Adevărata cugetare dogmatică a părintelui Ilie Cleopa şi răstălmăcirile ecumeniştilor

Inter­viu cu Par­in­tele Iachint,

ucenicul de chilie al Par­in­telui Cleopa

Blagosloviti, Par­inte!

Dom­nul si Mai­cuta Dom­nu­lui! Bine ai venit in Sfan­tul Munte!

Bine v-am gasit! Cum sunteti?

Mul­tumim Maicii Dom­nu­lui ca sun­tem ortodocsi! Si sa ne ajute Preas­fanta sa ramanem ortodocsi pana la capat! In rest, scriu, adun invata­turi de la Sfin­tii Par­inti, pen­tru pas­trarea dreptei Cred­inte. E o indelet­ni­cire de mare man­gaiere pen­tru sufle­tul meu.

Ce teme aveti in vedere?

Acum, cu aju­torul Maicii Dom­nu­lui, toc­mai am ter­mi­nat o lucrare despre Uni­tatea Bis­ericii. Fiindca ecu­menis­mul acesta a denat­u­rat rau de tot invatatura despre Bis­er­ica cea Una, Sfanta, Sobor­niceasca si Apos­toleasca. Mereu ii auzi vorbind despre „unirea Bis­eri­cilor” si despre „refac­erea uni­tatii Bis­ericii”, ca si cum Bis­er­ica si-ar fi pier­dut uni­tatea, si vin ei acum, prin intal­niri ecu­meniste, sa refaca uni­tatea Bis­ericii. Aceasta rat­acire este o blas­femie adresata direct Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos. Fiindca Bis­er­ica este Trupul lui Hris­tos, iar a spune ca exista mai multe Bis­erici dezbi­nate, este tot una cu a spune ca s-a impar­tit Trupul lui Hris­tos in parti dezbinate.

De mult timp am dorit sa vorbesc cu Sfin­tia Voas­tra, fiindca in mediul teo­logic uni­ver­si­tar am auzit multe zvonuri despre incli­na­tia ecu­menista a Par­in­telui Cleopa. Stiu ca ati fost ucenic apropiat al Par­in­telui si ca ati avut ocazia de a cunoaste direct invatatura sa, mai bine zis invatatura orto­doxa propo­vaduita de Par­in­tele. De exem­plu, am auzit ca Par­in­tele Cleopa ar fi fost de acord cu dia­logurile ecumeniste…

Stii cum a aparut acest zvon? Veneau unii din cei mari… si ii spuneau Par­in­telui ca fac efor­turi deosebite pen­tru a-i ajuta pe romano-catolici sa cunoasca Orto­doxia. Si ca de aceea sunt impor­tante dia­logurile „ecu­menice”, de fapt, ecu­meniste. Dar nu ii spuneau nimic despre com­pro­misurile pe care le fac ei acolo. Nu ii spuneau ca se pre­gatesc sa accepte „Tainele” papis­tasilor, fiindca Par­in­tele nu ar fi fost de acord. Stii ca un om bun la inima, cu multa dragoste de oameni, se induioseaza si crede de multe ori tot ce ii spui, nu banuieste vicle­nia.

Par­in­tele Cleopa pas­tra neabatut invatatura orto­doxa despre unic­i­tatea si uni­tatea Bis­ericii. Bis­er­ica este Una, adica este unica si uni­tara. Iata, am aici cartea Par­in­telui, Calauza in Cred­inta Orto­doxa, edi­tia a patra, ingri­jita de Par­in­tele Ioanichie Balan. Uite ce scrie Par­in­tele Cleopa in aceasta lucrare, la pag­ina 111: „Bis­er­ica lui Hris­tos este una, deoarece Man­tu­itorul a inte­meiat o sin­gura Bis­er­ica (Matei 16: 18), nu mai multe, pen­tru ca Bis­er­ica are un sin­gur cap, pe Iisus Hris­tos, ea fiind infati­sata ca o sin­gura Mireasa a lui Hris­tos (Efe­seni 5: 27 )”. Aceasta despre unic­i­tatea Bisericii.

In ceea ce priveste uni­tatea Bis­ericii, Par­in­tele Cleopa spunea foarte clar ca aceasta uni­tate nu se poate rupe, fiindca Bis­er­ica este Trupul lui Hris­tos. Ereticii se desprind de Bis­er­ica, se despart, dar Bis­er­ica ramane uni­tara. Iata aici, la pag­ina 118, cum zice Par­in­tele: „Despar­tirea n-a atins uni­tatea Bis­ericii; pen­tru ca aceasta uni­tate nu se poate destrama nicio­data, ori­care ar fi numarul si cal­i­tatea ereti­cilor care se smulg de la sanul Bis­ericii. Erezi­ile si schis­mele, ori­cat de multe si de mari ar fi ele, nu pot imparti Bis­er­ica cea Una, pen­tru ca ea sta strans unita cu Capul ei, care este Iisus Hris­tos. Uni­tatea Bis­ericii este mai pre­sus de fire si ea nu poate fi zdrun­ci­nata de nimeni”.

Iar despre incer­car­ile de unire cu papis­tasii, Par­in­tele spunea asa: „Toate incer­car­ile de unire intre Apus si Rasarit au fost si sunt sor­tite esecu­lui, cata vreme nu se va reveni in Apus la Tra­di­tia Sfin­tilor Par­inti” (la pag­ina 27). Par­in­tele Cleopa nu dorea o unire de tip ecu­menist, ci dorea revenirea la Orto­doxie a celor care s-au rupt de Biserica.

In Fac­ul­tate, ne-a spus un par­inte cu ori­entare ecu­menista, ca au venit la Par­in­tele Cleopa niste neo­protes­tanti si ca Par­in­tele ar fi spus ca si ei sunt botezati in numele Sfin­tei Treimi.

Stii cum a fost? E ade­varat ca au venit acei neo­protes­tanti, dar Par­in­tele nu a spus ca si ei au fost botezati, ci i-a intre­bat: „Dar, voi, sun­teti botezati?” Par­in­tele nu accepta botezul aces­tor eretici, ci le spunea asa despre ade­varatul Botez: „Botezul este cu ade­varat Taina, iar nu sim­bol, asa cum cre­deti voi, sec­tar­ilor neo­protes­tanti”. Asa cum vezi ca scrie si aici, la pag­ina 482.

Dar ecu­menis­tii accepta pseudo-botezul het­erodoc­silor, zicand ca botezul in numele Sfin­tei Treimi nu se poate repeta.

E gre­sit. Par­in­tele Cleopa nu spunea asa. Spunea alt­fel: „Nu se poate repeta Botezul asupra celui ce a fost o data botezat in numele Preas­fin­tei Treimi dupa ran­duiala Bis­ericii celei drept­mar­i­toare”(pag­ina 490). Aten­tie: „dupa ran­duiala Bis­ericii celei drept­mar­i­toare”, dupa ran­duiala Bis­ericii Orto­doxe. Dar het­erodoc­sii nu sunt botezati dupa ran­duiala Bis­ericii Orto­doxe. Botezul lor nu este val­a­bil. De aceea, se cuvine sa fie botezati orto­dox, daca voiesc sa vina la Orto­doxie (si daca nu au fost botezati orto­dox mai inainte de cadere in erezie). Chiar daca unii con­d­u­ca­tori bis­ericesti, influ­en­tati de ecu­menism, ar primi pe het­erodocsi doar prin Mirun­gere, fara Botez, noi tre­buie sa cunoastem si sa respec­tam invatatura orto­doxa cea ade­varata, pe care am primit-o mostenire de la Sfin­tii Par­inti.

Par­in­tele Iustin spune foarte clar: „Nu ier­arhii au tinut Orto­doxia romaneasca, ci mucenicii din inchisori si mamele crestine”.

Asa este. Asa spunea si Par­in­tele Cleopa, cand vor­bea despre uni­atie. Uite aici, la pag­ina 35, cum spune: „Aproape toti romanii au prote­s­tat ener­gic: «Noi, par­inte, papis­tasi morti, iar vii nu vom fi…, gata sun­tem san­gele sa ni se verse, decat legea par­in­tilor nos­tri sa pier­dem», ziceau cred­in­ciosii din Scheii Brasovu­lui intr-un protest adresat lui Atanasie. La fel cred­in­ciosii din Calata spuneau: «Noi, tot satul, legea si reli­gia noas­tra in care ne-am nascut, nu o parasim. E tre­aba popi­lor cu care religie vreau sa se uneasca; noi nu ne ameste­cam in aceasta, dar daca vom vedea ca vreau sa intro­d­uca la noi innoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nos­tru». Si la fel a fost in tot poporul ortodox”.

Ce fru­moasa pilda de mar­tur­isire orto­doxa! Asa tre­buie sa spunem si noi cand or veni astia cu ino­vati­ile lor si cu com­pro­misurile lor.

Asa sa ne ajute Bunul Dum­nezeu si Maica Dom­nu­lui si toti Sfin­tii, sa mar­tur­isim Dreapta Cred­inta si sa rab­dam pana la sfar­sit, ca sa ne mantuim!

Amin!

(inter­viu real­izat de Ioan Vla­d­uca, 24 mai 2010, Sfan­tul Munte)

Sursa:

http://atitudini.com

Împotriva tradiţiei. Papa, Bush şi Gorbaciov, pictaţi în Biserica înfrăţirii ecumeniste din Petreşti. IPS Andrei nu vede un lucru rău în aceasta.

Pentru prima dată în analele religiei şi credinţei ortodoxe, în noua biserică din Petreşti - Alba sunt pictaţi cei trei mari bărbaţi ai omenirii care au contribuit decisiv la demolarea comunismului: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov. Alături de aceştia, în biserica din Petreşti şi-au mai găsit loc numeroase alte picturi unicat într-un locaş sfânt ortodox, iar în curtea acesteia se află un Monument al Eroilor, în formă de obelisc, de asemenea unic în Europa, prin care sunt cinstiţi, deopotrivă, eroii români şi saşi, duşmani pe câmpurile de luptă ale războaielor mondiale...





Biserica din Petreşti este impunătoare. Albă în exterior, seamănă cu o catedrală occidentală. Deasupra intrării tronează o inscripţie cu litere de aur: "... Aici este biserica lui Dumnezeu, aici este poarta cerului" (Facere 28,17). Intri pe uşă şi rămâi perplex! Pe holul de la intrare, pe peretele din dreapta, sunt pictaţi, "nu între sfinţi, ci între oamenii providenţiali ai Terrei din amurgul celui de al doilea mileniu", după cum spune preotul Alexandru Coman, distrugătorii comunismului: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov. Sub ei, sunt scrise cu litere de-o şchioapă cuvintele "Când omul striga: «Opriţi Planeta, vreau să cobor». Dumnezeu, prin aceşti trei oameni providenţiali, a schimbat mersul lumii". Pe peretele din stânga intrării sunt pictaţi, tot pentru prima dată într-o biserică ortodoxă, cei trei mari poeţi ai Ardealului: George Coşbuc, Lucian Blaga şi Octavian Goga, chipurile lor fiind însoţite de inscripţia "Poeţi care au plâns durerile Ardealului şi au înveşnicit ţăranul şi satul românesc-transilvan".







Caruselul picturilor unicat din biserica din Petreşti nu se opreşte însă aici. Iarăşi pentru prima dată într-o biserică ortodoxă, la intrarea propriu-zisă în locaş, în stânga şi în dreapta, se găsesc alte două picturi cu o valoare unicat atât din punct de vedere religios, cât şi interconfesional. Astfel, pe peretele din dreapta sunt pictaţi, în mărime naturală, defunctul Patriarh al României, Prea Fericitul Teoctist, alături de defunctul episcop Greco-Catolic Inochentie Micu Klain, iar pe peretele din stânga ÎPS Andrei, Arhiepiscopul de Alba Iulia, este zugrăvit alături de fostul episcop Luteran Albert Klein, care în tinereţe a fost preot evanghelic în Petreşti. În mijloc, între cele două fresce sunt înscrise cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină, care se constituie într-un testament şi o pledoarie pentru unitatea lumii creştine: "Părinte, Eu pentru aceştia mă rog ca toţi să fie una...", părintele Coman fiind de părere că, aşa cum există un singur Dumnezeu, aşa ar trebui să fiinţeze o singură biserică...





Tot ca noutăţi absolute într-o biserică ortodoxă, în pridvorul celei păstorite de preotul Alexandru Coman sunt pictaţi cei doi mari filozofi greci, Platon şi Aristotel. "Cei doi nu au intrat în biserică, ci în pridvorul ei, din raţiune", mărturiseşte părintele Coman. De asemenea, în locaşul din Petreşti, scena Naşterii Domnului este modificată într-un mod cât se poate de original. Astfel, în locul celor trei magi care veneau din fundul Caldeei sau Ecbatana, aducând întreite daruri la ieslea revelatoare a Betleemului, tronează trei mari domnitori români - Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, iar ciobanii din aceeaşi scenă sunt îmbrăcaţi cu toţii în haine specifice Mărginimii Sibiului.





Doar la intrarea în biserică, în spatele credinciosului, sunt pictaţi, la dimensiuni mai mici, întemeietorii acestui locaş unic în ortodoxie - fostul episcop de Alba Iulia în perioada 1975-1990, Emilian Birdaş, şi preotul-paroh Alexandru Coman, păstorul duhovnicesc al celor peste 500 de ortodocşi din Petreşti.





Despre pictarea celor trei mari bărbaţi ai omenirii, Papa, Bush şi Gorbaciov, pictorul Nicolae Govoreanu din Blaj are o opinie pertinentă şi pragmatică. "În hol, într-adevăr pictura şochează, însă Biserica de Vest a făcut un pas spre împăcarea cu modernismul încă din Renaştere, vezi Capela Sixtină. Biserica Ortodoxă Română a rămas într-adevăr în nişte canoane... Este un punct de vedere unic, care schimbă oarecum aspectul în ceea ce priveşte relaţia BOR cu politica. Faptul că se recunoaşte cine au fost demolatorii comunismului este un mare lucru. Să nu uităm că BOR a fost acceptată tacit de comunişti, adică nici nu i s-a dat în cap, dar nici nu a fost recunoscută ca lumea, a fost un prejudiciu pentru noi...





Faptul că BOR este pe primul loc după 1989 în ceea ce priveşte încrederea românilor se datorează şi celor trei mari conducători, aşa că ideea părintelui Coman a fost genială. Pictura celor trei reprezintă însăşi deschiderea, eliberarea, dar niciunde şi niciodată acest moment nu a fost consemnat într-o biserică. Este un merit istoric, cred eu", a subliniat pictorul Nicolae Govoreanu, care a lucrat şase ani la această operă de artă.





Nu se ştie cu exactitate şi nici nu contează prea mult cât a costat ridicarea bisericii din Petreşti. Numai un metru pătrat de pictură valora la vremea respctivă 24 de dolari SUA... Biserica este de o frumuseţe aparte, cu două etaje, cu încălzire centrală subterană, iar picturile inedite reprezintă doar o parte din arhitectura deosebită a realizării ortodoxe de la Petreşti. Întreaga lucrare s-a realizat în 14 ani, din contribuţiile tuturor credincioşilor din localitate, fie români sau saşi, dar şi a multor alţi oameni de bine din ţară şi străinătate care au făcut donaţii. Nici un leu nu a fost de la stat! O văduvă, spre exemplu, şi-a dat ultimul bănuţ, iar marii sponsori au ajutat după posibilităţi. Peste 200 de credincioşi au achiziţionat stranele din biserică, contra sumei de 3,5 milioane de lei vechi la nivelul anului 2001, pentru tot restul vieţii!, iar numele lor este încustrat pe fiecare loc în parte.





Preotul paroh Alexandru Coman, în vârstă de 62 de ani, slujitor de 26 de ani în Petreşti, ctitorul incredibilului locaş, are o viziune originală în legătură cu picturile comandate. "Consider că toţi cei trei mari conducători ai omenirii sunt asemănători lui Constantin cel Mare, care în anul 1319 a dat libertate de manifestare creştinilor, pe care Biserica l-a aşezat lângă apostoli. Tot aşa, aceşti trei mari oameni au schimbat mersul lumii, lor le datorăm ridicarea şi libertăţile de astăzi. Susţin că Biserica ar trebui să-i declare sfinţi, pentru că ne-au izbăvit pentru totdeauna de acel sistem opresiv", ne-a declarat părintele Alexandru Coman, un om de o modestie rar întâlnită, nici măcar fotografiat nu s-a lăsat...





În ceea ce priveşte asocierea reprezentanţilor BOR cu cei greco-catolici şi evanghelişti, Alexandru Coman este de părere că reprezentarea celor trei mari ramuri creştine, Ortodoxismul, Catolicismul şi Protestantismul, face din Biserica din Petreşti "o adevărată biserică a înfrăţirii confesionale". ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Ortodox de Alba Iulia, cel care a fost de acord cu picturile respective ale preotului Coman, a subliniat, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional: "Părintele Coman a avut întotdeauna idei deosebite, oarecum la zi. Sigur că pictura bisericii din Petreşti nu intră neapărat în tradiţia picturii bizantine, dar şi în erminia (tipar al felului în care se aranjează scaunele în biserici - n.a.) bisericilor din Moldova erau reprezentaţi tracii ca nişte cuceritori... Preotul Coman a surprins de fapt o realitate, nu văd nici un lucru rău în reprezentarea aceea". Cât despre cealaltă idee revoluţionară a părintelui Coman, cea a unei biserici a înfrăţirii confesionale, ÎPS Andrei a precizat: "Este idealul pe care orice creştin serios îl are - ca odată, într-o zi, toţi să fie una..."



de Lucian Dobrater

http://www.jurnalul.ro

"Sigur că pictura bisericii din Petreşti nu intră neapărat în tradiţia picturii bizantine, dar şi în erminia bisericilor din Moldova erau reprezentaţi tracii ca nişte cuceritori... Preotul Coman a surprins de fapt o realitate, nu văd nici un lucru rău în reprezentarea aceea"

ÎPS Andrei Arhiepiscopul ortodox de Alba Iulia

Prof. Ioan Vlăducă: Întrebări şi răspunsuri despre monofiziţi şi copţi.

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat: „Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor”[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].

Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy: „In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon”[6]. Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.



Continuare la

http://atitudini.com/intrebari-si-raspunsuri-despre-monofiziti-si-copti/

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (V). Cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista?

Ziceam de „valoare”, si ma tot intrebam de unde pâna unde atâta criza.

La un moment dat s-a apucat cineva pe care l-a tras vreun curent metapsihic, sa imparta „valoarea” in categorii diferite: religie, arta si stiinta. Apoi contorsionindu-se si mai mult, din aceeasi boala a gândirii a emis si a impus un asa-numit corolar al acestei impartiri in categorii, anume ca ele sunt nu numai diferite, dar neaparat si antagonice. Nu sunt la masura sa-l intreb mai indeaproape pe Lewis Carrol, sau poate mai bine pe Mandelbrot, cum de s-a raspândit aceasta absurditate pe o intindere de o jumatate de mileniu, mai precis de la copernicus incoace (acel codex pipernicus in care pamântul devine insignifiant si prin care se sugereaza, din punctul lui de vedere sol(it)ar, lipsa de importanta a Intruparii Fiului! Sa nu fie! In unanimitate Sfintii Parinti, rezonând si cu glasuirea psalmistului, spun ca „pamântul pe temeliile lui nu se va clati”!

Am o banuiala, speculând ca polifonia vocala, aproape imediat nascuta dupa Schisma din mintile bolnave ale magistrilor Academiei din Paris, sa fie premergatoare, (ca parte a quadriviumului de studiu, alaturi de astrologie), acestor monstri ai cosmologiilor moderne. Daca tot a venit vorba de polifonie, nu este oare dureros ca desi ne luptam pe fata cu erezia catolica, permitem, ca doar sintem „toleranti”!, intrarea in Biserica a efectelor lor, cum sunt muzica polifonica, si iconografia realista? Noi ne batem cu ei la usa, si ei trimit sagetile pe fereastra, ba, mai rau, le si imbratisam! Muzica scrisa de sfinti este PSALTICA, nu polifonica, iar realismul in iconografie nu are nicio acoperire dogmatica, si nici o mentionare prin vreo erminie scrisa de iconografi preacuviosi. De ce le lasam sa ne otraveasca simturile duhovnicesti? Of! Si iata, Biserica Ortodoxa e nevoita sa se confrunte cu aceasta pandemie de irationalitate a veacului. Cum, zice indurerata, Mama-Biserica, sa fie religia, stiinta si arta, antagonice, din moment ce toate trei ar trebui sa se fundamenteze pe acelasi unic Adevar, adica pe o valoare unica? Pai la noi Acasa, icoana zice slava, cântarea zice slava, altarul zice slava, cerurile spun slava, tot pamântul spune slava, râurile, grindina, zapada, apa cea mai presus de ceruri, puii leilor, cocostârcii, toate dobitoacele pamântului, balaurul marii, pestii, floarea câmpului, fruntea grâului, pietrele, muntii si dealurile, câmpiile roditoare, ba inca si duhurile necurate care salasluiesc in locurile intunericului si in adâncurile cele de vapaie, toate indeplinesc Cuvântul lui Dumnezeu si dau slava Numelui Lui. Cum oare stiintele naturii sa se contrazica intre ele, afirmând ele una, cântecul si pictura alta, toate asa de-a valma, ba mai mult, sa se ucida intre ele ca sa ia locul cuvenit numai lui Dumnezeu? De neinteles!

Pentru ca nu exista cunoastere fara raportare la Principiul care a dat ratiunea de a fi acelui lucru, as spune „stiintei” ca nu exista nimic care sa poata fi inteles prin sine, caci dupa toate observatiile, de când s-a despartit stiinta de la sânul Bisericii si a inceput sa orbecaie cu simturile fara duh, toate lucrurile naturii sunt legate intre ele ca functionalitate si ontologic. Cunoasterea nu se poate face corect decât raportat la Adevarul care este o Persoana si Care dealtfel se reveleaza prin lucrarea harului. Iar pentru ca nu exista sublim fara lucrarea harului Duhului Sfânt, as spune „artei”, ca a ajuns de la a zugravi in sunet si culoare pe Cel Negrait si pâna a-l zugravi pe omul fara duh, sa depaseasca in mândrie pe incepatorul mândriei, care s-a facut pe sine Dumnezeu. Dar chiar daca nu ar fi vorba de aceste ruperi de la adevar, si daca ar fi doar vorba de o delimitare drastica intre scopul si lucrarea acestora, tot ar trebui sa afirm ca daca arta face un scop din subiectivare, iar stiinta un scop din obiectivare, nu pot avea totala incredere in metodologiile lor ca sa comunice intre sufletul meu si Dumnezeu, Datatorul Principiului tuturor lucrurilor. Atât despre surorile acestea mai mici. Iar despre cea mare, religia, daca ar fi doar sa ne uitam la etimologia termenului si ne-am lamuri, fiindca se tâlcuieste „a re-lega pe om cu Dumnezeu”. Si fiindca exista un singur Dumnezeu, Cel Care S-a aratat si a inviat si care a readus la Sine pe cel pierdut, e firesc sa si spunem ca exista o singura religie: cea data de El. Iar in ce priveste alte credinte, ele nu se fundamenteaza pe nici un fapt, caci dumnezeii neamurilor sint idoli si draci si naluciri, care nu aud, nu vad, nu fac minuni, nu tamaduiesc, nu bucura, nu lumineaza, si nu dau niciodata marturia sfinteniei si a iubirii absolute, naluciri de care natura nu asculta si prin care omul nu se mântuieste. Este in firea lor sa se certe intre ei dracii, tocmai pentru ca nu au dragoste si nu este ceva care sa-i uneasca, nici macar rautatea, si este in firea mintii sa fie schimbatoare daca nu se statorniceste intr-o inima sfintita de har, asa incât nu ne mira afirmatia lor ca sunt mai multe religii: n-am auzit vreun nebun sa recunoasca nebunia lui, ci mai cu osârdie va vrea sa ma convinga sa fiu si eu ca el, vezi modelul ecumenist, aceasta ciorba sinistra care n-are ce sa caute la masa sfânta a unor fii infiati prin har. Ma revolta ca, dupa ce am dat piept, din sete si zel, (si mai ales din lipsa educatiei dogmatice pertinente, care ar fi trebuit sa se faca in scoala), cu toate elucubratiile mistico-religioase posibile pâna m-a miluit Dumnezeu sa-mi arate ca Viata e in ograda Romaniei Crestine in care m-am nascut, sa vina acum cineva sa-mi spuna ca toate sunt la fel! Daca am batut toate cararile cautatorilor in spirit, si toate erau ori inchise, din cauza ca le descopeream limitarea sau viclesugul, ori cu totul nefolositoare scopului meu (mântuirea sufletului), si daca ostenind in toate cautarile am ajuns, prin toate felurile posibile: cu ratiunea, cu simtirea inimii, cu revelatia duhului, cu pacea trupului, in fine, daca toate date mie in pastrare de Dumnezeu au trait nemijlocit adevarul ca fiind Persoana lui Iisus Hristos, cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista? Este cu neputinta. Si daca eu care sunt ultimul om simt asa, oare ce simt batrânii nostri, care nu s-au spurcat cu cunoasterile cazute precum am facut noi cei autoreeducati postdecembrist, ma refer la acei batrâni demni si statornici in credinta, cei feciorelnici, care s-au hranit toata viata cu cuvintele vietii vesnice care sunt numai in Preasfânta Gura a lui Hristos, oare aceia cât de tare se revolta, si ce indreptatita este mânia lor! „Sa stam bine, sa stam cu frica”, zice Arhanghelul, punând stavila caderii. Frica de Dumnezeu este un drept inalienabil, o responsabilitate esentiala, si implinirea intregii-intelepciuni.

Mărturisire ortodoxă venită din Basarabia. Despre masonerie, ecumenism, Europa apostată şi Corabia Ortodoxiei.

Orice suferinţă poartă sămânţa Crucii, a răstignirii. Dar nu orice răstignire este întotdeauna mântuitoare. Căci sunt răstigniri pentru Hristos şi pentru neam - dator şi el să se răstignească pentru Legea lui Dumnezeu , şi sunt răstigniri pentru lumeşti biruinţe. Câţi pătimesc şi se frământă pentru faptul că astăzi Biserica este silită să placă lumii, aceştia au răstignirea cea bună. Câţi convertesc legile Bisericii în rânduieli omeneşti, supunându-le poruncilor veacului, nu se răstignesc pe ei, ci pe ceilalţi şi întreaga Biserică,

răstignire pentru care vor da socoteală. Dar cea mai gravă răstignire e cea antiortodoxă, răstignirea care te sileşte să câştigi lumea. Pare o răstignire nobilă şi adevărată, care-ţi şopteşte neîncetat: "Jertfeşte-te pentru o lume nouă, mori pentru o societate mai bună, fă

din om o măsură desăvârşită, ghidează-l pe drumul auto-instruirii şi autocunoaşterii. Uneşte toţi oamenii în desăvârşirea lor."

Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că El a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin

respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei "creştini" ce vorbesc de "regate creştine", "naţiunea lui Dumnezeu", "creştinism mondial", "creştinism democratic", "unirea bisericilor", nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii.

Aceştia toţi - numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii.

Precum Marele Inchizitor al lui Dostoievski, aceştia sunt gata să-L arunce pe Hristos în foc deoarece le-a dat peste cap planurile de reevanghelizare a lumii: "Ai venit şi ne-ai vorbit de un creştinism inuman şi greu - spune Marele Inchizitor lui Hristos -, şi noi am

muncit secole de-a rândul pentru a-l face o religie umană. Şi acum că am reuşit, ai venit să ne strici munca noastră de secole? Doar nu tu ai înfăptuit-o. Mâine le voi ordona să te ardă ca eretic!"

Da, umaniştii religioşi vor un hristos care să le înveşnicească această viaţă de azi şi nu alta ce va să fie, ei nu vor citate şi poveşti despre bogata împărăţie ce nu poate fi atinsă şi cântărită.

Iată de ce nu le pasă ce va deveni adevărul când Ortodoxia va fi fărâmiţată de unitatea miilor de compromisuri. Adevărul nu-i interesează ci doar iubirea sinelui, nici Legea ci doar puterea de a aduce neamurile sub o singură cârmă.

Toată reclama ce se face pe seama unirilor religioase este o subtilă diversiune satanică, prin care oamenii sunt hipnotizaţi de minciuna automântuirii - minciună pentru care îşi răstignesc Antihristului zilele şi toate puterile trupeşti, sufleteşti, intelectuale.

Totul se va transforma într-o terfelire talmudică când aceşti oameni se vor numi unii pe ceilalţi creştini fără a fi creştini. Mulţi dintre ei vor crede sincer că sunt adevăraţii creştini, deoarece vor folosi cuvintele creştinismului în avansate teorii filozofice lumeşti.

Actual, ei sunt înaintemergătorii lui Antihrist, ca fariseii pe timpul lui Hristos, şi habar nu au că aşteaptă acelaşi "Mesia" ca şi evreii.

Nădejdea acestor "creştini" este adeverită de însăşi neliniştea şi nerăbdarea antihristică cu care-şi aşteaptă "împăratul": "Multe persoane au nevoie de prezenţa lui Dumnezeu (...) noi aşteptăm ca El să- şi ţină cuvântul şi această speranţă se fundamentează pe cuvântul şi

promisiunea lui Dumnezeu (...) Resimţim adesea neputinţa şi ne întrebăm în legătură cu prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu."

Libertate şi robie

Dar problema umanităţii e de fond şi ţine de pervertirea lăuntrică. E o nebunie să vorbeşti lumii astăzi de Antihrist, pentru că mentalitatea vremii este aceeaşi cu cea din timpul evreilor răstignitori: regula, statutul, mai presus de toate litera: norme obligatorii de conduită în cetatea-babilon a diavolului.

În regatul lui Antihrist nu se va îngădui "dezordinea", nu vor fi credinţe "autonome" sau certuri din cauza "dumnezeilor". Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu şi toţi oamenii de pe pământ ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, deoarece Fiarei "i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat." (Apocalipsa 13.7-8) Pentru acei oameni, doar o religie va exista, religia lui Antihrist. Deja, chiar acum, în vremurile noastre, fiinţează sumedenie de grupări religioase ce cuprind toate religiile pământului. Una dintre acestea este şi francmasoneria, ce a fost deja îmbrăţişată de cei mai progresişti lideri ai lumii. Cu amestecul său ideologic poate împăca în minţile celor înşelaţi toate deosebirile religioase ale omenirii, putând depăşi cu mult obstacolele şi dificultăţile unirii pe care diferite "biserici" le întâlnesc. Ce raţiuni se vântură acolo, de sunt aşa de convingătoare pentru a împăca contrariile dogmatice ale diferitelor culte, ca până la urmă să înlăture "dezbinarea" dintre religii şi să avanseze exponenţial către

unirea tuturor?

Putem doar întrevedea răspunsul în cercetarea mai amănunţită a principiilor fundamental masonice. Întâi de toate, francmasoneria este o religie ocultă cu mistere bine păzite, ce iniţiază treptat în închinarea la un dumnezeu necunoscut dar proclamat universal, un fel

de "suflu divin" ce, zic ei, peste veacuri a stat la baza tuturor crezurilor religioase. Aceste condiţii nu le poate împlini decât diavolul, fiinţa cu mii de chipuri ce-l urăşte de moarte pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, din care şi Biserica Ortodoxă Română face parte, la întrunirea de la Lima (1982) a pus bazele unei noi teologii în ceea ce priveşte "fondul comun al bisericilor", punând înainte recunoaşterea reciprocă din partea membrilor participanţi a botezului, euharistiei şi ministeriului (preoţiei), numit simplu B.E.M.

Această idee de "fraternitate" antihristică cu valoare dogmatică, întru totul "comună" şi deopotrivă antiortodoxă, creează ireversibil un vast spaţiu Schengen intereclesial ce deschide larg porţile fraţilor de pretutindeni spre a pătrunde nestingheriţi în Ortodoxie şi

de a pretinde "drepturi egale" înaintea "aceluiaşi tată". Aşa arată noua societate religioasă a "convergenţelor doctrinare" ce îl avortează pe ortodox din pântecele Bisericii, plasându-l în rândurile noii "specii creştine" descoperite de teologia Occidentului: "creştinismul fără biserică". Acesta este neo-chipul orânduirilor euro-mondiale ce dezbină Ortodoxia de Hristos; acesta e antihristicul monstru ce din "dragoste" se face aproapele nostru pentru ca noi să ne înfrăţim cu el. Iar mai pe urmă, toţi vor primi pecetea ce va garanta apartenenţa la robia marii colectivizări satanice numită "integrare europeană", pecetluire ce va îndreptăţi "oamenii cu drepturi egale" să hulească cele dumnezeieşti prin acoperiri juridice, politice şi bisericeşti.

Iar când această Europă lepădată de Hristos se va căpătui cu un Frate mai Mare, atunci se va considera împlinită. Paradoxul sistemelor de globalizare social-eclesiale este că acestea nu pot via prin ele însele, pentru că niciodată logica ştiinţei nu va putea înţelege taina lui Dumnezeu din Om. însă aplicarea lor va deveni o crudă realitate restrictivă, pentru că sortite eşecului, vor fi artificial întreţinute până vor putea fi aduse în mâna pomenitului "Anti-Frate", ce va veni şi va aduce armonia în "sistem" chiar atunci când va fi pe cale să se destrame. Ne va dărui "neo-libertatea", eliberarea libertăţii, totala manifestare neîngrădită. Adică haos, dar un oricum, ci desăvârşit în "sfântul şi universalul" principiu: "libertate, egalitate şi fraternitate".

Trăim acestea deocamdată la nivelul minţii prin desfătările "gândirii libere", eliberată de "balastul dogmatic" şi imaginar slobozită pe păşunile teologiilor post-moderniste - creiere ce scornesc "idei de catifea" şi "cuvinte nevătămătoare" ce legitimează ecumeniştilor

fratricidul duhovnicesc. Mizerii din care pregustăm apostazia de fiecare zi - "binefaceri" ale voturilor jertfite noilor ideologii de guvernare şi camuflarea vinei în spatele impersonal al umanităţii. Să nu uităm că arta de a conduce naţii şade în iscusinţa de a induce robilor (ne)credinţa despoţilor.

Doar un duh demonic poate sădi o aşa de groasă înceţoşare ce preface în rău-lucrătoare logica şi simţirea. Şi când iniţierile ating ultimele trepte, marele şi importantul scop pentru mulţi din liderii politico-religioşi de astăzi e să devină masoni fără a avea remuşcări privind purtarea şorţurilor în timpul participării sau săvârşirii liturghiilor. Deoarece laicii nu sunt încă destul de reeducaţi, încă, pentru a pricepe acestea, e necesar a se păstra aparenţele şi să se proclame solemn şi oficial mai întâi unirea bisericilor şi mai apoi unirea religiilor.

Păcatele Europei

Europa nu se căieşte, nici nu plânge pentru păcatele ei, nu regretă, nici nu suspină, ci răstigneşte tot ce prinde în cale: fericire, pace, cultură, progres. Toată Europa radiază fericire fără de suferinţa creştină aducătoare de adevărată bucurie; "pacea" inovată, care un presupune un război cu păcatele sinelui, cu dracii şi cu lumea; cultura, în centrul căreia e preamărit omul autosuficient, care n-are nevoie de Hristos; progresul, care înlătură orice limite şi neputinţe, făcând din om un nou dumnezeu. Toate sunt răstigniri, căci sunt chinuri, dureri şi nelinişti. Răstigniri false, perverse, mincinoase şi antimântuitoare. Răstigniri prin care omul se rezolvă pe sine prin sine, neavând nevoie de rezolvările lui Dumnezeu. Autorezolvări care nimic nu izbutesc, nihilisme care răstignesc necredincioşii pe greaua cruce a apostaziei, purtată cu încăpăţânare de apostata Europă.

Da, Europa se autorăstigneşte continuu pe crucea hulirii lui Hristos, se răstigneşte pentru o viaţă cât mai bună. Oare pentru aceste pământeşti obiective S-a răstignit Hristos? Nu, acestea n-au rudenie cu răstignirea Celui ce n-a dorit, nici n-a primit ceva din lume.

Aceste răstigniri omeneşti sunt rele, căci vor să facă din lumea aceasta un rai. Răstigniri novatoare, care plagiază marea răstignire aducătoare de mântuire. Răstigniri umilitoare, care-l reduc pe om la stadiul de animal flămând de necesităţi. Pentru toate se răstigneşte

Europa, dar nu pentru Hristos şi mântuirea ei. O nouă cruce, un nou fel de răstignire: răstignire împotriva Bisericii, răstignire împotriva lui Hristos, antirăstignire în care diavolul e regizorul, iar omul protagonistul. Cui ne răstignim, pentru ce ne răstignim, pentru cine sângerăm în mâhnirile şi plângerile noastre? Cui închinăm ostenelile şi grijile noastre? Dacă răspunsurile vin din lumea aceasta şi duc tot spre această lume, atunci crucea pe care o ducem e a lumii şi pentru lume, iar nu aceea a lui Hristos şi pentru Hristos. Când învăţătura şi cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, pun bazele teoretice ale societăţii religioase, atunci să cunoaşteţi că vor să-L înlocuiască pe Hristos, proclamându-se sufletelor drept noii idoli "europeni". Scopul acestora este de a face din muncă şi pricepere virtuţi publice, daruri "cereşti", pentru care să trăim şi să murim, teologie antihristică prin care umanismul social ia locul lui Dumnezeu. Iar din plămada acestor năzuinţe, societatea zeificată naşte Marele Cenzor de conştiinţe - "Stăpânul Divin" cu drepturi depline ce se revendică astfel "corect, elegant şi legal" peste popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni, trasând între El şi creştini adânca prăpastie a "drepturilor omului" de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de "cetăţean de onoare" şi medaliei de "luptător pentru pacea omenirii", o pace mincinoasă ca şi virtuţile cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea. Cui i-am închinat răstignirile noastre, acela ne va şi răsplăti după măsura cu care a fost răsplătit răstignitul tâlhar cel din dreapta, strămoş al dreptei-răstigniri. Răzvrătita răstignire a tâlharului apostat, tată al răstignirii europene, să n-o iubim, chiar de-ar fi să suferim crucificaţi de mii de ori.

Teologia neiertării

Întrunirile ce s-au alcătuit în Vest privind conceptul de unitate religioasă au fost demarate de pionierii ce au ucenicit la şcoli umaniste. Este foarte greu pentru europeni - în special protestanţi, atei, filozofi - să realizeze cât de adânc mentalitatea lor a fost marcată de pecetea papalităţii şi de a înţelege că vederile lor înguste au fost insuflate de similitudinile catolice. în Apus, papalitatea a fost Marele Pedagog. Ea a învăţat pe europeni să buchisească şi tot papismul i-a iniţiat în tainele raţionalismului ştiinţific, plămada tuturor ereziilor luptătoare împotriva creştinătăţii: "O, Timotei, ce ai pus înainte păzeşte, depărtându-te de cele spurcate glasuri deşarte şi prigoane ale ştiinţei celei ce e cu mincinos nume, cu care unii lăudându-se, împrejurul credinţei un nimeriră." (I Timotei 6.20-21)

Păcatul raţionalismului e că nu poate crede în supra-raţional, un concepe minunea, neagă Taina, nu poate explica învierea sufletului şi nici nu crede întruparea liturgică. Este teologia mormântului gol. Mai precis, raţionalismul religios este translarea în teologic a

conceptului de sine, numit pompos infailibilitate. Protestanţii, cei care mai târziu au respins catolicismul, au primit în schimb cultura lui, în care au învăţat să gândească şi să raţioneze. Raţionalismul a născocit ştiinţa, iar aceasta a pavat omenirii calea nelegiuirii prin falsul sens al cunoaşterii. Ştiinţa îşi schimbă mereu teoriile şi viziunile, dar o face într-un mod logic şi demonstrabil, încât hipnotizează minţile oamenilor ca o magie. Toţi aceşti "alchimişti ai duhului" numiţi protestanţi, umanişti, renascentişti, nihilişti, atei şi filozofi au absolvit la şcoala catolicismului, toţi vorbesc limba raţionalismului, de aceea în comunele dialoguri "teologice" se înţeleg unii pe alţii aşa grozav: "Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme." (II Timotei 4.3-4)

Tot aşa s-a ajuns ca teologii ortodocşi, viitori preoţi sau episcopi, să nu mai crească în sânurile Bisericii, ci să se trezească bursieri sau masteranzi în mijlocul campusurilor universitare apusene, pline de duhoarea raţionalismului şi decăderii spirituale, fără putinţa de a mai gusta din viaţa duhovnicească întru Hristos, singura care naşte adevărata Teologie. Şi aşa s-au înălţat în Biserică, ca fumul de pucioasă, "euro-teologi" cu minţile pline de filozofie protestantă şi cu inimile golite de viaţa ortodoxă. Aceşti oameni sunt incapabili de a vedea pricinile ce despart "confesiunile" din Apus de Biserica Ortodoxă, considerând problemele dogmatice drept simple formulări rituale, nu de viaţă şi esenţă. Şi sunt uşor de remarcat pentru că s- au tipizat în mentalitate, iar profilul le-a devenit clasic: grăirea le e moale, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă - limbaj de cancelarie funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici - pacifici şi lacrimogeni, imploratori şi înduioşători, chiar slugarnici. Totdeauna pozează neutri, dar îi

trădează ori o supunere superstiţioasă faţă de putere, legislaţie, ordin, ori o venerare a tot ce înseamnă oficialităţi religioase şi politice, chiar dacă prin aceste organizaţii se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos. Evită cu îndârjire orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea Canoanelor Bisericii, despre înnoirile şi schimbările în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţământul teologic, precum şi despre noua

legislaţie internă a Bisericii.

"Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri." (din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, 787) Aceşti "teologi de import" iniţiază programe de înfrăţiri cu diferite culte eretice, organizează vizite şi tabere ecumeniste cu aşezăminte sociale din Apus; leagă relaţii de prietenie şi ajutorare cu societăţi si fundaţii ce poartă nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, reconciliere, convieţuire, egalitate, fraternitate, idealuri omeneşti în care nu se caută mântuirea. Se feresc de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. Nu cred în negreşelnicia Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i extremişti, habotnici, fanatici

cuprinşi de delir mistic.

Promovează înnoiri păguboase în Biserică, modificând, scurtând şi laicizând: slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; secularizează mănăstirile prin modernizare tehnică aducătoare de trândăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, ucigând cu

totul vieţuirea călugărească.

Mai mult, toţi ortodocşii-ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sunt: "regretabile erori", "greşeli ale istoriei", "mărturii ale extremismului fanatic", "fapte nechibzuite", "atitudini pripite". Aceste consideraţii fac pe aceiaşi ecumenişti ce se cred

ortodocşi să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe Hotărârile celor Şapte Sinoade, Dogmele Bisericii şi Canoanele Sfinţilor Părinţi prin semnarea unor acorduri între ortodocşii apostaţi cu ereticii şi păgânii închinători la idoli, consimţiri ce presupun recunoaşteri reciproce de credinţă.

Aşa a ajuns ecumenismul să se definească drept Consiliu Mondial al Bisericilor (parodiind Sfintele Sinoade Ecumenice), ca organism ce caută împăcarea, reconcilierea, unitatea în diversitate - toate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva a însuşi Mântuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume. Dacă ar sluji doar lui Hristos, ecumenismul s-ar fi condamnat singur la sinucidere, aruncând toate credinţele şi "bisericile" cu toţi dumnezeii lor în nihilism, sortindu- le dispariţiei.

Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism. Spunând omului că nu are păcat, ecumenismul lasă pe toţi să păcătuiască, iar neavând sfinţenia de la Duhul Sfânt - pe care-L hulesc -, ecumenismul nici nu poate ierta.

În ecumenism toţi iartă pe toţi de toate păcatele, prin recunoaşterea şi primirea dumnezeului celuilalt, prin ştergerea de la sine a "greşelilor istoriei". Aşadar în ecumenism nu există pocăinţă, iar dacă nu e pocăinţă, nu e nici iertare, de vreme ce ecumenismul un poate da şi nici pretinde de la membrii săi reîntoarcerea la adevăratul Hristos al Ortodoxiei, Cel în Treime închinat.

Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) spune: "Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă". Păziţi de aceste primejdii vor fi doar cei ce-şi păzesc ei înşişi dreapta credinţă ortodoxă depărtându-se de întrunirile cu ereticii, întruniri ce au ca pretext "comuniunea" şi "pacea" despre care acelaşi Gură de Aur spune că : "...nu este aceea care se ţine pe saluturile ci ea (pacea) vine de la unirea duhovnicească")...(şi mesele comune fără rost fapt ce presupune în prealabil primirea deplină a dogmelor, canoanelor şi rânduielilor ortodoxe prin lepădarea în public de propriile erezii. Până atunci Sfântul Grigorie Teologul (+389) îndeamnă: "De mii de ori este mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu patimile" fiindcă: "atunci se măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor sfinţilor." (Sfântul Chiril al Alexandriei +444).

Nu există viclenie a vremii împotriva căreia Biserica Ortodoxă să nu aibă leac: se ridică împotriva celorlalte "biserici" prin unicitate, se înrădăcinează şi creşte în viaţa neamului prin sfinţenie, se opune globalizării prin sobornicitate şi se ocârmuieşte spre adevăr prin

ascultarea apostolească.

Corabia Ortodoxiei

Dar în haosul şi pervertirea lumii contemporane nu este uşor a osebi Biserica lui Hristos şi să i ne alăturăm, deoarece nu e suficient pentru o biserică să se numească (şi) ortodoxă, pentru a fi cu adevărat a lui Hristos. Din păcate, apostazia există chiar şi sub formele exterioare ortodoxe, sub clădirile ortodoxe, sub mentalităţile ortodoxe.

