Se afișează postările cu eticheta biserica ortodoxa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta biserica ortodoxa. Afișați toate postările

sâmbătă, 6 martie 2010

Monahul Filotheu: Generaţia 1848 şi Biserica. Cronica inedită a lui Andronic Duhovnicul sau Despre pătimirile M. Neamţ de pe urma generaţiei '48.

„Nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.”

(Matei 10, 26)

Mănăstirea Neamţ între 1855-1862

Documentarul de faţă vrea să arunce o nouă lumină asupra generaţiei paşoptiste şi asupra legăturilor ei cu Biserica. Partea centrală o constituie o cronică inedită a evenimentelor ce au urmat tulburărilor din 1848 (e vorba de un fragment din Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă de Andronic Duhovnicul, un contemporan al evenimentelor pe care le relatează), evenimente care arată că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a păstra doar un instrument cu scop ritualic, pentru cei ce vor mai simţi nevoia unor ritualuri, acum când vremurile îi duseseră pe tinerii revoluţionari la „luminarea” conform căreia „Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.

Contextul internaţional

În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revoltă „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franţa, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei. Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari[1].

Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”[2]. Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.

Aceiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei[3]. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indică, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din Paris[4]. Aceştia se vor întoarce în masă în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.

Decadenţa creştinismului românesc în zorii noii ere

Decadenţa creştinismului românesc era o evidenţă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpână prin puterea banului. Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor. Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”[5], ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. Această stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului. O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris[6] ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ‹beţivi› avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrînare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”[7].

„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsia de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!”[8]

Constantin Gane, care s-a ocupat de vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două principate, ne dă o imagine foarte plastică asupra vieţii de zi cu zi din Iaşul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „E unu după miezul nopţii... se pot deci încă face vizite! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi... se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». «Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini.”[9]

O cronică uriaşă: Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul

Duhovnicul Andronic şi-a împărţit cronica de la 1863 în 4 tomuri, astfel:

I – întemeierea Mănăstirii Neamţ, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1779;

II – întemeierea Mănăstirii Secu, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1775;

III – viaţa Sfîntului Paisie şi soborul său (1754-1794);

IV – istoria soborului paisian pînă la 1860.

Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţul şi Secul este o uriaşă cronică. Nu mai avem în literatura română un asemenea exemplu. Părintele Andronic a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor o scriere care să ateste adevărul despre faptele petrecute în principate şi mai ales în mănăstire. Valoarea ei este enormă, prin aceea că este mărturia unui martor ocular al evenimentelor, un om care a trăit în duhul de sfinţenie, patristic, al obştii paisiene, pus deodată în contact cu „noua lume". Numai prin ea putem înţelege nemijlocit politica lui A. I. Cuza faţă de Biserică. Originalele acestor 4 tomuri se găsesc la Chişinău, la Arhivele Statului, iar copii ale lor se găsesc şi la Bucureşti, la Biblioteca Academiei Române.

La 1875, deja aşezat în Basarabia, ieroschimonahul Andronic a început o nouă cronică, mult mai pe larg, care astăzi se află, integral, la Arhivele Statului din Chişinău. Am primit de curând, de la Valentina Pelin, cercetător lingvist al Academiei din Chişinău (care a şi întocmit şi publicat în 1988 un catalog al manuscriselor Mănăstirii Noul Neamţ care se află în prezent la Arhivele Statului din Chişinău; de asemenea, o cercetătoare pasionată a Sfântului Paisie şi a paisianismului: a publicat, după o muncă de ani de zile, de traduceri şi colectări de texte paisiene, scrisorile Sfântului Paisie de la Neamţ, în două volume, în 1998-1999), tomul 7 al istoriei refăcută de Andronic Duhovnicul, cuprinzând evenimentele dintre 1855-1867 din cele două mănăstiri, dublate de toate actele oficiale emise de statul român din acea vreme, privitoare la Mănăstirile Neamţu şi Secu, spre întărirea celor spuse de cronicar.

Despre autorul, scoliatorul şi personajele principale ale cronicii

Autorul cronicii – Duhovnicul Andronic Popovici

Autorul cronicii este ieromonahul (apoi ieroschimonahul) Andronic Popovici. Din nota arhiereului Narcis Creţulescu de la fila 100r a mss. rom. BAR 5694, aflăm că „Autorul s-a născut la 4 iulie 1820. A venit în Mănăstirea Secu la 1831 (Secul este tot o casă cu Mănăstirea Neamţu) – Revista Tocilescu an II, vol. 1, pag. 44”. Multă vreme a fost duhovnic şi poate şi bibliotecar al Mănăstirii Neamţ. În această calitate a copiat multe manuscrise vechi, ilizibile, care şi astăzi se păstrează în biblioteca mănăstirii sau la BAR. A simţit nevoia de alcătui mai multe cronici ale mănăstirii, însemnând mai ales minunile şi întâmplările deosebite care se petreceau în mănăstire. O primă asemenea cronică este cea tipărită la 1857 în tiparniţa mănăstirii, sub numele de Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul ieşită din teasc la 20 martie 1857.

