Se afișează postările cu eticheta Societatea Carpatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Societatea Carpatii. Afișați toate postările

luni, 14 iunie 2010

Adevărul despre Eminescu – la 121 de ani de la ucidere


Circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?


Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.


Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.


„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.




Eminescu – cadavrul…


Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

- “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
- “azi, Eminescu a devenit suspect”
- “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
- “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
- “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
- “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.


”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.


Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.


În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.


Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.


Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.


Procust şi sfârşitul “noului canon” politic


Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.


Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.


“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)



“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.


Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.


Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.


“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.


Dosarul Eminescu


Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!


Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.


Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.


Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.


Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.


Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.


Eminescu - omul politic naţional


Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.


Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: "şi mai potoliţi-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale


În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.


Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpaţii", era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.


Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.


Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)


Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)


Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.


În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.


“Moartea civilă”


În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.


Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.


Guvernul a desfiinţat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.


Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.


Lichidarea


Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică - romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.


Defăimarea


Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.
George RONCEA

luni, 25 ianuarie 2010

EMINESCU si SOCIETATEA CARPATII. 24 ianuarie 1882: Infiintarea serviciul secret roman al "Daciei Mari"

Un grup de tineri ziaristi a solicitat intregii bresle jurnalistice romanesti, de ziua lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, sa se mobilizeze pentru a afla adevarul asupra vietii si mortii Romanului Absolut, dupa cum il numea ganditorul Petre Tutea. Rezultatul investigatiilor asupra acestui subiect delicat si ocultat – istoria nefalsificata despre inaintasul lor, gazetarul si aparatorul drepturilor romanilor Mihai Eminescu - s-a concretizat prin lansarea, anul trecut, a lucrarii profesorului Nae Georgescu "Adevarul despre boala si moartea lui Eminescu" si a site-ului Mihai-Eminescu.ro, unde se va desfasura si activitatea unei Catedre virtuale Mihai Eminescu, si publicarea anul acesta a "Omagiului" lui Corneliu Botez, la 100 de ani de la aparitie, in cadrul Conferintei academice "Pentru Eminescu". Am tinut sa amintim ca astazi, de ziua Unirii, in urma cu 148 de ani, Mihai Eminescu participa la infiintarea societatii secrete "Carpatii", care avea ca deziderat unirea tuturor provinciilor romanesti in Dacia Mare. Eminescu mai contribuise la organizarea unor societati similare, Balcanii si Matei Basarab (vezi raspunsurile sale cu cheie la interogatoriul judecatorului Ghita Brusan: "Sunt Matei Basarab; am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare...”)

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.
Image
Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. „Stapan pe limba neaosa“ si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

De la Nistru pan’ la Tisa
Image
Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie“) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu!“). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?“ Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari


In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca“. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii“ ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri (peste 20.000), care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Image Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpatii“ a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente“. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invata-mant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei "Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii“, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. |n contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele „Societatii Carpatii“, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat... spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala“).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Image
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de «network» care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii“, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „Romania juna“, la Cernauti „Junimea“,„Dacia“, „Bucovina si Moldova“, in Transilvania societatea „Astra“ si, in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie“, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea „iridenta“ a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. |n 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Image
Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. |n 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. |n cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

„Directiva de sus“ s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat“ l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. |n manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active“ specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul ,,operativ“.

Otravit cu mercur

Image
Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. |n 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. |n manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuscule elitiste“ - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

George RONCEA / Civic Media

marți, 16 iunie 2009

120 de ani de la moartea romanului absolut. Cum si unde a murit Eminescu

-- Ziarul ZIUA a mers la locul crimei din 15 iunie 1889

La 120 de la moartea lui Mihai Eminescu, moment care se comemoreaza chiar astazi, printr-o sluj­ba de pomenire la morman­tul de la Bellu, la orele 18.00, inca nu se stiu intru totul datele legate de acest eveniment tragic. ZIUA a mers pe urmele cercetatorilor avizati si a investigat chiar locul crimei. "Casa de sanatate" a doctorului Sutu, unde Eminescu a fost internat mai mult contra vointei sale, se afla in centrul Bucurestiului, pe strada Plantelor, la numarul 9, la doi pasi de Mantuleasa lui Eliade.
Sanatoriul este impartit astazi in mai multe apartamente si camere de locuit. Intr-una dintre ele, Eminescu si-a petrecut ultimele zile ale vietii sale zbuciumate. Si, undeva, chiar in curtea fostului ospiciu, foto­grafiata de noi, s-a scurs la pamant, lovit mortal de pacientul Petre Poenaru, la 15 iunie 1889. Atacul tenorului Poenaru a survenit unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. In ultima sa lucrare pe aceasta tema.



"Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu" - disponi­bila de azi pe portalul www.mihai-eminescu.ro -, profesorul Nae Georgescu reda o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el. Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni. Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.

"Mana imi era plina de sange"

"Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele..." relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: "Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera,
Eminescu zice uitan­du-se lung la mine: <> Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante <>, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunan­du-mi: <> L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!"
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: "Viata" si - Stelele'n cer", care se incheie astfel: "Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?".













Victor RONCEA
www.ziua.net

Eminescu a fost asasinat de agenţii Austro-Ungariei şi ai Ohranei ţariste

La vârsta hristică, Eminescu a fost anihilat. Este prima victimă a psihiatriei folosită ca armă politică. Există dovezi care atestă că agenţii Austro-Ungariei, ai Imperiului Otoman şi ai Imperiului Rus urmăreau atent orice tendinţă unificatoare din teritoriile româneşti. Mihail Kogălniceanu trasase indirect reperele devenirii naţionale prin intermediul revistei “Dacia literară” de la 1840. Se năştea o generaţie fără egal în istoria noastră.

În numele raţiunii de stat

Atât de tânărul Eminescu avea să se implice în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, adică sub nasul agenţilor chezaro-crăieşti. Aşa era “scris” în memoria colectivă ca poetul să participe la crearea societăţii secrete “Carpaţii” în ziua de 24 ianuarie 1882! Militanţii pregăteau reîntregirea naţională, băgându-i pe agenţii imperiali în alertă. Mai are rost să întinăm memoria Mentorului Junimii, aşa cum au făcut-o alţii înaintea noastră? Asocierile făcute de profesorul Nicolae Georgescu provoacă oroare. Un om de rafinamentul lui Titu Maiorescu, care scrie în jurnalul intim: “Astăzi am luat masa cu Majestatea Sa”, nu putea să coboare atât de jalnic. Şi totuşi. Venerabilul Petre Carp îi scria de la Viena aceluiaşi Titu Maiorescu fatidicul mesaj: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. La societatea “Carpaţii” ajunge şi Ioan Slavici, care a dedicat frecvent rânduri patetice pentru “drăguţu de-mpărat”. Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Slavici, la care poetul stătea în gazdă, îi scria şi ea lui Maiorescu: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Poetul îi relatase lui Ion Creangă cu un an înainte că şi-a cumpărat un pistol: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Victima alianţelor geopolitice

Nicolae Georgescu face trimitere la Nota informativă din 1882 trimisă de Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, către împăratul Franz Iosef: “Eminescu, redactorul şef al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de-aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. Să fie aici rodul teoriei conspiraţiei? Poetul se mişca însă într-o lume periculoasă. A doua zi după ce România a semnat tratatul de “neagresiune” cu Imperiul Austro-Ungar şi cu Berlinul, Eminescu era scos de la nebuni şi dus cu trenul la alt balamuc la Viena. Intoxicarea cu mercur avea să fie fatală. Ne aflăm în sfera unei parabole teribile. Frizerul poetului povesteşte momentul morţii: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, române!” (…) Şi a început să cânte “Deşteaptă-te, române!”, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: “Ăsta m-a omorât!”. (Nicolae Georgescu, “Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”). Alte detalii apar în lucrarea lui Constantin Barbu, “Codul invers – arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”. După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta acestui luptător fără egal prin cuprindere atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg. Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea. Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii. Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Eminescu nu putea accepta asemenea viitor pentru ţara lui. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare. 1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene. Eminescu prezintă politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critică vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era urmărit atent la Palatul Regal. Pe 28 iunie 1883, Viena rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul pe o durată de 48 de ore. Bismarck îi trimite o telegramă lui Carol I şi ameninţă România cu războiul. Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă. Ca prieteni.

