventie necesara. Apel pe adresa liderilor asociatiilor de basarabeni.

E Post mai baieti, ce v-a apucat de va luati la cearta sa rada rusoii de voi. Si nu inteleg cine cu care are probleme.
ce daca sunt mai multe organizatii de basarabeni? Ce daca unii sunt, firesc, membri ai unor partide? Cred ca au acest drept constitutional pana si cetatenii (vremelnicei) R.M.
Diabolizarea reciproca va loveste pe toti, iar atacurile la persoana nu fac decat sa va scada la gramada credibilitatea. Cred ca va pierdeti timpul inutil in dispute sterile, alimentate din orgolii de neinteles la varsta voastra.
Imi cer scuze ca intervin in "dialogul" vostru, imi permit sa comentez deoarece am calitatea de fondator si - la un moment dat - unul dintre conducatorii Ligii Studentilor din Romania, organizatie cu caracter anticomunist combatant care intrunea studentii principalelor centre universitare din Romania - cel putin 30 000 cu carnet si cotizatie si inca vreo 60 000 sustinatori. Pana una alta toate organizatiile basarabenilor din Romania, cate or fi ele, legal sau nu constituite, nu cred ca pot aduna sau proba faptul ca au mai mult de cateva sute de sustinatori.
Desi cred ca sunt totusi vreo cateva mii de tineri basarabeni la studii, sau cu alte treburi, pe aici prin Romania. Sunt convins ca printre ei se afla cativa de exceptie, cu rezultate in plan universitar comparabile studentilor romani bastinasi.
Poate nu sunt intotdeauna lideri innascuti printre ei si poate nu cei mai buni la invatatura ajung sa conduca. Poate nu toti cei care au un IQ ridicat sau un nivel de cunostinte adecvat sunt capabili sa construiasca o organizatie, sa faca un proiect sau sa creeze un curent civic.
Asa ca, deseori, in plan civic sunt valizi doar cei mai reactivi, nu neaparat cei mai buni. O spun din chiar perspectiva mea, personala. Cred ca ar trebui sa va concentrati mai degraba pe ideea asocierii intre voi decat pe disociere.
Pana una alta eu observ ca transferati disputele politice de la Chisinau la Bucuresti sau aiurea. Ma indoiesc insa ca la varsta voastra chiar stiti cu ce se mananca politica, fie ea de Dambovita sau de Bac.
Si la Bucuresti si la Chisinau sub stratul murdar al disputei politice clocotesc butoaie cu jeg, iar miasmele otravitoare ale politichiei nu vad cum v-ar putea atrage, decat doar daca aveti nasul foarte tare si va place putoarea sufuroasa...
Si noua, acum vreo 20 de ani, ne-a fost foarte greu sa strangem zeci de ligi si asociatii intr-un organism mare, Liga Studentilor din Romania. Si asta in conditiile in care liderii care au generat acest proiect aveau deja la activ puscarie, cafteala incasata de la minerii si securistii lui Ilici si duceam in carca totodata prestigiul Pietei Universitatii, cea mai consistenta manifestare anticomunista in plan european din ultimele decenii.
Ce aveti de fapt de impartit, voi cei care va aflati in Romania la studii? Daca va luptati pentru Basarabia, daca miza voastra reala este dragostea de Romania, ce va impiedica sa va uniti fortele si asa precare, sa va adunati trei zile intr-un loc, (asa am facut si noi candva), sa va certati pana nu mai puteti sa varsati raul din voi si apoi sa va strangeti mainile si sa faceti cu totii ceva Pentru Romania, nu pentru mamaleone, pentru mai stiu eu ce pricajit de partidulet de te miri unde?