Trebuie să învăţăm a deosebi Biserica de celelalte biserici, fondul dincolo de aparenţe. Şi este un far ce luminează neîncetat limanul, un stâlp de nezdruncinat de care numai Biserica lui Hristos se bucură: succesiunea apostolică, continuitatea tradiţiei. Oriunde este păstrată tradiţia vie - nevătămată de orice rupere sau schimbare, acolo unde este mărturisită de episcopi, preoţi, laici, întru dogmele, canoanele, rânduielile şi predaniile iubite, păzite şi lăsate nouă de Dumnezeieştii Sfinţi Părinţi încă din timpul Sfinţilor Apostoli, acolo este Biserica Ortodoxă şi acei oameni alcătuiesc Trupul ei. Şi această

tradiţie o numim vie pentru că niciodată nu a fost întreruptă, deoarece prin cuvintele Sale, Hristos a promis că "porţile iadului nu o vor birui". Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreună cu unitatea de credinţă şi pururea învăţătura Mântuitorului viază în învăţătura

Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Niciodată întocmirile Bisericii un vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodată Soboarele Ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la sinoadele anterioare, niciodată Sfânta Tradiţie nu va fi supusă revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom aşeza deasupra Bisericii prin împărtăşirea unor experienţe personale ce contrazic experienţa infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsura personală sau hotărâre statală, căci atunci când vom încuviinţa cea mai mică dintre aceste erezii, atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii şi ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Iată calea de a rămâne ortodox în duh şi adevăr, unicul mod de a rămâne trup din Trupul Bisericii, după cuvintele Cuviosului Arhiereu Tit Smedrea: "Refuzăm a primi ideea că măcar una din Tocmelile Bisericii ar fi perimate, ori cel puţin căzute în desuetitudine şi ca atare supuse revizuirii. Aceasta înseamnă a te aşeza pe tine deasupra Bisericii şi opune experienţa ta personală - limitată de contingenţele fizice - experienţei infailibile, veşnice şi călăuzită de Duhul Sfânt, a Bisericii. Niciodată Sfintele Sinoade Ecumenice n-au afirmat perimarea vreunuia din canoanele formulate mai înainte (...) Unii caută să reducă Biserica la măsura lor personală, nu pe sine la măsura Bisericii; şi prin aceasta substituindu-se Bisericii, se situează în afara ei, încetând de a mai participa la viaţa Bisericii."

Sfântul Teodor Studitul (+826) grăieşte: "Chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale", înţelegând astfel că deşi păcătoşi, totuşi nu pierduţi ci aflaţi în dreapta credinţă, nedespărţiţi de Biserică; iar Sfântul Teodosie de la Pecerska (+1073) întăreşte: "Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă îşi va mântui sufletul". Unora mai concesivi înduioşaţi de suferinţele lumii, aceste cuvinte li se vor părea lipsite de înţelegere şi compasiune, ba chiar inchizitoriale. Acestora însă le

amintim că însuşi Hristos-Dumnezeu avertizează: "Mulţi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricoşata judecată n.n.): Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v- am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea". (Matei 7.22,23) Toţi ceilalţi, clerici sau laici, ce vor ca să se numească ortodocşi fără a urma Tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi, sunt intruşi, păstori năimiţi în turma lui Hristos. Sfânta Tradiţie există şi va dăinui până la sfârşitul lumii, dar cu fiecare zi ce trece, descoperirea ei devine tot mai dificilă din cauza "bisericuţelor" ce împresoară Ortodoxia din dorinţa de a imita tot mai mult chipul adevăratei Biserici.

Mai devreme sau mai târziu, toate cultele, "bisericile" şi religiile vor fi unite. în acea universalitate a necredinţelor, chiar şi cei aleşi vor fi în pericol de a pierde calea. Acest lucru nu-i surprinde sau înfricoşează pe creştini. Ei ştiu că lumea se condamnă singură şi

de aceea Hristos a refuzat să se roage pentru lume: "Eu nu mă rog pentru lume." Regulile lumii sunt rele şi "diavolul de la început a fost ucigaş". Când Fiul Omului va veni, El va găsi pe om în deplina beznă a auto-îndumnezeirii, reîntors în păcatul primordial.

Mult curaj le vor trebui celor puţini spre a se împotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui ortodox ca să discearnă adevărul acolo unde restul vor vedea o

nebunie. Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, va fi pierdut. Va trebui să distingem Biserica de lume, pentru că destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e veşnicia.

Până la sfârşitul timpurilor, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va fi ţinta tuturor prigoanelor şi nu greşim când spunem că va trăi în mici comunităţi unite între ele în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfântul Duh, păstrând Credinţa şi Tradiţia neîntinate. Nu te teme mică turmă, căci cu tine e Hristos cel Răstignit!

Amin.

Pr. Procopie Mureşan

Unde am ajuns! Un patriarh “ortodox” daruieste un Coran! DIN OMILIA PATRIARHULUI ECUMENIC LA SEDIUL COCA-COLA, SUA, 29.10.2009.

DIN OMILIA PATRIARHULUI ECUMENIC LA SEDIUL COCA-COLA, SUA, 29.10.2009 (TRADUCERE, pr. Leontie)

Respectabililor Muhtar şi Daphni Kent [preşedintele musulman al Coca-Cola şi soţia lui], mult iubiţi prieteni şi gazde… iubiţi Domnului [...].

Iubite prietene Muhtar… cunoaştem că încercările eroice ale părinţilor tăi pentru evrei în perioada celui de-al doilea Război Mondial nu se întemeiază pe o convingere religioasă despre lume, ci pe viziunea sferică a iubirii pentru toţi oamenii şi a valorii fiecărei vieţi umane.

Fie ca Domnul tuturor să le dăruiască veşnică odihnă împreună cu Drepţii fiecărei generaţii ce s-au arătat bineplăcuţi Aceluia [...].

Mulţumesc. Vă rog, luaţi loc.

Am un mic suvenir. Mic, dar important. Suvenir pentru Daphni şi pentru Muhtar. Acesta este Sfântul Coran. Sfânta carte a fraţilor noştri musulmani” [Aplauze].

**********************************

CORANUL:

„Şi au spus creştinii că Mesia a fost fiul lui Allah. Acestea sunt cuvintele care au ieşit de pe buzele lor şi care imită cuvintele acelora care mai demult au negat Credinţa. Să cadă în pierzarea prin care s-au îndepărtat de la Adevăr şi s-au întors către minciună!” (Şura 9 „el-Tevbe”, § 30).

„O! Partizani ai Bibliei! Nu vă folosiţi rău religia şi nu spuneţi despre Allah nimic altceva fără numai adevărul. Iisus Hristos, fiul Mariei, nu este mai mult decât Apostolul lui Allah, şi Cuvântul Lui către Maria, şi un Duh de la El (Allah). Credeţi deci în Allah şi în Apostolii Lui şi nu spuneţi „[Sfânta] Treime”. Dezertaţi, ar fi cel mai bun lucru pentru voi” (Şura 4 „el-Nisa”, §171).

ALLAH: „O, Iisuse, fiul Mariei! Ai spus cumva oamenilor: „Închinaţi-vă mie ca lui Dumnezeu şi nu lui Allah””?

IISUS: „Slavă Ţie! Niciodată nu aş spune ceva ce nu am dreptul să spun. Şi dacă aş fi spus un asemenea lucru, Tu ai fi cunoscut-o imediat. Deoarece ştii ce ascunde inima mea, dar eu nu ştiu ce se află în a Ta. Pentru că Tu eşti Cunoscătorul tuturor celor ascunse. Niciodată nu le-am spus nimic altceva decât cele pe care mi le-ai poruncit să le spun: „Să vă închinaţi lui Allah, Domnului meu şi Domnului vostru”” (Şura 5 „el-Maide”, §72).

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN [Comentează ultimul citat din Coran:]

„Şi scriind [Mahomed] multe alte asemenea monstruozităţi în această scriere [Coran], care este de râs (ridicolă), se laudă că ea a coborât la el de la Dumnezeu!” («Περί αιρέσεων», [„Despre eresuri”], ρα’, stihurile 38-39, traducere).

Sursa

http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/02/03/unde-am-ajuns-un-patriarh-ortodox-daruieste-un-coran/

Sinaxa preotilor si monahilor ortodocsi care s-a tinut in Volos, februarie2010, despre implicaţiile ecumenismului