Taina care ne apără

Îl consideram altădată pe poetul din Pererâta de pe Prut un Octavian Goga al Basarabiei. Formula mi se pare acum prea săracă, fiindcă simplitatea este rostul adânc al artei adevărate. Versul lui este un lamento vechi, ca un bocet, ca o rugăciune în genunchi, ca profeţia mesianică în pustiul uitării. Grigore Vieru nu este un poet militant explicit, nu cheamă Prutul să-i înece pe ruşi sau pe ucraineni, cum făcea Octavian Goga în Transilvania cu Oltul. Suferinţa nu are grade de comparaţie, dar ea este manifestă diferit la cei doi poeţi. La Vieru, revolta provocată de oprimare şi de criza identitară indusă este implicită. Iar magnitudinea acestui Octavian Goga atât de fragil s-a resimţit teribil la Chişinău, pe 7 aprilie, încât Kremlinul şi Kievul au putut vorbi public despre “agenţii României”. Ce inepţie! Ce s-a întâmplat oare cu serviciile de elită ale Răsăritului, dacă nu au priceput măcar atâta lucru? Da, Grigore Vieru era cel mai “eficient” agent al României din Basarabia: avea grad de mareşal al cuvântului, iar acum mă îndoiesc totuşi că nu a murit la fel de misterios ca soţii Doina şi Ioan Aldea-Teodorovici. Prea mare este coincidenţa. Iată o primă rafală în maniera delicată şi “diversionistă” a lui Grigore Vieru: “O mie de revoluţii nu valorează cât un izvor curat!” Formidabil! S-o fi gândit la “revoluţia orfanilor” din Basarabia: orfani de părinţii care au plecat la muncă spre toate zările lumii, orfani de limba română, fiindcă politicieni opaci vor să-i transforme în “moldovani”, orfani de destinul naţional pentru că li se trasează o perspectivă străină de menirea tuturor românilor. Basarabia rămâne “un copil înfăşat în sârmă ghimpată”. Care să fie “taina care îl apără” pe Grigore Vieru? Limba română, Ţara, Mama, Iubita, Mihai Eminescu, Dumnezeu? Ascultând versurile lui pe muzică, m-am gândit că toate acestea la un loc alcătuiesc “Taina care ne apără” pe noi, românii: conştiinţa unităţii lingvistice, conştiinţa unităţii teritoriale în arealul de etnogeneză ancestrală a dacilor, conştiinţa unităţii de destin, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru.

A gândit perspectiva reîntregirii naţionale

Ceea ce este al nostru nu se va pierde niciodată, asemenea genomului regăsit în vechile fosile. Iar toate acestea la un loc înalţă Dacia Mare, la care a visat Mihai Eminescu, icoană călăuzitoare şi pentru Grigore Vieru. Într-o cultură piramidală, cum este cea românească, toţi creatorii filonului naţional sunt doar “avatarurile” lui Eminescu: “muţenia” lui Lucian Blaga, drama trădării la Camil Petrescu, “Creanga de aur” pentru Mihail Sadoveanu, zborul “roşu vertical” spre Hiperboreea lui Nichita Stănescu… Există argumente conform cărora Eminescu a realizat sinteza spirituală a Daciei Mari, nu doar prin creaţia sa artistică, dar mai ales prin participarea la viaţa Cetăţii. El este perceput şi astăzi de către cei iniţiaţi ca un dac absolut (Petre Ţuţea îi spunea “românul absolut”), omul care a trăit profund sentimentul auster al apartenenţei la un spaţiu unic în lume. Nu numai datorită curentului romantic, la care este “arondat“ de către criticii literari. Eminescu este autorul celui mai vribrant studiu despre Basarabia, a gândit perspectiva reîntregirii naţionale într-o perioadă în care teritoriile româneşti erau sfâşiate între cele trei imperii. Nu întâmplător a fost o victimă a serviciilor secrete austro-ungare şi a Ohranei ţariste. Ca nimeni altul până astăzi, el a bătut Dacia Mare cu pasul, “de la Nistru pân-la Tisa”, din Maramureş până la Dunăre şi Mare. Pentru el, Dacia Mare era un proiect politic vital, dar şi un spaţiu al virtuţilor alese. Până şi în Valhala, poetul vorbeşte cu Zalmoxis şi cu Odin despre acelaşi spaţiu paradiziac, în timp ce urmaşii Romei “vorbesc franţuzeşte şi fac politică”. Acum, au trecut la “romgleză” şi tot politicianism fac. Iar noi, ceilalţi, trebuie să ducem mai departe “taina care ne apără”. Numai aşa ne vom salva şi vom învăţa “a muri”.

Evocarea prin lectură şi studiu

Aşa trebuie procedat în cazul poetului. Aşa crede şi doctorul Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii Dacia Revival de la New York. El a organizat Congresul al X-lea de dacologie, având ca temă tocmai evocarea celor 120 de ani de moartea năprasnică a lui Eminescu. Pe 14 iunie, după ora 16, va avea loc un spectacol omagial la Teatrul de Vară din Parcul Herăstrău. Pe 15 iunie, vor fi prezentate comunicări ştiinţifice la Centrul Militar Naţional, începând cu ora 9. Pe 16 iunie, la ora 9, congresul de dacologie îşi va continua lucrările la Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei.

Viorel Patrichi
www.gardianul.ro