Sunteti generatia de maine a Basarabiei, dar va ancorati inca in trecutul si mizeria politica a unui Chisinau care este pe duca. Nu inteleg cum de va lipseste viziunea (geo)politica, voi care sunteti de regula atat de senzitivi la marile miscari din spatiul Rasaritean. Daca un colos cum este Ucraina sta sa plesneasca, va imaginati ca R.M va fi vesnica?
Voi care stiti a citi in limba rusa, chiar nu vedeti ca se intampla in spatiul acela care a fost atata vreme o puscarie a popoarelor, un moloh al Raului caruia i-a sunat ceasul?
Daca va asumati o responsabilitate - cea a conducerii si organizarii generatiei voastre catre un proiect identitar, de ce nu coborati din abstractie (si din futilitatea unor certuri juvenile) si nu va adunati pentru a concepe un plan comun, valid, pragmatic care sa devina cadru de lucru pentru cei care vor veni dupa voi.
Studentia nu e vesnica, statutul pe care il aveti astazi este efemer. In loc sa va aruncati pietre in cap unii altora, mai bine construiti o temelie, o fundatie pentru Basarabia, pentru copiii care au nevoie de Limba si de Istorie pentru a-si defini identitatea, care au nevoie de cultura si spiritualitate pentru a se intregi ca persoane responsabile care inteleg si isi asuma enormele jertfe ale atator eroi ai acestui Neam.
E plin de sangele si de oasele buneilor nostri pamantul Basarabiei, pamantul Romaniei, fiecare palma de loc este indesata cu morti. Macar acum in Post, in intervalul rememorarii Jertfei supreme, amintiti-va de generatiile trecute de romanii care s-au jertfit pentru ca noi sa vorbim inca in romaneste, sa ne bucuram de o oarecare libertate, amintiti-va de alti tineri studenti, ca si voi, care au sfintit acest pamant al Romaniei prin moartea lor martirica - un Gafencu, un Vulcanescu, oameni care au definit dimensiunea tragica a existentei romanesti, tineri care au dus pe verticala, catre cer, marturia luptei pentru neam, pentru tara si credinta...
Cei care va imboldesc din spate, cei care va dezbina, sunt cei care vor sa va controleze, sa va transforme in dusmani, sa va epuizeze energia si buna credinta, si sa va termine ca generatie. E nevoie oare sa va spun eu cine sunt aceia care va lucreaza, eu cel care am fost la vremea mea, demonizat de aceleasi forte pentru ca organizam trasee ale cartii romanesti catre Basarabia, pentru ca am (re)desenat un Drum al Crucii de la Chisinau la Bucuresti, pentru ca organizam proteste in fata Ambasadei Rusiei la Bucuresti in care ceream rusoilor sa-si mute cizma din Basarabia, care am scris pana mi-a cazut mana din umar, de aproape doua decenii, despre Basarabia si Bucovina, despre pamantul neamului meu de unde a fost izgonita bunica mea, cea care, din copilarie, mi-a insurubat numele Basarabiei in minte?
Imi cer iertare inca odata pentru Apelul acesta al meu, dar acest forum, dedicat unui concept identitar de colosala importanta, Reintregirea Romaniei, ar trebui sa devina un factor de unire iar nu dezbinare, cred eu.
" Prin invierea Sa Hristos a inviat lumea, inviindu-ne si pe noi spre viata de veci, caci El este Invierea si Viata" (Ioan XI, 25)

Conferinta anti-cip la Braşov - miercuri, 18 februarie

COALIŢIA ÎMPOTRIVA STATULUI POLIŢIENESC şi REVISTA “VEGHEA”
vă invită la o conferinţă publică susţinută de:

Monahul Filotheu (Mânăstirea Petru-Vodă)
Maica Ecaterina
Jurnalistul George Roncea

Tema:

Îndosarierea electronică şi libertatea întru Hristos. Apelul Părintelui Justin Pârvu.

Locul: Corpul S al Universităţii Transilvania, Sala S II 1
(Facultatea de Silvicultură, vizavi de Maternitate)
Data: Miercuri, 18 FEBRUARIE 2009
Ora: 18,00