La Academia Română se păstrează mai multe manuscrise ale sale.

De asemenea, la Biblioteca Sfântului Sinod, se află un manuscris autograf al lui Andronic Duhovnicul, care conţine un cronograf pentru anii 1700-1860.

Fiind eclesiarhul mare al Mănăstirii Neamţ, a intrat repede în conflict cu comitetul de „reeducare” impus de Cuza în 1859. Aşa încât, în 1862 a plecat din mănăstire, retrăgându-se la Schitul Sihăstria Secului (Mănăstirea Sihăstria de astăzi), unde a stat două săptămâni, crezând că îşi va găsi liniştea dorită. Se pare, însă, că nu a fost aşa, pentru că a plecat, în cele din urmă, în Basarabia. După trecerea Prutului noaptea, „pe o copaie”, precum ne mărturiseşte într-unul din manuscrisele de la Chişinău, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat pe moşia Chiţcani a Mănăstirii Neamţ, împreună cu duhovnicul Theofan Cristea, administratorul moşiilor din Basarabia ale mănăstirii, o nouă lavră, Noul Neamţ, care încă din timpul vieţii sale a ajuns la o mare înflorire. Aici, un an mai târziu, la 1863, pentru a nu uita vreun amănunt din cele mai importante, a pus pe hârtie Istoria Mănăstirilor Neamţu şi Secu, conţinând în tomul IV şi cronica de faţă, pe care, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mănăstirea Neamţ printr-un ascultător al său.

La sfârşitul acestei versiuni a cronicii ne spune însuşi autorul ei că este „Cel mai nevrednic şi mai păcătos decât toată zidirea, al Domnului nostru Iisus Hristos rob, Andronic Ieroschimonah şi Duhovnic din Sfintele Mănăstiri Neamţu şi Secu, aflător acum în Basarabia la Chiţcani; şi după puţină vreme de vă voi trebui mă veţi afla în mormânt; că am să mai scriu încă un tom pe urma acestuia, din 24 de coale”.

Iar despre cronică ne spune: „Pe această sfântă istorisire o am scris aşa precum să vedea atuncea, iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi aceasta din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.

Ştim că atât Andronic Duhovnicul, cât şi ucenicii săi, au făcut mai multe drumuri în principate, pentru a aduna cât mai multe cărţi, manuscrise şi documente din cele ce rămăseseră la Mănăstirea Neamţu. Arhivele Statului din Chişinău dau dovadă de acest lucru, pentru faptul că deţin aproape 200 de manuscrise filocalice şi de strană provenite direct de la Mănăstirea Neamţ.

Arhiereul Narcis Creţulescu – scoliatorul cronicii

Arhiereul Narcis Creţulescu, retras la Mănăstirea Neamţ, a fost un pasionat de istorie. Citind cronica din 1863, trimisă de duhovnicul Andronic Mănăstirii Neamţ, a început să strângă documentele care mai existau în mănăstire, cu scopul de a completa cronicile Duhovnicului Andronic şi de a scoate la iveală lucruri noi, trecute cu vederea sau nelămurite pe deplin de primul cronicar. Pentru aceasta, a plătit pe unul din preoţii bătrâni aflător la bolniţa mănăstirii să-i copieze toate tomurile duhovnicului, pe care le-a completat cu lucrurile inedite pe care le cunoştea el însuşi şi cu actele care se mai păstrau în mănăstire la acel an. La fila 100v a tomului IV (mss rom BAR 5694) ne-a dat următoarea menţiune:

„Să se ştie că sf. sa preotul George Epure aflător la bolniţa bătrînilor din S. M-re Neamţul au scris această copie după rugămintea şi plata ce i-am dat eu – cîte 30 de bani de coală – şi au scris-o în anul 1888 luna octombrie, ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Arhiereul Narcis Creţulescu”.

