Parastasul dascălului român ortodox Traian Trifan. Nicolae Purcărea: Marele merit al Bădiei Traian este că a transformat închisoarea în mânăstire.

VIDEO. Înţeleptul Nicolae Purcărea - Sfaturi pentru tineri.

Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”. Scopul reeducării de la Piteşti era să te lepezi de Hristos.

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948 (Nicolae Purcărea)

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Sursa: Veghea

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a împlinit 86 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre sfinţii închisorilor

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.

F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.

F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948 (Nicolae Purcărea)

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Sursa: Veghea

Fostul detinut politic Nicolae Purcarea: Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor!

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

Nicolae Purcarea: O lectie de viata din inchisorile comuniste

Un caz pe care nu-l pot uita. Într-o zi, un general ca un butoi, gata să plesnească uniforma pe el, vede un bătrân.

- Moşule, de când faci puşcărie?

- De 20 de ani, domnule general!

- Bine, moşule. Să ne spui dumneata ce ai învăţat în aceşti 20 de ani de puşcărie?

Din întâmplare, cel vizat era moş Bâră din Făgăraş. Eram cu toţii adunaţi într-o seară în curte. Generalul, nevoie mare, zise:

- Astăzi vă prezentăm un om care a făcut 20 de ani de temniţă. Să ne spună el ce a învăţat în ăşti 20 de ani!

Şi moş Bâră, aşa cum era el modest, zise:

- Ei, domnule general, am învăţat un lucru mare.

- Spune, moşule, să auzim cu toţii!

- Apăi, domnilor, am învăţat să aleg bucata de pită a mai mică.

Am înţeles sensul vorbelor lui. Am aşteptat. Iar generalul, nu ştiu cât înţelesese el sensul, dar zise:

- Bine... Marş de aici!

Sensul celor spuse pentru noi era clar. Acolo unde foametea te făcea neom, te făcea lacom, unde lăcomia căpătase forme monstruoase, de noaptea îţi aducea platouri aburinde de fripturi, şi munţi de pilaf, tu îţi stăpâneai toate ispitele şi te bucurai de o bucată de pâine şi de un turtoi pe care îl primeai. Rămâneai modest. Ce lecţie de bun simţ!

Conferinţă "Dictatură şi Martiraj" şi lansare de carte "Dictatura Biometrică" la Cluj-Napoca. Duminică, 31 mai, ora 17, Casa Municipală de Cultură.

Conferinţa publică "Dictatură şi martiraj" si lansarea cărţii "Dictatura Biometrică" - Cluj-Napoca, Duminică, 31 mai, ora 17.00, Casa Municipală de Cultură, Piaţa Unirii, nr. 24

Participă :

Pr. prof. dr. Mihai Valica

Prof. Raul Volcinschi (deţinut politic 16 ani în temniţele comuniste)

Prof. Nicolae Purcarea (deţinut politic 20 de ani în temniţele comuniste)

Monahul Filotheu Bălan ( Mânăstirea Petru Vodă)

şi invitaţi speciali surpriză.

Parintele Justin Parvu participa la conferinta "Dictatura si Martiraj" de la Cluj-Napoca! Duminica, 31 mai, ora 17.

Conferinta publica si Lansare de Carte, Cluj-Napoca, Duminica, 31 mai, ora 17.00, Casa Municipala de Cultura, Piata unirii 24

Participa : Pr. prof. dr. Mihai Valica

prof. Raul Volcinschi(detinut politic 16 ani in temnitele comuniste)

Prof. Nicolae Purcarea(detinut politic 20 de ani in temnitele comuniste)

monah Filotheu Balan ( Manastirea Petru Voda)

Parintele Justin Parvu

Veghea: Ortodoxie, globalizare si intelectualii-anexa

Câţiva prieteni au avut de curând bucuria de a-l întâlni pe Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Marea Neagră, în liniştea înălţătoare a chiliei Sfinţiei Sale. În cadrul discuţiei tinerii au emis ipoteza că generaţia actuală este net inferioară celei interbelice, moment în care, cu smerenie, Părintele a atras atenţia că nu trebuie să ne subapreciem. A făcut aceasta gândindu-se la faptul că aparţinem unui neam neînvins, un neam în cadrul căruia există o legătură tainică între sufletele morţilor noştri, românii trăitori astăzi pe acest pământ şi cei care vor veni după noi. Marele duhovnic sublinia faptul că lupta şi martiriul strămoşilor noştri ne aduc îmbogăţirea sufletească de care avem atâta nevoie. Şi este adevărat că, fără a intra în comuniune cu sfinţii, martirii şi mărturisitorii noştri, vom fi asemeni lui Parsifal, venind de nicăieri şi mergând spre nicăieri.

Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat.

În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.

Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.

Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

Un alt fost deţinut politic, doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.

Ni se cere renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei noi identităţi: identitatea biometrică. Forţele celor încleştaţi în noua bătălie pentru libertate sunt net disproporţionate din punct de vedere material. Ei au instituţii, bănci, baze de date personale, televiziuni, ziare, sateliţi, sisteme de comunicare ultra-perfomante. Dar noi îl avem pe Dumnezeu şi nădejdea că această turmă mică va creşte precum turma Sfinţilor Părinţi care au răsturnat Imperiul Roman.

Există instituţii europene care consideră că cipurile RFID pot reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private. Dar asta nu împiedică Parlamentul României să adopte legea privind introducerea actelor de identitate cu cip. Ne vor clonaţi virtual.

Din punct de vedere creştin, adevărul trebuie mărturisit. Nimeni nu poate să contrazică faptul că cipurile de pe actele de identitate sunt o fază premergătoare implantării lor la oameni şi nu ne îndoim că, dacă lucrurile vor rămâne aşa, nimeni nu poate scăpa de sub supraveghere şi dominaţie. Spun unii că nu-i deranjează această supraveghere, dar atunci când nu vom mai putea distinge realul de virtual vom fi ca nişte roboţi dirijaţi din telecomandă.

Există, însă, soluţii. Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.

Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un alt sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire. Amin.

Florin PALAS

Martyria. Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.
- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.
- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.
- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.
- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.
- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS