Se afișează postările cu eticheta Vlad Parau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vlad Parau. Afișați toate postările

duminică, 28 martie 2010

Basarabia lui Eminescu si Unirea


Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la

Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.

In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU, pentru VEGHEA

BASARABIA LUI DUMNEZEU - VIDEO



Sursa: Blog Vlad Parau

vineri, 19 martie 2010

Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE! (III). Argumente de ordin european.

La acest capitol, Laszlo Tokes denaturează sensul politicii de descentralizare şi regionalizare practicate în UE, care nu face decât să contribuie la stimularea iniţiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale şi la mai buna absorbţie a fondurilor şi investiţiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea - nu întotdeauna eficientă şi uneori păguboasă - a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale şi pentru atragerea turiştilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice!

Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparţin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât prezentul şi viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat.

Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanţă Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleaşi arme, folosind argumente de ordin european. Direcţia actuală generală este aceea de UNIUNE şi unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduieşte cu un idealism naiv „tendinţa naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeaşi mare familie, unite printr-un spaţiu şi printr-o istorie, cultură comune, cât şi prin nou-elaborate valori comune“, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcţia federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei“. Îmbrăţişând naţionalismul şi secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniţi într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităţilor prezentului. Cum te poţi declara pe de o parte european şi frate cu alte 26 de popoare din, nu-i aşa, „marea familie“, câtă vreme nu poţi fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ţi capul numai după autonomie teritorial-etnică şi secesiune?

Ar trebui totuşi să privim în trecut la declaraţiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simţ, în liniile fireşti ale direcţiei europene. Oare nu urmăreşte domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă şi pompoasă de „autonomie“ mai vechile sale vise revoluţionare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria“? Un scop imposibil dacă îl afişezi public, dar, redus deocamdată la scara Ţinutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu paşi mărunţi, dar siguri. Cine nu cunoaşte schema deja consacrată a tranziţiei unui teritoriu de la un stat la altul: autonomie - independenţă şi, după caz, unire? Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmăreşte la ora actuală în Transnistria şi în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate şi adaptate contextului. Nihil novi sub sole.

Însă cei care privesc mai cu atenţie aşa-numitul Ţinut Secuiesc pe harta administrativă actuală a României vor putea înţelege mai mult: cele trei judeţe din inima ţării corespund cu exactitate jumătăţii estice a teritoriului revendicat şi anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admiţând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României şi-ar dobândi autonomia şi, cu timpul, un soi de independenţă, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un cleşte: la stânga - unguri, la dreapta - unguri. Toată zona dintre Ungaria şi enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influenţe maghiare. Ar fi începutul sfârşitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ‘90.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimaţi în România, nu le sunt subminate dezvoltarea şi înflorirea culturii, identităţii şi particularităţii lor, beneficiază de reprezentare politică şi de acordarea tuturor drepturilor de conştiinţă etnică, lingvistică etc. (Biserică, învăţământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat şi în perioada interbelică. Aş putea spune chiar că sunt ajutaţi şi încurajaţi, până la o discriminare pozitivă - românii din cele trei judeţe, majoritari în ţara lor, dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puţin susţinuţi decât conaţionalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace şi armonie cu românii, să îşi dorească o separare şi o delimitare atât de pronunţate? Pentru ce această învrăjbire şi tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, şi nejustificată prin realităţile din teritoriu? Fiindcă ştiut este că recurgerea la mişcări etnopolitice de separare şi autonomie, în condiţii naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust şi de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune şi nemulţumire generalizate. Or, aceste premise lipsesc cu desăvârşire şi se vede de la o poştă că întregul fenomen este artificial coordonat şi amplificat. Într-o Europă în care se tinde spre eliminarea oricăror frontiere şi spre o coeziune internaţională şi interetnică din ce în ce mai puternică, se trezeşte cineva, înarmat până-n dinţi cu argumente pretins europene, să sape noi tranşee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral şi anacronic!



III. Nevoia secuilor de a îşi reprezenta interesele



Episcopul Laszlo Tokes susţine că o bună reprezentare şi apărare a intereselor populaţiei majoritare din cele trei judeţe depinde neapărat de autodeterminarea şi autoguvernarea pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, autonomia este condiţia sine qua non pentru ca această populaţie să fie bine reprezentată. De fapt, nu face altceva decât să denatureze din nou adevărul, de data aceasta într-o manieră de-a dreptul grosolană. El asociază o idee justă şi de necombătut (aceea a democraţiei, a dreptului poporului de a guverna în interesul său) ideilor sale necinstite şi lipsite de bună-credinţă.

Interesele secuilor şi ale ungurilor au fost constant apărate, ele găsindu-şi întotdeauna reprezentare şi apărare atât în plan local, cât şi central, prin mecanismele democratice româneşti. În primul rând, Constituţia României şi toate partidele politice de după 1989 care au vegheat la implementarea şi aplicarea prevederilor ei au garantat respectarea tuturor drepturilor minorităţilor, înflorirea şi păstrarea specificului etnic, culorii locale şi identităţii acestora, participarea activă a minorităţilor în sistemul politic şi la luarea deciziilor, implicarea democratică şi iniţiativele constructive. În al doilea rând şi în mod particular, UDMR (care nici măcar nu este un partid politic, având statut de organizaţie neguvernamentală, dar participând la guvernare fără probleme, deşi la limita constituţionalităţii) a participat întotdeauna la guvernare (pe plan local şi central), aflându-se mereu la putere din 1989 încoace, indiferent de schimbările politice şi alternanţa la putere a celorlalte formaţiuni. Astfel, o dată în plus, interesele ungurilor au fost întotdeauna plenar apărate şi reprezentate cum se cuvine, fără a fi nevoie pentru asta de autonomie teritorială.



IV. Ridicarea nivelului de trai al populaţiei



Pentru a nu crede lumea că adepţii autonomiei sunt doar nişte naţionalişti şi joacă numai cartea revizionismului, dintr-odată lupul a îmbrăcat haina inofensivă a preocupărilor cu caracter profund social. Se inoculează ideea că o guvernare locală ar putea mai bine contribui la valorificarea şi gospodărirea fondurilor şi la luarea de iniţiative în folosul comunităţii. Aceste probleme corect întemeiate nu şi-ar găsi rezolvare decât prin autonomia, repet, TERITORIALĂ. Lucru cu totul fals şi exagerat peste măsură. Prin politica europeană a descentralizării şi a sporirii puterii în plan local, aplicată şi de ţara noastră, ridicarea nivelului de trai al populaţiilor locale se va produce în toate regiunile României, inclusiv în cele trei judeţe, fără a fi nevoie de autonomii TERITORIALE, aici fiind vorba în principal de pârghii economice şi administrative.

În concluzie, ne putem lesne da seama de fragilitatea unor idei prezentate ca argumente absolute în favoarea autonomiei teritoriale. Drepturile de conştiinţă şi autonomia culturală a minorităţilor au fost şi sunt respectate şi apărate. Când însă vine vorba de împărţiri teritoriale pe criterii etnice, nu putem constata decât exagerare, distorsionare a adevărului, amplificare artificială, tensionare, învrăjbire şi rele intenţii. România este un stat democratic şi oferă drepturi egale tuturor cetăţenilor săi. Deşi unii se doresc „mai egali“ decât restul lumii. Să nu uităm totuşi că ţara noastră este şi va rămâne un stat naţional UNITAR!



Scris de Vlad Pârău





Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE! (II). Laszlo Tokes şi ideea falsificatoare a „autonomiei seculare în Transilvania“.

Din toate aceste trei realităţi istorice, eludând porţiunile de adevăr incomode şi supralicitând porţiunile convenabile (ideea de „autonomie“), falsificatorul Laszlo Tokes fabrică prin mixaj strălucita idee a „autonomiei seculare în Transilvania“ pe care o prezintă cu fast ca argument de necombătut pentru actualele tentative de secesiune ale secuilor. Ceea ce nu spune domnul Tokes este tocmai faptul că secuii beneficiau de autonomie DIN PARTEA REGATULUI UNGARIEI. Or, cum acest regat nu mai există, este o absurditate să pretinzi României nişte privilegii pe care le-ai avut în evul mediu din partea Ungariei şi care erau acordate tocmai pentru activitatea împotriva populaţiei româneşti.

Să mergem mai departe. Treptat, revoltele românilor (care, după spusele domnului Tokes, beneficiau de toată autonomia din lume) - fie de natură culturală, fie de natură armată - încep să se înmulţească. În fruntea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a situat episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, cel care, în 1744, îi înaintează Mariei Tereza memoriul „Supplex Libellus“, în care cerea anularea legilor discriminatorii pentru români şi acordarea de drepturi naţionale. Apare „Şcoala Ardeleană“, curent cultural promovat de o elită intelectuală, fundamentând ideologia naţională românească mai ales în forma ei politică. Se produce Marea Răscoală ţărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cuprinzând o mare parte a Transilvaniei. În 1791, reprezentanţii Şcolii Ardelene elaborează documentul „Supplex Libellus Valachorum“, prin care cer ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de „admişi“/“toleraţi“ şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor, precum şi egalizarea în drepturi a clerului şi nobilimii cu plebea (cu referire la Tripartitum-ul din 1517 care delimita nobilimea de ţărănime, excluzându-i astfel pe români de la viaţa politică), reprezentare politică proporţională, drepturi lingvistice etc.



Revoluţia de la 1848 - ungurii pe contrasens cu românii



De atâta culme a „autonomiei“ de care se bucurau românii „toleraţi“, cu prilejul anului 1848, izbucnesc în Ardeal două revoluţii simultane. Aceea a românilor, care vor lupta sub comanda lui Avram Iancu (pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei şi împotriva înglobării ei totale de către Ungaria, pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare, pentru acordarea drepturilor de conştiinţă identitară: introducerea limbii române ca limbă oficială, învăţământ în limba română), şi aceea a ungurilor (care respingeau acordarea drepturilor naţionale pentru români şi luptau pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria, deci pentru desfiinţarea autonomiei). Prin urmare, ce anume cereau românii care, în viziunea lui Laszlo Tokes, s-au scăldat de când lumea în autonomia pe care Ungaria Mare le-a oferit-o dintotdeauna? Tocmai AUTONOMIE cereau! Şi nici măcar o autonomie teritorială, cum doresc astăzi secuii, ci doar una culturală (recunoaşterea drepturilor naţionale). Nu puteau dori o autonomie teritorială, de vreme ce Transilvania era deja autonomă. Ei nu făceau decât să apere această autonomie care se dorea anihilată prin anexarea la Ungaria. Iată că tocmai ungurii au fost cei care doreau desfiinţarea „autonomiei istorice a Transilvaniei“ lui Tokes, şi nicidecum românii!

După Revoluţia din 1848, în Transilvania se instituie regimul habsburgic neoabsolutist, caracterizat prin centralizare şi germanizare. De unde autonomie? De unde limbă română? Abia în perioada 1861-1866, în cadrul unui regim politic liberal, Transilvania îşi recapătă autonomia „istorică“ şi românii primesc pentru prima dată (după câte secole?) recunoaşterea drepturilor lor de conştiinţă şi identitate (deci o autonomie culturală): egalitatea naţiunii române faţă de naţiunile conlocuitoare, oficializarea limbii române (alături de ungurească şi germană), înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (avându-l în frunte pe Andrei Şaguna).

Minunea nu va dura prea mult. Din 1867 ia naştere Austro-Ungaria. Dualismul austro-ungar este un compromis dintre curtea de la Viena şi nobilimea ungurească, având ca scop salvarea fostului Imperiu Habsburgic, pe punctul de a se dezmembra. Cu această ocazie, Ungaria anexează Transilvania (deci adio „autonomie istorică“, domnule Tokes!) şi aplică legi antiromâneşti, desfiinţând total drepturile naţionale ale românilor, abia cucerite în timpul regimului liberal (deci adio autonomie culturală, domnule Tokes!).

Bineînţeles, şi sub Austro-Ungaria românii „strigau de fericirea unei autonomii istorice în Transilvania“, domnule Tokes! Iată ce strigau: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 (în care se cerea întoarcerea la statutul de autonomie a Transilvaniei şi respectarea drepturilor naţionale ale românilor statuate sub regimul liberal anterior); Memorandumul înaintat în 1892 împăratului de la Viena (în care se denunţa anexarea Transilvaniei şi pierderea autonomiei, maghiarizarea forţată şi politicile antiromâneşti, cerându-se acordarea drepturilor naţionale pentru români). În replică, în 1894, semnatarilor Memorandumului li se oferă libertatea şi autonomia cea mai dulce din câte există: puşcăria, de unde vor fi scoşi doar cu intervenţia ulterioară a Regelui Carol I al României.

Iată, deci, în ce a constat „autonomia istorică a Transilvaniei“ pe care secesionistul Laszlo Tokes o trâmbiţează pe toate gardurile şi chiar şi pe postul naţional de radio!



Ungaria Mare - o gigantică minciună



Putem, aşadar, constata că, în mod sistematic, după 1848, dar şi înainte, românii nu vor face decât să lupte pentru autonomia teritorială a Transilvaniei şi pentru autonomia culturală a comunităţilor româneşti (prin recunoaşterea drepturilor naţionale şi de conştiinţă). Putem chiar să afirmăm că Unirea Ardealului cu România, înfăptuită prin Marea Adunare Naţională consultativ-plebiscitară de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 nu este decât reacţia extremă a românilor, după un mileniu de „autonomie istorică“ şi de „autonomie culturală“. După un mileniu de călcare în picioare. Dintre Unire şi Autonomie (care practic nu mai existase de la 1867 încolo), singura soluţie de eliberare a românilor a fost Unirea cu ţara-mamă. Poate că, dacă Austro-Ungaria ar fi oferit românilor drepturile cerute în atâtea rânduri şi cu atâta insistenţă şi ar fi recunoscut autonomia Transilvaniei, Marea Unire de la 1918 (care a fost în primă fază o unire condiţionată, cu anumite rezerve şi condiţii - printre care şi autonomia Transilvaniei până la Unirea deplină) nu ar mai fi avut loc sau, în orice caz, dorinţa de Unire nu ar mai fi fost atât de ferventă şi unanimă. Însă, la 3 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei lansează apelul intitulat „Către popoarele mele credincioase“, un apel la federalizare pentru salvarea Imperiului. Nici măcar aici, în această ultimă încercare de păstrare a ceea ce fusese la un moment dat „Ungaria Mare“, Transilvania nu se bucura de autonomia ei, nefiind republică federativă, ci rămânând în continuare parte componentă din Ungaria. Aceasta probabil că a fost picătura care a umplut paharul, dacă ar mai fi existat ceva pe lume care ar mai fi putut face să debordeze un pahar plin şi sub presiune de secole întregi! Românii răspund apelului împăratului prin citirea în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de la Oradea (redactate de Vasile Goldiş) elaborate la 29 septembrie 1918 şi reprezentând, practic, o declaraţie de independenţă. De aici înainte, drumul Marii Uniri este deschis.

Iată, aşadar, toate argumentele la fel de istorice care contrazic şi demolează în toate punctele ei teoria „autonomiei istorice în Transilvania“ fabricată de falsificatorul Laszlo Tokes. Ungaria Mare a fost, de la început şi până în ultimele ei clipe, o gigantică minciună. O minciună prin care o populaţie minoritară putea să stăpânească teritorii care nu i-au aparţinut niciodată şi să dicteze soarta diferitelor naţiuni majoritare. Normal că, atunci când te afli într-o astfel de situaţie inconfortabilă, de dominant minoritar în propriul stat, apelezi la tot felul de artificii pentru a-ţi supune populaţiile conlocuitoare şi pentru a te asigura de stabilitatea şi consolidarea propriei poziţii. Unul dintre aceste artificii este un abil joc de acordare limitată, dar şi de control şi restrângere a autonomiilor, care nu rămân decât un simplu instrument efemer şi nu au niciodată un caracter real şi „istoric“!

Odată ce Ungaria Mare a dispărut de pe harta lumii şi s-a născut România Mare, prin Constituţia de la 1923 toate minorităţile din România au primit drepturi democratice, inclusiv sau mai ales secuii şi ungurii. În acest sens, minorităţile beneficiau de: egalitate în faţa legii, partide etnice, şcoală, presă, Biserică proprii. Iată cum au ştiut românii, după aproape un mileniu de călcare în picioare a drepturilor lor esenţiale de conştiinţă şi identitate naţională în Transilvania, să răspundă răului cu binele, oferindu-le ungurilor toate facilităţile la care românii ardeleni poate nici n-ar fi îndrăznit să viseze! Cu toate acestea, ungurii s-au arătat în continuare nemulţumiţi, solicitând autonomie teritorială încă de pe atunci, din Perioada Interbelică.

(Va urma)



Scris de Vlad PĂRĂU



Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE! (II)

Curentul - vineri, 19 martie 2010





luni, 22 februarie 2010

Ultimăvara lui Vlad Pârău.

Oglinda vremurilor scapătă în vis,
Grădinile de flori din soare s-au închis
Înapoi în primul boboc ferecat,
Înapoi în primul mugur adevărat,
Ce ticăia demult, tare demult,
În ceasul seminţei de sub pământ.
Ţărâna suspină după mâna aspră şi pură
A bunicii care-o lega în frământătură
Şi-o zvârlea pe o tavă-n cuptorul de lut
Din care toate au apărut.
Şi cuptorul era undeva într-un pod
Cu mult înainte să aducă rod.
Peste el se lăsase bufnind un capac
De ladă de zestre în care dorm şi tac
Toate basmele pe care le asculta odată
Bunica pe vremea când era fată
Cu păr până-n pământ, cu suflet de crin,
Cu obraz de zăpadă picurată cu vin,
Priviri de cosânzeană venită dintr-alt veac
De pe când cerul era numai un lac
Pe care pluteau mici bărci de hârtie
Plăsmuite de Adam şi Eva în a lor Copilărie,
Când se jucau în Rai, fericiţi şi prunci.
A trecut tare mult de atunci.
Picur cu picur, primăvară cu primăvară, păpădiile s-au făcut mov;
Răsar ca umbra stelelor şi pâlpâie fără istov,
Puful lor se împrăştie visător în vânt
Pe cerul celui mai frumos mormânt.
În zilele din urmă bate viscolit un dor,
Trezind cărbuni uitaţi prin sobe fără horn
Şi oamenii tuşesc din când în când
De fumul ce l-au strâns în ei fumând.
Deasupra lor, frumoasa pasăre măiastră se ridică,
Peste împărăţii de negură ea bate din aripă,
Rubinul ochiului ei plânge tricolor
Slobozind un ţipăt scurt, sfâşietor.
Un fior rece-adie, interzis,
Pe dalba lume de umbră şi vis
În vreme ce încet se lasă seara
Cu noul anotimp, Ultimăvara.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Pamfletul unui tânăr român împotriva reeducaţilor care-şi înjură propriul popor. Despre mentalitatea antiromânească inoculată agresiv de mass-media

Astăzi vecinul de deasupra a reuşit să fie adorabil. Pentru prima oară după mult timp. Şi, vă asigur, complet lipsit de orice intenţie reală de a fi astfel.

E vorba despre un personaj care s-a născut şi trăieşte în televizor, un personaj care urmăreşte cu atât de mare implicare emoţională canalele TV încât totul se transformă în spectacol, iar asta nu din pricina televizorului. Trecând, evident, peste neplăcerile cauzate de faptul că ascultă şi comentează programele favorite la maximum de intensitate sonoră, ceea ce transformă etajele de deasupra şi de sub el în „subscriberi” imediaţi şi nelipsiţi la şourile lui de răfuială personală cu televizorul, bătrânul în cauză e tipul de om atât de spălat la creier şi cu o dinamică emoţională atât de rudimentară încât crede sincer în basme de felul:



1)Clientul nostru, stăpânul nostru! Prin urmare el însuşi, în calitate de telespectator de cursă lungă, este centrul şi buricul şi fruntea preocupării demersului jurnalistic. Adică mitul societăţii de consum în general – noi ne facem luntre şi punte pentru ca TU, minunatule, unicule, nepreţuitule, să fii bine încornorat –pardon!, informat.

2)Scopul televiziunii este acela de a aduce adevărul la lumină. Adevărul care ne va face liberi. Gândeşte liber! În sensul ăsta, dacă mâine Andreea Esca ar ieşi pe post şi ar spune că extratereştrii sunt mici, latră, dau din coadă şi se îndreaptă spre Pământ, vecinul ar fi primul care şi-ar pregăti arsenalul de oase în vederea „primului contact”.

În afară de meciurile de fotbal („Extra-uordi-naaaar!”, „Huooo!”, „Cea-pamă-tii-dear-bitruuu!”), ştirile „din oră în oră”, cu dezvăluiri, crime şi cancan („Cola-bora-toral-fostei-securi-tăăăăţi!”, „Curvă-cupa-tala-maaa!”, „Hoţla-banu-publiiic!”, „Măta-degu-vernpost-decem-briiist!” ), mai nou justiţiarul de cartier urmăreşte cu mare implicare emisiunile de campanie electorală în care, fireşte, se minte despre binele cetăţeanului, interesele Naţiunii, Poporul Român, etc.



Bunăoară, astăzi am fost trezit din somnul de după-amiază de o culme a mugetului patriotic, izbucnită în valuri de reverberaţie direct din tavan: „Poporul Român? Îmi bag (... ) în Poporul Român!”... Exclamaţia a fost într-atâta de adorabilă, încât, chiar şi pe jumătate buimac de somn, nu am putut să nu mă amuz de aforismul bătrânului proletar, iertându-l în parte pentru plăcerea de a îmi fi retezat cu atâta fermitate somnul. Desigur, era izvorâtă ca o reacţie de antipatie faţă de bătălia politică pentru propăşirea şi prosperitatea, nu-i aşa, a poporului. Însă trăda o mentalitate implantată agresiv şi sistematic de mass-media ultimilor 20 de ani – anti-Românismul, fobia de tot ce este românesc, ruşinea de apartenenţa la Poporul Român.

Evident, o astfel de mentalitate se bazează pe un sofism de cea mai joasă speţă – „scursurile, coloraţii, cocalarii, găinarii, mitocanii, oportuniştii, curvele politice, uscăturile în general sunt o comunitate vrednică de repulsie” PLUS „toţi aceştia constituie o parte din Poporul Român” REZULTĂ „Poporul Român este o comunitate vrednică de repulsie”. Astfel de mentalităţi au fost înşurubate în conştiinţa publică prin campaniile mediatice susţinute de distrugere şi terfelire a valorilor româneşti, iniţiate de către tembeliziunile plătite din banii ştim noi cui. Procedeul este oarecum rudimentar: promovăm în mod organizat mediatizarea tuturor fărădelegilor, iar acolo unde ele nu există, le fabricăm, timp în care cenzurăm ferm toate ştirile care nu conţin violenţă, sex, sânge, scandal, hoţie, perversiune, abuz, crimă, etc. În general, totul se reduce la contaminarea mentalului colectiv cu scene de răutate maximă, până în punctul în care, confruntat din când în când şi cu evenimente similare în imediata lui apropiere, omul trage concluzia că de fapt aceasta ar fi realitatea în general. Orice fereastră luminoasă trebuie cu străşnicie închisă, toate exemplele pozitive fiind cu desăvârşire absente din programele TV, iar nu pentru că pe teren nu ar exista oameni de caracter, activitate culturală, lupte pentru idealuri nobile, ci din simplul motiv că ele nu prezintă interes „pentru producător”. De la desenele animate cu monştri şi mutanţi, la filmele cu distrugeri în masă şi sex sălbatic, la ştirile de la ora 5 cu micuţe violate şi soacre spânzurate, la emisiunile politice cu Mitici şi Băsei şi Boci şi Ridzi şi Pippidi şi Udrea, la emisiunile de îndobitocire colectivă de la Radio Zu, totul basculează între „Şasă cai”,„Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.”, „România, te iubim!”, etc.



De ce acest atac generalizat la adresa României? De ce nu un atac la personajul X şi piţipoanca Y? De ce România? Admiţând că orice pădure are uscăturile ei, ideea de pădure conduce implicit la faptul că ceea ce predomină este verdele covârşitor, iar nu uscăturile ocazionale. Şi lucrul acesta nu e valabil doar pe hârtie, ci şi în viaţa de zi cu zi. Câţi nu sunt oamenii cinstiţi care îşi duc traiul zilnic între serviciu, copii şi grija casei, iar toţi aceştia pălesc în faţa unui singur descreierat care săvârşeşte cutare sau cutare faptă şocantă, în goana după celebritate ieftină? O mie contra unuia singur! Şi cu toate acestea, România este a aceluia descreierat, iar nu a restului de o mie de cetăţeni onorabili! Curat-murdar, ce să mai zic!

Dar să revenim la ieşirea vecinului meu tele-ghidat de tembeli-zor. O remarcă de genul „Poporul Român? Îmi bag (...) în Poporul Român!” este, evident, roada deceniilor de îndobitocire mediatică de după „Revoluţie”. „Revoluţie”, adică întoarcere la „Evoluţie”. Însă ea este simpatică nu prin provenienţa ei, ci prin conţinutul său. Lăsând deoparte faptul că vecinul este fără îndoială Român, şi încă unul lipsit total de glorie, onestitate şi virtute, interesant este tocmai conţinutul logic care, ca în schiţele lui Caragiale, îl face pe emiţător să afirme exact opusul alegaţiilor sale. Prima parte a cugetării se situează pe o poziţie de evidentă delimitare faţă de restul lumii, şi nu faţă de unul, doi, trei, o mie de oameni, dar faţă de un întreg popor – nu-i aşa, popor de curve, de infractori, de găinari, derbedei, mitocani şi depravaţi! Însă, absolut superb, a doua parte a cugetării, prin însăşi formularea ei academică, trădează faptul că emiţătorul face el însuşi parte din rândul găinarilor, mitocanilor şi depravaţilor pe care îi blamează. Urmând o deducţie logică, vecinul demonstrează nici mai mult nici mai puţin că-şi bagă (...) în el însuşi, crezând, fireşte, că şi-o bagă în alţii. După prea mult timp de privit la televizor, evident că ai impresia că ţi-o bagi şi în blonda de la ştirile sportive, când de fapt MÂNUIEŞTI „telecomanda” de unul singur...

Acestea fiind spuse, aveţi grijă cât de mult trăiţi în şi prin televiziune. Poate fi letal. Pentru minte, inimă şi literatură, evident!

Sursa:

http://vladparau.googlepages.com

Vezi şi Emilia Corbu: PRESA INTRE VISUL DE PRINTESA ŞI REALITATEA DE PRECUPEAŢĂ

joi, 30 aprilie 2009

Veghea: Români, vă ordon, schimbaţi paradigma! (recenzie la lucrarea lui Mircea Platon si a lui Ovidiu Hurduzeu, "A treia forta: Romania profunda")


Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)

Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”

Telectualii şi omul autentic

Însă analiza teologică a rătăcirii actuale a umanităţii nu este decât cea mai aleasă floare din grădina filozofică a acestui volum de eseistică ce nu face decât să ne vorbească pe faţă despre noi înşine. De fapt, volumul realizează o radiografie nimicitoare a întregului ansamblu de domenii şi ramificaţii ale societăţii umane, cu referire directă la România: conformismul şi impotenţa intelectuală a „culturnicilor” de serviciu, denumiţi în mod savuros drept „telectuali”(oameni instruiţi să preia în mod teleghidat conceptele prefabricate ale unei propagande alienante şi să le răspândească prin opinii „de valoare” şi luări de poziţie „decisive”); apropierea până la suprapunere a stângii şi a aşa-zisei „drepte”, liberale sau neoconservatoare, care sunt de fapt unite prin apărarea servilă a status quo-ului actual; imposibilitatea existenţei unei critici reale care să aducă schimbarea, atâta timp cât „centrul ei de greutate” se găseşte în interiorul, iar nu în afara / deasupra sistemului; conformismul non-conformismului, noţiunea de „marginalitate” şi conceptul „victimei”, pârghii de integrare subtilă şi de exercitare a controlului din partea Sistemului totalitar şi centralizator; „fermitatea în moderaţie” şi „moderaţia în fermitate” a unei culturi de faţadă al cărei unic „program” este acela de a nu supăra pe nimeni; denunţarea imposturii „intelectualităţii” („Autointitulatele elite româneşti au o singură mare grijă: să-şi cultive statutul de vedete în star system-ul dâmboviţean. De îndată ce apare o situaţie spectaculară, „elitele” nu fac decât să-şi dea savant cu părerea sau să semneze un apel împotriva unor lichele mărunte sau inexistente, în vreme ce veritabilele lichele, cele din spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă status quo-ul, nu sunt niciodată atacate”) şi exprimarea preferinţei pentru omul autentic, ireductibil, persoana-eveniment.