La fila 107r ne relatează pe larg despre acest tom IV „Tomul al IV-lea – partea a IV-a – scrisă în urmă, aşa cum se vede, este alcătuit la anul 1863 de sf. sa păr. duhov. Andronic din acest sobor. La anul 1876 a reprodus-o în alt exemplar mai pe larg din 225 de file, pe care nu l-am văzut până în momentul când scriu a 15315p1516p ici. Autorul şi-a scris istoria din 1863 aşa ca o pânză, fără nici un titlu, ceia ce înfăţoşază întârziere la consultat, fiindcă nu are nici tablă de materii. Noi, cu voia autorului, fiindu-ne şi prieten (vezi scrisorile sale), am plătit unui preot şi ne-a copiat acest exemplar din anul 1863, adăugându-i preotul şi tablă de materie, precum se vede – fila 96-100 – ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Lucrarea păr. Andronic este de faţă, cetitorul este volnic să o cetească şi să o judece după ipomoclionul (limba cântarului care ne arată direcţia) minţii sale, ştiind că noi în textul său nu am schimbat nici o iotă”.

„Eu arhiereul Narcis Creţulescu, proin[10] Botoşineanul, vin cu 25 de ani în urma Părintelui Andronic şi cercetez, cu acelaş drept, trecutul istoric al Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, şi paralel cu sf. sa am cercetat şi am capitalizat şi alte idei din alte fântâni mai largi şi mai adînci care nu sînt cuprinse în scriptul Păr. Andronic. Pe aceste idei voiesc a le scrie acum aice, cât s’a putea mai scurt şi mai repede. Pentru că presupun că cetitorul va şti din istoria precedentă a păr. Andronic, care este scrisă cu probe documentale, faptele stareţilor următori lui Paisie, silindu-se a lăuda conduita lor, chiar şi când nu era aşa şi erau nemorali, de aceea noi scriem aice sumar ceea ce tace sf. sa, sau ceea ce vedem în zare numai printre rândurile cărţii sf. sale, sau aceea ce ştim altfel – divergenţa ideilor”.

La B.A.R. există toate lucrările arhiereului Narcis Creţulescu.

Domnul Grigorie Alexandru Ghica

Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost numit domn de către Reşid Paşa la 22 iulie 1849. Înflăcărat susţinător al unirii celor două principate, i-a susţinut cu toate puterile sale pe foştii revoluţionari de la 1848. Astfel, prin mijlocirea sa către sultan, ultimii proscrişi s-au întors din surghiunul de pe la mănăstiri sau din Bucovina în 1851.

De cum se sui pe tron, luă mai multe măsuri care anunţară spiritul noilor vremi: „Dorind ca împreună cu tovarăşii săi de luptă paşoptişti, cei foşti pe la închisori, pe la mănăstiri şi prin surghiunuri, să poată lucra întru fericirea patriei, prima lui grijă fu să schimbe pe miniştrii lui Mihail Sturza conservatori şi anti-unionişti înlocuindu-i cu oameni de ai săi. A doua lui grijă fu «să măture judecătorii vechi din slujbe până la unul» rânduind pe alţii după arătarea sa. A treia lui grijă fu să înlăture pe cât putea din toate slujbele pe boierii cei bătrâni, «încredinţând posturile publice tinerilor ce se închinau ideilor moderne, predicând o reformă radicală a ţării». Pe urmă a înfiinţat corpul jandarmeriei (în locul vechilor «slujitori»), rânduindu-l pe picior ostăşesc şi întrupând pe tot ţinutul câte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofiţerii lor, al cărui buget se urca la un milion de lei pe an”[11].

Iată deci prima poliţie politică la români (căci nu putea fi altfel de vreme ce Condica, care reglementa activitatea lor, era prea rar pusă în aplicare). Se observă că e vorba de o transpunere în principate a modelului parizian.

A promovat spiritul modernist, lăsându-i să activeze pe revoluţionari prin întemeierea de societăţi literare, filantropice sau artistice, ca paravane ale lojilor masonice. Mai mult, i-a promovat chiar în divan şi în guvern. În 1856, la 15 iulie, a fost mazilit. În locul domnitorului ţării, cu sprijinul şi sfatul Austriei şi al Rusiei, în urma congresului de la Paris, a fost numit un caimacam, ales din tabăra anti-unionistă, Theodor Nicolae Balş. Plecând în Franţa (unde s-a căsătorit cu amanta sa de la Iaşi), a dorit să se întâlnească cu Napoleon al III-lea, care îi scrisese mai înainte că „voi folosi toate ocaziile pentru a vă da semne ale stimei şi bunăvoinţei mele”, care sprijinea, prin consulii francezi de la Bucureşti şi Iaşi, „modernizarea” principatelor. Din păcate pentru Grigorie Ghica, Napoleon al III-lea nu a vrut să-l primească în audienţă. Toate acestea, adăugate la firea sa melancolică, l-au dus repede la deznădejde: la 24 august 1857 s-a împuşcat, la reşedinţa sa de la castelul „Le Mée”. A lăsat o ultimă scrisoare, în care scria: „Sunt victima unei uneltiri înfiorătoare, nu mai pot rămâne în viaţă. Va veni ziua când adevărul va ieşi la lumină. Îmi aştept duşmanii în faţa judecăţii lui Dumnezeu”[12].

Dionisie Romano[13]

S-a născut în 1806[14]. Ardelean de fel, a venit la Mănăstirea Secu prin 1823; tot aici a şi fost călugărit. Fire cam neascultătoare şi răzvrătită, nu a stat prea mult în mănăstire, ci dornic fiind de afirmare, a părăsit mănăstirea prin 1825 pentru a frecventa şcoala lui Gheorghe Lazăr de la Bucureşti. S-a dus la Mitropolitul Veniamin Costachi pentru a fi inclus între tinerii pe care acesta îi trimisese la Bucureşti, însă mitropolitul, dându-şi seama că nu are binecuvântare pentru acest lucru, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci a încercat să obţină acelaşi lucru de la Sofronie Miclescu, pe atunci episcop de Huşi, care îl cunoştea de pe vremea când prea sfinţia sa era egumen la Mănăstirea Secu, însă mai abitir acesta l-a trimis înapoi.

Atunci a plecat la Bucureşti însoţindu-l pe un părinte de la Neamţ, trimis de către stareţ la Cernica, pentru a-i învăţa pe părinţii de acolo meşteşugul postăvăriei. Din Cernica a plecat la mitropolie, unde Mitropolitul Grigorie Dascălul, aflând că este fără blagoslovenie, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci iese cu totul de sub vreo autoritate eclesiastică şi se angajează tipograf în tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu, astfel ajungând şi la şcoala lui Gheorghe Lazăr.

În timpul exilului din Basarabia al Mitropolitului Grigorie Dascălul a intrat sub protecţia episcopului Ilarion al Argeşului, care îl va şi hirotoni ierodiacon. De la 1832 până la 1841 a activat la Buzău, la tipografia de acolo. După 1841 îl găsim în Bucureşti, ocupându-se de îngrijirea mai multor cărţi, traduse din limba franceză. Anul 1855 îl găseşte la Iaşi, de unde este impus ca stareţ la Mănăstirea Neamţ. De aici este nevoit să fugă în 1856. După 1857 se aciuează la Buzău, pe lângă binefăcătorul său de mai înainte, Episcopul Filothei, pe care îl va şi trăda în 1859, când Cuza a confiscat uriaşa avere a episcopiei (aproape jumătate de milion de galbeni), punând umărul la distrugerea muncii de o viaţă a mai marelui său, căruia i-a şi luat scaunul, în 1865, după ce, prin maşinaţii politice i-a şantajat pe ierarhi să îl hirotonească episcop. Ierarhii vremii ştiau de câtă imoralitate şi păgânătate era în stare Dionisie Romano şi refuzaseră până atunci să-l hirotonească. După ce Cuza şi-a instaurat dictatura în 1864, scopul urmărit de prietenul său de la Buzău a fost cu mult mai uşor de atins. Episcop de Buzău între 1865-1873, a fost autor de manuale şcolare, a scris Principii de retorică şi Modele de elocinţa amvonului. În toată vremea episcopatului său a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a distruge mănăstirile din eparhie, în special prin întemeierea în toate mănăstirile şi schiturile de şcoli laice pentru copiii satelor din preajmă, în detrimentul vieţii monahale.

Sofronie (Scarlat) Vîrnav

Decanul studenţilor din Paris, fondatorul bibliotecii şi capelei române din Paris, cunoscut mai târziu la Bucureşti sub numele de Popa Vârnav[15]. În Paris a îndeplinit funcţia de secretar, casier şi bibliotecar al Societăţii Studenţilor Români, principala lojă românească din Paris. După cum ne spune manuscrisul de la Chişinău al Duhovnicului Andronic, Scarlat Vârnav, după cei 16 ani petrecuţi la Paris (precum el însuşi se lăuda – aceasta însemnând că era la Paris din 1832), a venit în martie 1848 în ţară împreună cu toţi cei mai bine de 160 de studenţi români din capitala Franţei, pentru a participa la evenimente. Şi, într-adevăr, îl găsim pe o listă a „ministerului trebilor din lăuntru”, de la data de 5 aprilie 1848, după eşuarea loviturii de stat plănuită la Iaşi, primul pe lista proscrişilor ce trebuiau arestaţi de îndată ce ar fi încercat să intre în Moldova. S-a întors în ţară o dată cu ceilalţi, în 1851, domnitor fiind Grigorie Ghica, prietenul şi conducătorul – din umbră – al partidei unioniste. Se pare, însă, că firea sa iute şi necumpătată, de care nu se va dezminţi nici mai tîrziu, la Mănăstirea Neamţ, l-a împins la o crimă. Probabil că iniţial a vrut să-şi liniştească cugetul tulburat de fapta comisă, motiv pentru care a venit la Mănăstirea Neamţ pentru a se călugări. Mitropolitul Sofronie Miclescu, aflând de el, a venit el însuşi să-l călugărească, la 8 noiembrie 1858, şi i-a dat însuşi numele său, pentru ca „ucenicul” să înţeleagă o dată mai mult mărimea milei lui Dumnezeu. Din păcate, după cum ne spune însuşi Andronic Duhovnicul în cronica sa de la Chişinău, din primele zile de după călugărie a considerat că păcatele îi sunt iertate şi a început să-şi arate colţii învăţăturilor sale fără de Dumnezeu.

În iunie 1859, o dată cu jefuirea averilor Mănăstirii Neamţ de către statul român, a fost numit de către Alexandru Ioan Cuza (deşi era monah de abia jumătate de an!) şef al comitetului de „reeducare” al mănăstirii. Din această clipă, fostul stareţ, Gherasim, îşi va pierde orice putere de decizie în sobor, rămânându-i numai dreptul de a mânca prescura zilnică de la Sfântul Altar. Această funcţie, de şef de comitet, şi-a păstrat-o până în noiembrie 1862, când a incendiat mănăstirea, precum el însuşi va mărturisi pe patul morţii sale năpraznice. După 1862 părăseşte mănăstirea, pentru că starea de revoltă a monahilor devenise deosebit de periculoasă pentru el: o dată cu arderea bibliotecii, arsese şi cea mai preţioasă dintre averile lăsate zestre de generaţia Sfântului Paisie de la Neamţ, ctitorul soborului atât de mare de monahi. Se va strădui, în continuare, să promoveze pe treptele eclesiastice, dar nu va reuşi să treacă peste treapta de protosinghel, măcar că îşi dorea să ajung arhiereu. Şi pentru că nu a reuşit în scopul său, s-a lăsat de cele ale Bisericii şi a început să practice avocatura, în special în procesele împotriva evreilor, al căror număr şi influenţă creştea zilnic în principate, prin trecerile ilegale din Galiţia. Ura iudaică l-a ajuns destul de repede, aşa încât la 26 decembrie 1867, după 12 zile de groaznice chinuri (fusese otrăvit), a murit.

Concluzie

Dacă, din cele scrise despre generaţia 1848 se poate vedea, printre rânduri, că legăturile ei cu Biserica nu erau din cele mai pline de evlavie şi bună credinţă ortodoxă, cronica pe care o prezentăm în paralel dezvăluie atitudinea acestei generaţii faţă de ce aveau românii mai preţios în cinul monahal, adică obştea de la Mănăstirile Neamţu şi Secu, unde se păstraseră neatinse predania Sfântului Paisie de la Neamţ, adică aceea a Sfântului Vasilie cel Mare şi a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei. Paşoptiştii erau nişte oameni crescuţi în duhul eretic apusean, în cultul „luminilor” mincinoase ale modernismului masonic, în convingerea că păcatul în sine nu are valoare – şi de aici imoralitatea grosolană şi ura împotriva a ceea ce respira duh de sfinţenie –, crescuţi în cultul urii faţă de Tradiţie şi faţă de cei ce o puneau în faptă. De asemenea, ura lor împotriva Rusiei ţariste, a Turciei şi a Austriei, nu era decât ura diavolului împotriva autorităţii tradiţionale aristocratice sau războinice; generaţia 1848 va impune şi la noi, după 1857, autoritatea democratică, adică aceea a banului, singurul mobil care conduce interesele de partid. De asemenea, de aici încolo, se va produce iremediabila dezbinare între semeni după principiul partinic: «dezbină şi stăpâneşte»: societatea se va împărţi, se va dezbina, nu după vreun principiu sau ideologie, ci întotdeauna după modalitatea de satisfacere a interesului material imediat. De acum înainte, duşmanii nu vor mai fi externi, iar războaiele nu se vor mai purta împotriva unor ţări, ci împotriva unor ideologii, altele decât cele la modă.