Principalii vorbitori au fost parintele Theodoros Zisis, parintele Gheorghios Metalinos, parintele Iosif, staretul manastirii Xiropotamu. Au fost reprezentanti sau stareti ai manastirilor, schiturilor si chiliilor din Sfantul Munte Athos, cat si a manastirilor de pe teritoriul Greciei, protoprezbiteri si preoti din toate eparhiile.
Iata care sunt punctele principale pe care eu le-am notat:
1. Nu intra nici o tara in UE daca nu se inchina la papa, de aici putem intelege reactiile ciudate(aplecate spre ecumenism) ale unor ierarhi din Serbia si Hertegovina.
2. ecumenistii au ca tinta sa fie recunoscuti episcopii Romano Catolici ca si Episcopi Ortodocsi!
3. se fac canonizari ''politically corect'' cum este Hrisostom de Smirna care se stia ca este mason ( in momentul in care Sinodul Greciei a anatematizat masoneria trebuia sa specifice ca aducerea masonilor la Ortodoxie sa se faca prin Mirungere cu lepadarile de rigoare!) Kazantakis a fost afurisit de Biserica, dar anul trecut i s-a savarsit slujba parastasului! Masoneria propovaduieste o credinta crestina fara Hristos (hai mai bine sa vorbim despre mediu), apoi face prozelitism masonic cu emblema patriarhului Bartolomeu! Inceputul l-a facut Meletie Metaxachis (mason) care a facut prima miscare anatematizata de Biserica -schimbarea mineologului!
4.Asupra Patriarhului Georgiei s-au facut presiuni enorme ca sa reintre in CBM, si sa anuleze hotararile Sinodului Georgian in privinta neacceptarii miscarii ecumeniste de catre Biserica Georgiana. Aceste presiuni au fost exercitate constant de catre Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol!
In ultima faza, Patriarhul Ilias al Georgiei, necedand presiunilor, a fost chemat la Constantinopol pentru o intrevedere cu Partiarhul Bartolomeu ''intre patru ochi'' Patriarhul Bartolomeu i-a cerut ca intrevederea sa se faca numai cu un traducator din partea Patriarhiei Ecumenice, dar Patriarhul Ilias nu a acceptat decat cu conditia ca si el sa aiba traducatorul lui, din partea bisericii Georgiene. In cele din urma intalnirea celor doi intaistatatori a avut loc la Istambul avand fiecare cate un traducator.
Iata care a fost scopul aceste foarte scurte intrevederi, dar de o insemnatate colosala: Patriarhul Bartolomeu ii spune Patriarhului Georgiei urmatorul mesaj:
- Daca nu veti intra din nou in CMB veti avea ca tara probleme mari!
Desi aceasta intalnire a fost considerata de Patriarhul Bartolomeu foarte secreta, Patriarhul Ilias a facut-o publica, avand ca martor pe traducatorul georgian care la insotit la intalnire!
Stim care au fost evenimentele care au urmat apoi in Georgia, care au adeverit spusele Patriarhului Bartolomeu! Totodata, dupa aceasta intrevedere Patriarhul Georgiei va fi otravit, dar scapat prin Ajutor Dumnezeiesc de moarte!
5. Pe data de 29 aprilie 2010 in Pireu, in stadionul Irinis kai Filias va fi gazduit simpozionul '' locul episcopului Romei in Biserica'' (locul lui e, desigur, in pridvor pentru a i se face lepadarile - de va voi) cu binecuvantarea Mitropolitului Pireului Serafim. Acesta va fi facut ca un raspuns Ortodox la ceea ce s-a tinut in Cipru si va urma sa se desavarseasca la Viena!

Un Post Binecuvantat.

IPS Bartolomeu Anania îi face portretul lui Iuda. "Iuda", nu simţi cum te cuprinde frigul şi întunericul?

Unitatea Ortodoxiei, amenintata de problema Primatului papal

In perioada 16-23 octombrie 2009, s-a intrunit in Paphos-Cipru Comisia Mixta Internationala pentru Dialog teologic dintre ortodocsi si romano-catolici, care a avut ca tema de dezbatere “Rolul episcopului Romei in comuniunea Bisericilor in primul mileniu”. Intalnirea a fost un semiesec, reusindu-se doar semnarea unei declaratii prin care participantii au convenit asupra necesitatii continuarii dialogului, anul viitor, la Viena, in Austria, in vederea semnarii unui document final.

Intalnirea din Cipru a fost una tensionata, chiar daca declaratia consemneaza spiritul de prietenie, cooperare si incredere reciproca in care s-au desfasurat sedintele de lucru. La aceasta atmosfera au contribuit nu numai protestele unor organizatii si asociatii ortodoxe din Cipru si Grecia fata de eveniment, ci si refuzul Bisericii Ortodoxe Bulgare de a participa la lucrari, sub motivul ca, pana acum, in dialogul cu catolicii nu s-a obtinut nici un fel de progres vizibil. Apoi, mai trebuie remarcat si faptul ca dupa precedenta intalnire, cea de la Ravenna din 2007, desi documentul final nu consemneaza clar asa ceva, din cauza unor declaratii confuze, s-a acreditat ideea ca ortodocsii ar fi cedat acceptand primatul papal. La Paphos a participat insa delegatia Patriarhiei Moscovei, care, la Ravenna, parasise lucrarile din cauza participarii la dialog a Bisericii din Estonia, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica, dar nu si de Biserica Ortodoxa Rusa.

Athosul: Nu «unitatii in diversitate» a dogmelor

Incercarea de pune in discutie rolul episcopului de Roma in comuniunea Bisericilor in primul mileniu crestin s-a lovit de respingerea categorica a unor importante forte, care vad in acest dialog o amenintare vizibila pentru unitatea interioara a Bisericii Ortodoxe. In viziunea acestora, pentru a se salva unitatea ortodoxa, s-ar fi impus o intalnire interortodoxa premergatoare celei din Cipru, pentru formularea unui punct comun in ceea ce priveste dialogul cu catolicii. Ne referim aici la Sfanta Chinotita a Sfantului Munte Athos, care a adoptat o pozitie oficiala in care si-a exprimat “profunda neliniste si problematizare pentru faptul ca se discuta primatul papal inainte ca papismul sa fi renuntat la dogmele lui eretice si la caracterul sau lumesc”. Mai departe, acest for ortodox a declarat ca “singura conditie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinta ortodoxa si la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe si nu «unitate in diverisitatea» dogmelor”.
Cam in acelasi sens s-a exprimat si Dimitrios Tselenghidis, profesor la Facultatea de Teologie a Universitatii Aristotelice din Tesalonic, intr-o notificare catre Sinodul Bisericii Greciei, in care, printre altele spune: “Sa mi se permita si aici sa amintesc adevarul istoric indiscutabil: niciodata Biserica in primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreun merit primat de autoritate si jurisdictie pe plan universal. Autoritatea suprema in Biserica din intreaga lume a fost exercitata intodeauna numai si numai de catre Sinoadele Ecumenice... De altfel, niciodata Biserica Ortodoxa nu a acceptat primatul papal, cum a fost inteles si interpretat acesta de catre Consiliul I Vatican, care l-a proclamat pe papa ca interpret infailibil al constiintei Bisericii, cu posibilitatea de a fi in opozitie chiar si cu hotararile unui Sinod Ecumenic.”

Problema uniatiei si «falsa» unitate ecleziologica

L’Observatore Romano din 17 octombrie aduce in discutie si relatiile “otravite” dintre cele doua Biserici (Ortodoxa si Catolica) din cauza problemei uniatiei. Din acelasi motiv, 18 asociatii ale laicatului din Romania cereau Sfantului Sinod de la Bucuresti sa retraga delegatia mandata sa dialogheze la Paphos. Foarte optimist insa s-a aratat Arhiepiscopul Hrisostomos, Intaistatatorul Bisericii Ciprului, care a declarat ca este “necesar sa dialogam cu scopul de a afla credinta comuna si sa mergem impreuna pe drumul mantuirii, potrivit rugaciunii lui Hristos “ca toti sa fie una”. De altfel, acesta a condamnat cu vehementa manifestarile de protest care au deranjat vizibil dialogul. Nu de parerea Arhiepiscopului Hrisostomos este Mitropolitul Pavel de Kirineia, care, analizand textul de la Ravenna, spune ca “greseala de baza a acestuia este ca membrii ortodocsi ai Comisiei considera ca interlocutorii lor non-ortodocsi apartin aceleiasi Biserici, dand impresia ca intre Biserica Ortodoxa si romano-catolicsm exista unitate eclesiologica, insa fara a se reclama anumite conditii teologice pentru aceasta”. In aceste conditii, este greu de anticipat ce se poate hotari la Viena anul viitor. Un lucru este clar: mult-dorita unitate crestina va fi greu de realizat dupa atatea secole de schisma. In acest moment, nici una dintre parti nu pare a fi pregatita pentru a implini acest maret deziderat crestin.

Dumitru Manolache
Gardianul

Cuviosul Serafim Rose despre ecumenism, zelotism si calea imparateasca

“Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblam pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme. - Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a

Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie „ecumenica”, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din zilele de pe urma.
Stim, cu siguranta, ca aceasta incercare a lui Satan nu va izbandi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pana la sfarsitul lumii si Il va intampina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihanita si nestricata de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a ne trage din sanul ei?
Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul de a fi dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire „ecumenica” a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca „nimic nu ne desparte cu adevarat” de toti ceilalti care isi spun crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta, si chiar a cunoscut, dupa aceasta, o perioada de prosperitate in exterior si de inflorire duhovniceasca in launtrul ei; dar dupa noua falsa unire, ce se urmareste acum, cu un elan sporit, va mai dainui Ortodoxia in afara catacombelor si a pustiei?
In timpul ultimilor zece ani si mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Atenagoras si urmasii sai, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja ingrijorator de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recenta declaratie „ecumenica” a Patriarhiei Constantinopolului, „Marturisirea de la Tiateira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb., 1976) este indeajuns de graitoare spre a dovedi cat de mult s-a pierdut din constiinta ortodoxa de catre Biserica Locala ce era odata intaia intre Bisericile Ortodoxe la marturisirea adevarului lui Hristos; acest document sinistru arata doar cat de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiti in „crestinatatea” heterodoxa a Apusului, inainte chiar de Unirea formala ce inca se pregateste.
Radacinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc pana la renovationismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. In Biserica Rusa, aceste tendinte au zamislit, pentru inceput, miscarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a incercat sa il inlature pe Patriarhul Tihon si sa „reformeze” Biserica intr-o maniera protestanta radicala, iar apoi - ca un urmas mai „conservator” al „Bisericii Vii” - institutia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la inceputuri, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia si telurile comuniste (conform scandaloasei „Declaratii” a Mitropolitului Serghie din 1927), si doar in ultimele decenii s-a aventurat, iarasi, pe taramul renovationismului ecleziastic, prin participarea sa activa in miscarea ecumenica. In Biserica Greaca, situatia a fost asemanatoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovationist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de catre Patriarhul Meletie Metaxakis de trista amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de catre lumea ortodoxa, si renovationistii au trebuit sa se multumeasca doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra catorva Biserici ne-slave.
Mari miscari de protest s-au ridicat impotriva reformatorilor, atat in Biserica Rusa, cat si in cea Greaca, cauzand diviziuni profunde, ce s-au pastrat pana acum in lumea ortodoxa. In Biserica Rusa, serghianismul a fost respins cu hotarare de catre vasta majoritate a episcopilor si credinciosilor, in frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; aceasta miscare „iosifita” s-a organizat. Mai apoi, intr-o oarecare masura, si a devenit cunoscuta drept „adevarata biserica ortodoxa”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, pana in ziua de astazi, invaluita de taina, insa, in ultimii ani, o serie de marturii surprinzatoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumina, ducand la masuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei intai statator (Mitropolitul Teodosie), ca si cel al unuia dintre cei zece sau mai multi episcopi ai ei (episcopul Serafim). In diaspora, Biserica Rusa din afara Rusiei s-a angajat chiar de la inceputurile serghianismului, in 1927, intr-o pozitie anti-serghianista ferma, si, cu numeroase ocazii, si-a exprimat solidaritatea fata de adevarata biserica ortodoxa din Rusia, refuzand, in acest timp, comuniunea deplina cu Patriarhia Moscovei. Traditionalismul ei intransigent si neclintit in aceasta problema, precum si in altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii rusi ai Europei Apusene si ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al 20-lea, ei despartindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusa din afara Rusiei, cauzand astfel actualele deosebiri de „jurisdictie” din diaspora rusa.
In Grecia, miscarea de protest, printr-un instinct ortodox asemanator, a luat si ea denumirea de „crestini ortodocsi adevarati“. De la inceputurile ei din 1924 (cand s-a introdus reforma calendarului), miscarea a fost puternica mai ales printre calugarii, preotii si mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a parasit Biserica de stat a Greciei si s-a alaturat miscarii a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta isi urmeaza pana astazi viata si organizarea pe deplin independenta, cuprinzand circa o patrime din totalitatea crestinilor ortodocsi din Grecia, si poate peste jumatate dintre calugari si maici. Desi este cunoscuta popular ca „vechii calendaristi” („stilisti”), „adevaratii crestini ortodocsi ai Greciei” sustin un traditionalism ferm in viata si, in general, in gandirea ortodoxa, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatra de temelie a modernismului si reformismului.
In timp ce cancerul „ecumenist” roade astazi tot mai mult din ramasitele madularelor glasuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescanda este aratata, de catre cei mai simtitori membri ai jurisdictiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei si reprezentantilor Bisericilor anti-ecumeniste si anti-reformiste ale Rusiei, Greciei si diasporei. Unii, vazand ca jurisdictiile „oficiale” urmeaza in mod irevocabil o directie anti-ortodoxa, le abandoneaza ca pe niste nave ce se scufunda si vin in randul „adevaratilor crestini ortodocsi”; altii, nadajduind inca la o revenire catre orientarea ortodoxa, in ortodoxia mondiala, considera pentru moment a fi de ajuns sa isi exprime simpatiile pentru „adevaratii crestini ortodocsi” si sa protesteze cutezatori impotriva mentalitatii „reformiste” din jurisdictiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Intai Statatorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coarda sensibila in cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar daca raspunsul „oficial” la ele a fost, in mare masura, tacerea sau ostilitatea.
Astazi, mai mult ca in orice alta perioada a luptei de 50 de ani pentru pastrarea traditiei Ortodoxe intr-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevarate si intransigente ar putea fi auzita in intreaga lume si ar putea avea un efect profund asupra directiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, intr-adevar, este deja prea tarziu a impiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovationist si Unirea „ecumenica” ce zace in spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse sa paseasca indarat de la calea aceasta dezastruoasa, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdictii ce o vor urma pana la capat; si in orice caz, persoane sau chiar comunitati intregi pot fi salvate, cu siguranta, de la aceasta cale, fara a-i mai mentiona pe acei heterodocsi ce si-ar mai putea afla calea catre sanul mantuitor al adevaratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi - fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora - unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) - conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:
„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare - atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:
„Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.
Spiritul de „reforma” este atat de predominant astazi, incat oricine ale carui vederi sunt hranite de „duhul vremurilor” va privi moderatia cea cu adevarat Ortodoxa ca apropiata „fanatismului”, dar cine cauta catre problema cu mai multa profunzime si foloseste standardul patristic, va gasi calea imparateasca a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un invatator ortodox al zilelor noastre nu ofera un asemenea model de moderatie graitoare si inflacarata, precum raposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului; numeroasele sale articole si predici respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara vreo abatere la „dreapta” ori la „stanga”, accentuand in mod constant asupra laturii duhovnicesti a Ortodoxiei celei adevarate. (Vezi mai ales articolul sau „Ravna sfanta“, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost asezata, din pronia dumnezeiasca, intr-o pozitie foarte avantajoasa spre a pastra „calea imparateasca” in mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al 20-lea. Vietuind in exil si saracie, intr-o lume ce nu a priceput suferinta oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra pastrarii neschimbate a credintei ce ii uneste norodul, aflandu-se, in mod firesc, straina intregii mentalitati ecumenice, care este intemeiata pe indiferenta religioasa si auto-satisfactie, pe bogatie materiala si internationalism fara de suflet. Pe de alta parte, a fost tinuta de la a cadea in extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaratia ca Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fara de har) de catre constientizarea profunda a faptului ca biserica serghianista din Rusia nu este libera; cineva, desigur, poate sa nu aiba nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situatiei ei este cel mai bine sa fie lasata unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Daca pare a exista aici o „contradictie logica” („daca nu ii tagaduiti Tainele, atunci de ce nu sunteti in comuniune cu ea?“), aceasta e o problema doar pentru cei rationalisti; cei ce se apropie de problemele bisericii atat cu inima, cat si cu cugetul, nu au nici o dificultate in a accepta pozitia aceasta, care este testamentul lasat Bisericii Ruse a Diasporei de catre inteleptul ei Intai Statator, mitropolitul Anastasie (+1965).
Traind in libertate, Biserica Rusa din afara Rusiei a socotit drept una din indatoririle ei de capatai exprimarea solidaritatii si a comuniunii depline cu subterana „Adevarata Biserica Ortodoxa a Rusiei“, a carei existenta este ignorata cu desavarsire si chiar negata de catre ortodoxia „oficiala”. La vremea randuita de Dumnezeu, cand vor trece incercarile teribile asupra bisericii si poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea intelege mai bine situatia Bisericii Ruse; pana atunci, tot ceea ce poate nadajdui cineva este, ca si pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere sa nu puna sub semnul intrebarii dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele ramanand indelunga vreme in comuniune cu ea (pana ce neparticiparea ei la miscarea ecumenica a izolat-o si a facut sa devina un repros la adresa celorlalte Biserici, indeosebi in ultimul deceniu), si, pana in ziua de astazi, ele rezistand (cel putin pasiv) la incercarile de provenienta politica, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatica” si „necanonica”.
In ultimii ani, Biserica Rusa din afara Rusiei a mai acordat sustinere si recunoastere si „Adevaratilor Crestini Ortodocsi ai Greciei”, a caror situatie, de asemenea, a fost extrem de dificila si neinteleasa. In Grecia, intaia lovitura impotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atat de mortala precum „Declaratia” mitropolitului Serghie in Rusia, si din aceasta pricina a durat mai multa vreme ca constiinta teologica a grecilor ortodocsi sa zareasca intreaga ei semnificatie anti-ortodoxa. Mai mult, putini episcopi din Grecia au fost indeajuns de curajosi spre a se alatura miscarii (in vreme ce, in comparatie, numarul episcopilor ne-serghianisti de la inceputuri era mai mare decat al intregului episcopat al Bisericii Greciei). Si doar in ultimii ani, cauza vechilor calendaristi a devenit chiar „respectabila intelectual”, de vreme ce tot mai multi absolventi de facultate i se alatura. De-a lungul anilor, a suferit persecutii, uneori destul de puternice, din partea Statului si a Bisericii oficiale, si pana in ziua de astazi a ramas desconsiderata de catre cei „sofisticati” si fara nici o recunoastere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neintelegerile si dezbinarile interne au continuat sa slabeasca cauza vechilor calendaristi, precum si lipsa unui glas unic si unanim, care sa exprime sustinerea lor pentru Ortodoxia patristica. Totusi, pozitia lor fundamental ortodoxa nu poate fi negata, si nu pot fi intampinate decat cu bucurie asemenea prezentari glasuitoare ale ei, precum se pot vedea in articolul ce urmeaza.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unitati fundamentale a cauzei adevaratei ortodoxii din intreaga lume, fie in Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendaristi ai Greciei sau in Biserica Rusa din afara Rusiei, i-a facut pe unii sa gandeasca in termenii unui „front unit” al Bisericilor marturisitoare, spre a se opune miscarii ecumenice care a luat in posesie ortodoxia „oficiala”. Totusi, in conditiile actuale, acesta se va materializa cu greu; si, in orice caz, este o viziune politica asupra situatiei, ce priveste intr-o maniera prea exterioara semnificatia misiunii adevaratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva „ortodoxiei ecumeniste”, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai ortodoxiei celei adevarate din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica. Fie ca Dumnezeu sa isi tina zelotii pe calea imparateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Lui Biserici, pana la sfarsitul veacului!”

Acest articol a aparut in original in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.