Tehnoglobalism sau societate personalist-conservatoare

„A treia forţă – România profundă” cuprinde şi descrieri de un realism nimicitor ale unor subiecte problematice şi emblematice ale contemporaneităţii: adevăratele raţiuni şi direcţii ale „revoluţiei” din 1989; definiţia tipului de sistem în care trăim astăzi; portretul-robot al „Matrixului”; portretul-robot al omului trăitor în Matrix („sclavul fericit” şi „omul reticular”); definirea gnosticismului şi realizarea unui set de paralele între gnosticism şi tehnoglobalism în încercarea de a demonstra originea gnostică a propagandei „lumii noi”; o scurtă istorie a „umanismului” secularizat şi a „religiei” ateiste fabricate pe bazele „Manifestelor umaniste” de pe parcursul secolului al XX-lea; o expunere a felului în care ideologii generoase (cum ar fi „setul de valori comune”, „vocaţia democratică”, „drepturile omului”) ce au stat la baza integrării României în structura superstatală tehnoglobalistă „EU-roaba” au avut ca scop real şi unic instaurarea în România, ca de altfel peste tot în lume, a consumismului ca mod de viaţă şi a identităţii date de personalizarea comportamentului consumerist; o radiografiere lucidă a sindromului stângist al „scârbei de ţară” (şi al relativizării până la dinamitare a valorilor naţionale), cât şi analizarea „cultului victimizării”, promovat de către stângiştii postmoderni ca alternativă globalistă la „cultura eroilor”, specifică statelor naţionale; o schiţă de antropologie creştină pornind de la conceptele de „ceva” şi de „cineva”, de „larvă” (mască, strigoi) şi de „persoană”, cu implicaţii în gândirea tehnoglobalistă, pe de o parte, şi în cea personalist-conservatoare, pe de alta; o analiză în profunzime a două pături sociale atinse de flagelul postmodernismului instituţionalizat - „intelectualitatea confortabilă”, acea pătură impostoare a „elitelor” auto-impuse, care se caracterizează prin anchilozare şi servilism ideologic, şi „tineretul întru eveniment”, o pătură extrem de dinamică şi cu posibilităţi extraordinare, dar care înclină să îşi irosească şansele pe altarele conformismului de tip carierist sau masificându-se şi depersonalizându-se prin excesul de tehnologie multimedia. Încheind amplul periplu prin multiplele faţete ale societăţii „vajnicei lumi noi”, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon trasează şi soluţiile unei posibile „ieşiri din Matrix”: o societate personalist-conservatoare, un „antiglobalism fără vadimism”, dar mai cu seamă întoarcerea la omul autentic, ireductibil, dat de persoană, de „chipul lui Hristos în om” - întoarcere care presupune redescoperirea şi interiorizarea Ortodoxiei ca mod de viaţă şi ca parcurs eliberator. Pentru aceasta, se impune o însuşire şi apărare conştientă a valorilor naţional-identitare Româneşti, care înglobează o tradiţie milenară şi o Ortodoxie armonios împământenită, făcând corp comun cu acel „savoir vivre”al înţelepciunii tradiţionale. Lucru imposibil fără o „schimbare a paradigmei”, în sensul părăsirii universului depersonalizant al tehnoglobalismului, cu scopul descoperirii celei de „a treia căi”- una de întors acasă. Această cale duce la o destinaţie ireductibilă şi ne-larvară (ne-golită de conţinut, valoare şi sens): „România profundă”. Însă ce este „România profundă”? „Răspunsul simplu ar fi că România profundă este România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii, etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România-ţintă. Victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu.”
„A treia forţă – România profundă” este, pe tiparul „României profunde”, o lucrare ireductibilă care nu poate fi definită decât prin ea însăşi. Genialitatea culegerii de eseuri face foarte dificilă, dacă nu imposibilă, prezentarea ei în maniera clasică a unei recenzii obişnuite de carte. Deoarece punctele de vedere şi, mai cu seamă, formulările prin care acestea sunt exprimate, sunt de o valoare şi de o unicitate cu neputinţă de egalat. Iată de ce calea cea mai înţeleaptă este să nu facem pe filozofii ideilor fără a expune mai întâi ideile. Aducerea unei colecţii de citate reprezentative se impune. Publicul cititor este cu siguranţă în măsură să tragă concluziile singur, eu nu propun aici decât o manieră de abordare a unui material ce este în sine atât de bun încât nu are nevoie de nicio altă prezentare.
Aşadar, pentru a vă dovedi justeţea punctului de vedere pe care acest volum eseistic îl propune, dublată de unicitatea formulărilor (care uneori se transformă în adevărate bijuterii stilistice şi în veritabile „lovituri de maestru”), am să vă propun o scurtă selecţie a celor mai valoroase citate pe care mărturisirea lăuntric şi dezinteresat asumată a celor doi publicişti le-a putut produce:
„Identificându-se cu trecutul ei postbelic, societatea românească ar fi putut să se plaseze într-o poziţie de exterioritate absolută faţă de vremurile comuniste. Doar dacă te situezi mintal în afara unui sistem ticăloşit îi poţi observa cu claritate racilele. Doar luând distanţă -şi trecutul interbelic înseamnă ÎNSĂŞI DISTANŢA FAŢĂ DE COMUNISM- separi adevărul de minciună, înţelepciunea de prostie, binele de rău, nevinovăţia de ticăloşie, pe Dumnezeu de Mamona. Iată de ce Iliescu & Co. şi aşa-zişii „prooccidentali” ai societăţii civile şi-au propus să discrediteze istoria interbelică.”
„Ingineria culturală urmăreşte să modifice modul în care individul percepe realitatea. Atâta timp cât imaginile rămân deconectate şi haotice, spectacolul rezultat este o mască sau mascaradă a realităţii care nu se confundă cu realitatea însăşi. Nici o forţă nu ar avea capacitatea de a unifica spectacolul aşa încât universul său fictiv să dobândească statut de realitate coerentă. Doar Reţeaua, în calitatea ei de instrument unificator, îi oferă „orientarea generală” menită să-l legitimeze definitiv în ochii telespectatorilor.”
”O dată adoptate de Reţea, ideile, conceptele, luările de poziţie sunt modificate conform protocolului circulaţiei reticulare. De pildă, Creştinismul nu mai este o religie revelată, trăită aici şi acum prin Întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, Taina Întrupării Logosului, sabia ce separă, şi tot ce ţine de dimensiunea verticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou, adaptat timpurilor. ”parcursul spiritual şi moral”, religia pietistă, iubitoare de umanitate şi de drepturile omului.”
”Vajnica Lume Nouă se construieşte pe tipar comunist. La bază, mulţimea sclavilor, iar la vârf, avangarda elitelor conexioniste. Omul reticular este acel sclav fericit care, complet angrenat, are misiunea să perpetueze hipercomplexitatea conexionistă. Proletarul avea posibilitatea să se răzvrătească. Sclavul fericit al postmodernităţii este privat de opţiunea răzvrătirii, îi rămâne însă deschis accesul la un spaţiu permisiv compensatoriu: ”societatea spectacolului”. (...) Deşi nu oferă o reală ”ieşire din sistem”, spaţiul permisiv produce măcar iluzii cu efecte terapeutice.