Propovăduitorii acestui curent de „înnoire” s-au făcut ei înşişi slugile diavolului, precum se poate vedea în cronica de faţă. Iar dacă se va intra mai în amănunt în studiul evenimentelor acelei epoci, având ca reper Biserica Sfintei Tradiţii, lăsată de Sfinţii Părinţi, iar nu Biserica actuală, instituţie aflată la bunul plac al unui ministru de culte (atunci când este vorba de un ministru plin, iar nu un secretar de stat), precum orice altă instituţie religioasă, cu o legislaţie făcută după chipul şi asemănarea statului modern, care se opune fundamental legislaţiei Bisericii Sfinţilor Părinţi, atunci vom putea înţelege corect reformele lui Alexandru Ioan Cuza, şi tot ce s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă Română după 1848, identificând pe robii lui Dumnezeu care şi-au pus sufletul pentru turmă, şi care merită cinstiţi ca atare, pentru dreapta lor credinţă şi viaţa petrecută în sfinţenie, şi pe slugile diavolului, care au lucrat cu toată puterea la distrugerea Bisericii, aşa cum din păcate au fost şi nişte personaje ale acestei cronici:

- Dionisie Romano, fost stareţ la Mănăstirea Neamţ, iar apoi episcop de Buzău[16];

- Sofronie (Scarlat) Vârnav, şef al comitetului de conducere a Mănăstirii Neamţ, impus de Cuza între 1859-1862.

Această lucrare, prin cronica ce o conţine şi care vede pentru prima dată lumina tiparului, dezvăluie o prea mică parte a adevărului privitor la istoria Bisericii Ortodoxe Române în România „modernă”.

- extras din teza de licenţă în teologie (prezentată în 2001) a Monahului Filotheu Bălan

Va urma

miercuri, 30 septembrie 2009

Calvarul mănăstirilor basarabene.

Motto: "Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu" (Psalm 13.1)
Comuniştii sovietici sosiţi în Basarabia şi-au dorit ca oamenii locului să trăiască fără lumină, fără Hristos. Aceştia foloseau fel de fel de tehnici drăceşti, fiind fideli ideii leniniste, "religia" lor, îl idolatriza nu pe Iisus, ci pe Lenin, îi avea drept "evanghelişti"
pe Marx, Engels, Stalin etc., nu pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Mănăstirile basarabene au trecut prin pârjolul iadului comunist, ateii demenţi le-au transformat în grajduri, şcoli, spitale de boli venerice etc., au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte.

Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă "trudă" partinică şi ideologică, sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie. Venind în Basarabia ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanaţi ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale - ura faţă de Cel de Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste. Potri­vit unor surse, înalţi prelaţi tăceau mâlc în faţa propagandei antireligioase, ba chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniştilor sovietici. Adică, turnau gaz pe foc, pe un teritoriu "minat" spiritual cu multă meticulozitate. Mai toate documentele de atunci menţionează de autolichidarea mănăsti­rilor, pe când se ştie şi reiese din diferite rapoarte, întocmite de slugile umile ale puterii, toate au fost lichidate de autorităţile sovietice.

Calvarul mănăstirilor basarabene


Lăcaşul pângărit
Ateii transformau mănăstirile în instituţii "uti­litare". Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ "Florea". În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.

Primăvara neagră
Cea mai veche mănăstire basarabeană - Văr­zăreşti a fost condamnată la tăcere în primăvara anului 1959. Maica Feoctista, martoră a calvarului prin care a trecut mănăstirea, îşi aminteşte că pe atunci au venit reprezentanţi ai filialei NKVD de la Nisporeni, însoţiţi de preşedintele sovietului sătesc - Feodor Scofari. "Stăteau pe la uşi, nu cumva să dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti şi le-au dus să le dea foc. Plângeam şi înceram să-i oprim pe mişei, dar erau prea puter­nici şi brutali, iar noi firave şi neajutorate". Scofari le spunea maicilor că trebuie să sufere în numele credinţei şi să se bucure că măcar în casele lor se pot ruga în linişte.

Potrivit documentelor, mănăstirea a fost devas­tată, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă - club. Acum câteva decenii, biserica de vară, fiind într-o stare jalnică s-a ruinat, rămânând fără turlă.

Tăvălugul ateilor
Din revista "Cugetul", aflăm că într-un raport al lui Oleinik, delegatul pentru problemele bisericii ortodoxe ruse pe lângă guvernul de la Chişinău, se menţionează că lichidarea mănăstirii Dobruşa a fost influenţată în mare măsură de faptul că episcopul Nectarie, a dispus din timp să fie scoşi din acest lăcaş acei călugări care se dedau la acţiuni distructive împotriva închiderii.

"Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că îniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a solicitat ca această ope­raţiune să fie executată de forţele proprii ale Arhi­episcopiei". ["Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)"] de Ludmila Tihonov,Editura "Prut Internaţional", 2004".
Stareţul mănăstirii Dobruşa, arhimandritul Damian spune că lăcaşul a fost distrus în anul 1959, aici timp de mai bine de trei decenii a fost şcoală internat şi depozite, cimitirul, unde odih­nesc trupurile mai multor generaţii de călugări, a fost transformat în teren de fotbal. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de vară - la început în cantină, apoi în depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construită o tabără de odihnă. Buldozerele au dărâmat crucile de pe morminte, le-au amestecat cu pământ şi le-au rostogolit în râpă. Potrivit documentelor cei care s-au împotrivit închiderii mănăstirii au fost deportaţi sau întemniţaţi.

Credinţa la balamuc
Una dintre cele mai remarcabile mănăstiri basarabene - Curchi, a fost închisă de comunişti în anul 1958. Potrivit istoricului Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, unele însă au fost furate de membrii comisiei pentru închiderea mănăstirii, chipurile pentru a fi studiate. Complexul monastic a fost transformat în 1961, în spital de psihiatrie. Biserica de iarnă a devenit club, iar cea de vară - depozit. Cimitirul a fost nivelat în mod brutal şi făcut ţarc pentru bolnavi, iar crucile din piatră de pe morminte au fost folosite la ridicarea zidului din jurul mănăstirii. Potrivit unor date, crucile din piatră au fost folosite de unii săteni la ridicarea caselor. Se presupune că în căutare de aur şi argint, nişte barbari au hotărât să dezgroape morţii.

Comuniştii au declarat mănăstirea Curchi drept monument istoric, ocrotit de stat, însă "au uitat" să aloce bani pentru reconstrucţia bisericilor.

Rana Căprianei
Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească, din septembrie 1949, se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Actualmente mănăs­tirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugării au o atitudine duşmă­noasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuiau să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul lăcaş. Mănăstirea Căpriana a fost declarată monument de arhitectură, ocrotit de stat. Marea "grijă" a autorităţilor se observă şi aici. Statul îi ocrotea pe cei care veneau să fure ce a rămas o dată cu retra­gerea feţelor bisericeşti. Astfel, mulţi s-au ales cu podoabe bisericeşti, în special icoane, dar şi alte obiecte de cult. Se presupune că şi Ivan Ivanovici Bodiul s-a pricopsit cu mai multe opere de valoare. Se spune că cei care nu mai aveau ce fura smulgeau cărămizile din zidurile mănăstirii. Deşi mănăstirea Căpriana dispunea de o bibliotecă, după năvălirea ateilor, cărţile au "dispărut" tot pentru "cercetări" minuţioase.
La mănăstirea Căpriana, în chilii a fost deschis sanatoriul pentru copiii bolnavi de tuberculoză, iar în biserica Sfântul Nicolae - clubul sătesc, unde erau organizate serate, dansuri, petreceri şi nunţi comsomoliste, iar biserica "Sfântul Gheorghe" a servit drept depozit.

Clopotele tăcerii
Într-un raport, din 15 octombrie 1959, al proto­iereului Vustean, înregimentat în KGB-ul rusesc, despre activitatea sa în procesul de închidere a mănăstirii Cuşelăuca se menţionează că acesta a dialogat cu stareţa mănăstirii - Nina Zabulica, pe care a informat-o despre închiderea sfântului lăcaş. Agentul KGB, i-a solicitat ajutorul în vede­rea închiderii sfântului locaş, precizând ca este o decizie comună a autorităţilor statale şi bisericeşti. Vustean afirmă că discuţia a fost una calmă, iar stareţa şi-a exprimat dorinţa ca acest lucru să fie derulat cât mai rapid, pentru că în ultimul timp maicile nu prea se conformează regulilor stricte de la mănăstire, ajungând uneori la certuri. Se spune că declaraţiile lui Vustean sunt nişte aberaţii şi acesta interpretează spusele stareţei după bunul plac al mai marilor bisericii ruse şi KGB-ului. Agentul îşi exprimă îngrijorarea că atât stareţa cât şi mai multe călugăriţe şi-au exprimat dorinţa ca măcar o biserică să fie deschisă pentru ca ele fiind creştine să aibă unde se ruga. Autorităţile s-au făcut a nu auzi doleanţa maicilor, iar în 1960, miliţia pune lăcat la bisericile mănăstirii. Mai bine de opt ani, în casele stăreţiei a funcţionat un spital pentru bolnavii de T.B.C. Biserica de vară a fost transformată în club, iar mai apoi în depozit pentru cărbuni, iar cea de iarnă - în cantină. Din 1968 -1970, colhozul din localitate, deschide o fermă de creştere a puilor. Acum mai bine de 18 ani, lăcaşul sfânt este părăsit, în ruine, biserica de iarnă rămânând fără cupole, acoperiş şi podea.