Omul reticular nu-şi mai permite nici revolta, nici iluziile. El este doar o funcţie în reţea, o însumare de subspecializări, un automat ”multi-task” incapabil să mai întrevadă, măcar, întregul. Viaţa sa oscilează între activitatea intensă şi inactivitatea totală. (...) Reţeaua îl separă de semenii săi şi de el însuşi în numele ”eficienţei”. (...) Fiecare reţea îl ”feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană. Spaţiul lui permisiv este servitutea totală şi ”corectitudinea politică”. (...) Abandonând atât realitatea, cât şi transcendentul, incoerente din punct de vedere conexionist fiindcă trimit la ”altceva din afară”, omul reticular este înlănţuit în ghetoul hiperspecializărilor profesionale şi identitare. (...) Scopul final al revoluţiei conexioniste este să transforme sclavii fericiţi în robi reticulari.”
”Oamenii reticulari, oricare ar fi ei, manageri superangrenaţi, homosexuali exhibiţionişti, stângişti de texte, mafioţi cooptaţi şi tutti quanti respectă protocolul utopiei conexioniste, sunt adaptaţi societăţii hipercomplexe globale. (...) Revoluţia conexionistă mondială este în plină desfăşurare. Reţeaua, prin elitele reticulare, a infiltrat instituţiile statului-naţiune. Controlează deja educaţia, mass-media şi mare parte a judecătorilor Curţilor Supreme. Aşa-numita ”societate civilă” nu e nimic altceva decât un păienjeniş de organizaţii conexioniste. Hipercomplexitatea economică supravieţuieşte datorită alchimiilor, bazate pe fiat money şi pe speculaţii ale capitalismului financiar, a cărui funcţionare este în întregime reticulară. Tehnologia informaţională, un ”network” (reţea) prin excelenţă. Chiar şi mafioţii nu mai acţionează decât în reţea. Oricare ar fi diferenţele dintre subreţele, ele funcţionează în mod asemănător, iar obiectivul final, o societate hipercomplexă planetară, este acelaşi.”
Iată şi câteva consideraţii dintr-un articol care ia ca punct de plecare recenta bătălie a ”societăţii civile” pentru scoaterea icoanelor din şcoli, dar care îşi fixează drept obiectiv să combată din rădăcini resorturile ascunse care au stat la baza acestui atac anti-creştin nemaivăzut din epoca ateismului comunist şi până astăzi, în plină ”eră a libertăţii”, religioase, de conştiinţă, de exprimare ş.cl. : ideologia umanismului secular.
”Mulţi au remarcat, dar puţini au avut curajul să o declare public: grupul iconoclaştilor reprezintă interesele ”Solidarităţii pentru libertatea de conştiinţă”, membru asociat al IHEU (International Humanist and Ethical Union). IHEU, cu sediul la Londra, nu este o organizaţie neguvernamentală oarecare, ci faimoasa uniune mondială a organizaţiilor umaniste (World Union of Humanist Organisations) (...) Farul călăuzitor al ”International Humanist and Ethical Union” sunt cele trei ”Manifeste Umaniste”. Redactate în perioade diferite (1933, 1973 și 2003), ele stau la baza umanismului secular. Este ideologia în numele căreia s-a pornit ”atacul la icoane”.
Manifestul din 1933, ”produsul mai multor minţi” (35 de creiere ”luminate”), vădea ambiţii mari, pe care autorii nu le ascundeau după degete. Pur şi simplu, îşi propunea să făurească o nouă religie –”vitală, fără de frică şi directă”- care s-o rupă definitiv cu trecutul. Manifestul asimilează religia unei tehnici (cult) de adaptare la mediu (environing situation) ”capabile să furnizeze obiective sociale adecvate şi satisfacţii personale”. Orice religie depinde de alinierea celor trei factori: tehnica religioasă, mediul ”înconjurător” şi necesitățile (obiectivele) sociale şi personale. (...) Pentru alinierea deplină a celor trei factori, este nevoie ca ”animalul social” să se împlinească – nevoile sale personale nu sunt o componentă minoră, ci cheia însăşi a eficienţei religioase. Plecând de la o definiţie determinist-utilitară, ”umanismul” se vrea a fi o nouă tehnică religioasă ”făurită după nevoile acestei epoci”. (...)
Omul liber al Creştinismului este înlocuit cu sclavul fericit al umanismului secularizat. (...)
Primul Manifest Umanist îndeplineşte un scop propagandistic. ”Religia” sa era menită să-l integreze pe omul de la începutul secolului al XX-lea într-o societate masificată în curs de secularizare. (...)
Al Doilea Manifest Umanist a fost redactat în 1973 de Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson, ca o versiune augmentată şi actualizată a manifestului din 1933. Actualizarea ia forma unui ghiveci de idealuri angelice, principii ”politic corecte” şi măsuri de bun simţ, un ”de toate pentru toţi” scris în limba de lemn, deja instituţionalizată, a broşurilor pentru ”apărarea drepturilor omului”. (...) De data aceasta, obiectivul nu mai este o nouă ”religie”. Umaniştii enunţă ”un set de principii comune care să servească drept bază pentru o acţiune unitară”. Scopul? Nici mai mult, nici mai puţin decât făurirea unei ”societăţi seculare de dimensiuni planetare”. De data aceasta ne aflăm în plină utopie mondialistă, cu retorica ei obişnuită: atacuri împotriva statului naţional, propuneri pentru un ”guvern federal transnaţional”, măsuri populiste de orientare socialistă (eradicarea sărăciei, pace universală, reducerea cheltuielilor militare), drepturile omului, profetism tehnologic.
Manifestul al Doilea nu este nici primul, nici ultimul proiect de ”federaţie mondială”. Ceea ce-l caracterizează este INTOLERANŢA TOTALĂ faţă de Creştinism ca religie revelată. Toţi vor fi integrați în cetatea globală, de la homosexuali până la libertarieni, cu excepţia Creştinilor. (...)
Al Treilea Manifest Umanist nu este decât o scurtă anexă, plină de banalităţi, al celui de al Doilea Manifest. (...)
”Omul nou, cetăţeanul lumii nu poate să se nască atâta timp cât icoanele rămân în sala de clasă. Icoana de pe perete – nimic altceva decât un copil crescut în satul său, în locul copilului crescut de the global village. Dăm jos icoana, îl separăm pe copil de familie, de sat şi de neam – îl aruncăm să înfrunte direct o societate masificată, mondializată. În mijlocul ”alor săi”, încadrat de structuri locale, copilul era protejat de influenţele propagandei umaniste”.
De la condiţia copilului părăsit în relitatea deşertică şi asfixiantă a paradigmei tehnoglobaliste şi până la cea a tânărului plin de energie şi dinamism, dar care îşi ratează virtuţile tinereţii prin alegerea conformismului alienant, nu mai este decât un pas. Autorii expunerii „A treia forţă – România profundă” analizează mutaţiile ce au loc la nivelul conştiinţei tineretului.