Raiul părăsit
Sovieticii, îndată după război, au dorit de mai multe ori să închidă mănăstirea Ţigăneşti. Potrivit unor informaţii, prima dată când un căpitan şi câţiva militari au venit cu intenţia de a închide mănăstirea, aceştia au fost impresionaţi de viaţa de obşte de aici. Stareţul Ioachim Burlea, după câteva pahare de vorbă le-a spus reprezentanţilor autorităţilor: "Tovarăşi, la noi e comunism de când lumea. Toţi purtăm aceeaşi haină, mâncăm din ace­laşi cazan şi la aceeaşi oră". Astfel, aceştia au plecat, dar ateii trebuiau să urmeze scenariul diabolic. În 1960, toate clădirile au fost devastate, iar icoanele şi cărţile, cu pretextul că sunt duse la mănăstirea Hârbovăţ au fost arse la marginea pădurii. După ce toţi călugării "au plecat", la mănăstirea Ţigăneşti a funcţionat un spital pentru cei cu handicap fizic. În biserica de vară "Adormirea Maicii Domnului" era depozitul instituţiei, unde erau păstrate medi­camentele şi inventarul medical, iar în cea de iarnă "Sfântul Nicolae" a fost inaugurat salonul pentru bolnavi. Din 1961, instituţia medicală îşi schimbă profilul, aici urmând a fi internaţi cei cu handicap mintal. La insistenţa conducerii spitalului cimitirul mănăstirii este nivelat.

Icoane pe apa Nistrului
În iunie 1961, autorităţile locale vin la mănăsti­rea Călărăşeuca pentru a anunţa despre lichidarea sfântului lăcaş. Maicile au "evacuat" mănăstirea, luând câte ceva pentru a păstra, având speranţa că într-o zi se va întâmpla o minune, adică vor reveni la Călărăşeuca. Sovieticii au pângărit bisericile, toate cărţile au fost confiscate, cică cei de la KGB erau foarte dornici de a face lecturi spirituale. Din alte surse aflăm că de fapt toată literatura a fost distru­să. Multe icoane şi policandrul au fost aruncate în apa Nistrului. Conform unei decizii, mănăstirea Călărăşeuca devine spital pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarnă este transformată în club, iar cea de vară - în depozit pentru spital.
Credinţa răstignită a basarabenilor e pagina cea mai neagră din viaţa spirituală a acestei părţi de românime. Maicile şi călugării vorbesc despre măreţia unui lăcaş sau altul şi se sfiiesc să-i judece pe cei care l-au condamnat la decenii de tăcere. Distrugerea mănăstirilor basarabene este opera de rea credinţă a comunismului îmbibat cu ideile ateismului scrântit, asta trebuie s-o ştie toţi cei care vizitează aceste sfinte lăcaşuri, pentru că ele sunt parte din istoria trunchiată a neamului nostru.

Dinu Rusu
natura.md

joi, 23 iulie 2009

Basarabenii se alatura campaniei Anul Eminescu - 120 de ani de la ucidere. Jurnalist politic omorat la comanda

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

– Zoe Dumitrescu Buşulenga

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”



Vezi VIDEO la Moldova Noastra

marți, 30 iunie 2009

Ceremonie a Cavalerilor de Malta intr-o biserica ortodoxa



Dupa ce in urma cu un an si jumatate semnalam savarsirea unui ceremonial al Cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara (postare ce a animat spriritele si a adunat aproape 100 de comentarii), observ ca evenimentul nu a fost singular, o banala si nefericita intamplare, astfel de lucruri, pare-se, se petrec si prin alte locuri. Mai jos aveti un clip cu imagini de la un ceremonial savarsit intr-o biserica ortodoxa ieseana!

Pentru cei care nu vad nimic periculos in “opera” cavalerilor, prezentam date privind strânsele lor legături cu francmasoneria (* informatii primite via mail)

Într-o planşă (v. mai jos) ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006: „Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”

Cavalerii de Malta sunt cei care au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy.

ABSOLUT NICI UN IERARH AL B.O.R. NU SE RIDICA SA SE IMPOTRIVEASCA TRADARII LUI HRISTOS SI HULEI IMPOTRIVA SA?



Sursa: Blogul lui Laurentiu Dumitru