U.E. nu se poate întări decât prin slăbirea statelor naţionale

Pe lângă radiografierea situaţiei tineretului, culegerea de eseuri editată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon acordă un spaţiu amplu analizei „intelectualităţii” româneşti, probabil în virtutea faptului că aceste două categorii aparte sunt ultimele de la care se mai speră că ar putea produce „Schimbarea la faţă a României”. Tocmai datorită uriaşei responsabilităţi ce derivă din rolul de „formatoare de opinie”, autoasumat de intelectualitatea carpato-dunăreană, critica pe care cei doi o aduc intelectualităţii este dură şi nemiloasă:
„Problema „drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei stipendiaţi de mondialiştii stângişti. Aşa-numita „societate civilă” dă lecţii de democraţie şi de occidentalism de pe poziţiile „organizaţiilor neguvernamentale” finanţate de un George Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a Neamului (formaţiunile globaliste gen U.E. nu se pot întări decât prin slăbirea statelor naţionale, considerate „anacronice”).”

Sclavul fericit sau omul îmbunătăţit

Însă orice discurs trebuie dublat de faptă. Avem nevoie de un discurs nou şi de o nouă făptuire. Avem deci nevoie şi de un om îmbunătăţit, care să treacă la făptuirea Schimbării la Faţă a României. Sclavului fericit, împins către condiţia de „om reticular” în devenire, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon îi opun omul îmbunătăţit, omul-eveniment în calitate de imago Dei, PERSOANA.
Departe de spiritul unei critici de dragul criticii (sau al afirmării ca inutilă „elită gânditoare”), autorii manifestului „A treia forţă” indică precis şi neechivoc rădăcina răului şi propun soluţii reale de „întoarcere acasă”, de revenire şi însănătoşire. În viziunea lor, principală cauză a pierderii busolei societăţii româneşti actuale este însăşi civilizaţia globală, precizând că la nivelul realităţilor locale, globalismul se loveşte de puterea Tradiţiei şi a relaţiilor personale (definite şi susţinute ontologic de trinitarismul ortodox).
Soluţiile prefigurate sunt în general focalizate pe procedeul distanţării lucide, al găsirii unui „centru de greutate” în afara zonei opace afectate de boala tehnoglobalismului. Aşadar, este vorba de o transcendere a planului configuraţiei actuale, dominate de un consens dus până la identificare dintre „stânga socialistă şi globalizantă” şi „dreapta libertariană şi de bun simţ” sub umbra (ca să nu folosesc conceptul de „umbrelă” din limba de lemn a propagandei) nefastă a mondializării. Eliberându-se deci de gândirea înregimentată şi captivă pânzei otrăvite de păianjen a paradigmei actuale, cei doi gânditori creştini identifică un alt plan – verticala – o altă situaţie existenţială – evenimentul – şi un alt tip de protagonist – persoana (aflată în antiteză cu „individul descărnat” transformat în sclav fericit şi aflat pe punctul de a deveni „om reticular”). Gândirea lor este una care întrevede cele două aspecte ale existenţei umane (cel fizic, lumesc, şi transcendentul), ceea ce conduce la o viziune de ansamblu mult mai exactă, permiţând identificarea înrâuririi dimensiunii spirituale asupra celei fizice şi stabilirea raporturilor dintre cele două planuri existenţiale. Astfel, dacă în plan lumesc lupta se duce între tehnoglobalism şi personalismul conservator, în plan spiritual încleştarea este între gnosticism, religiile „umaniste” ateiste şi anti-creştine, pe de o parte, şi Creştinism, pe de alta, iar în plan ultim, bătălia cea mare este cea între păcat-moarte-puterile satanice şi Dumnezeu, Logosul, Viaţa. Autorii încearcă să tragă un semnal de alarmă: dimensiunea spirituală a existenţei, tocmai cea care este înlăturată complet de puşcăria de conştiinţă care este paradigma actuală, această dimensiune spirituală e, ne convine sau nu, cea care guvernează planul lumesc, iar nu invers. Raportul dintre cele două planuri se pot armoniza doar prin analogie, mai bine spus prin transpunerea analogică a termenilor din registrul ontologic în cel al persoanei ca praxis social. Lucrarea analizată ne oferă câteva din direcţiile de acţiune socială şi spirituală care trebuie adoptate pentru salvarea din ghearele morţii tehnoglobalismului şi pentru schimbarea la faţă a României.
În ceea ce priveşte „degajarea terenului”, un obiectiv ambiţios care va trebui îndeplinit printr-un efort de durată, începătura acestei curăţenii trebuie să fie tocmai o primenire sufletească, după cum sună îndemnul din bătrâni: „Totdeauna lucrul tău / Să-l începi cu Dumnezeu!”. De aceea, cei doi gânditori creştini, care subliniază în nenumărate rânduri înrâurirea planului duhovnicesc asupra existenţei fizice, lumeşti, nu se dau în lături de la a pune punctul pe „i” şi din perspectivă teologică, detaliind implicaţiile luptei macrocosmice dintre Hristos şi satana (ultimul vrăjmaş, Moartea) în lupta microcosmică desfăşurată în planul acestei lumi.

Manifest la două inimi

Lupta întru Adevăr, incluzând componenta esenţială a mărturisirii, este şi lupta autorilor manifestului „A treia forţă – România Profundă”. Aşa cum au observat şi alţi comentatori, „manifest” este deja cu totul altceva decât „analiză, apologie”. Ceea ce face din culegerea de eseuri şi articole a celor doi gânditori creştini un manifest este tocmai concordanţa dintre ideile expuse şi lupta asumată. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu se angajează într-o „dezbatere”, într-o vorbărie de dragul vorbăriei şi al exerciţiului de imagine, ci într-un „manifest”, adică într-o luptă pe care au dus-o întâi la nivel practic, iar nu de la distanţa confortabilă a teoriei (echi)distante. Acesta este meritul extraordinar al cărţii rezultate: este scrisă din inimă, dintr-o inimă care bate şi care luptă. Din acest punct de vedere, mult-ironizata definiţie dată de autorii cărţii („un manifest la două mâini”) trebuie într-adevăr ajustată: „un manifest la două inimi”.
Restrângând valoarea „manifestului” strict la sfera fenomenului publicistic, nu putem să nu ne manifestăm bucuria că „cineva” (iar nu „ceva”) a rupt Cortina de Fier a noii tăceri şi autocenzuri post-decembriste, oferind publicului cititor o culegere de adevăr pur, dur şi fără ascunzişuri, îndulciri, cosmetizări, voalări sau ambiguităţi, care degajă un suflu puternic şi o forţă asemuită de unii analişti celei de „bombă”. Prin această apariţie editorială, autorii, care îşi mărturisesc condiţia de „luptători de gherilă” (impusă de faptul că „mainstream-ul”, marea presă naţională aservită „cortectitudinii politice”, a reacţionat dintotdeauna la adresa lor cu un zel al cenzurii şi al blocajului total ce-l depăşeşte parcă pe acela al Matrix-ului -sistemului totalitar- însuşi), reduşi la luări de poziţie pe Internet şi prin cărţi autofinanţate şi publicate în tiraje minime pe la edituri periferice, reuşesc definitiv să stârnească atenţia –manifestată ca „inconfort”- presei oficiale şi a comentatorilor săi. Reacţiile stârnite sunt previzibile, deşi se constituie într-o excelentă „hârtie de turnesol” (de ce am tentaţia perversă de a folosi mai degrabă noţiunea de „etilotest”?) a stării de conştiinţă a „intelectualilor publici”, a „culturnicilor” Republicii Eurosocialiste România. Desigur, „intelectualitatea de portavoce oficială” este incapabilă să primească un astfel de mesaj şi se grăbeşte „să-l ucidă cu pietre” înainte de a fi încercat măcar să-l interiorizeze. Este nostimă impresia de pitbuli care se reped, orbiţi şi tembelizaţi, să sfâşie fără discernământ această mărturisire, doar pentru că nu îi înţeleg rostul şi pentru că o găsesc „deranjantă”. Printr-un astfel de comportament „fiinţial incorect”, culturnicii României îşi dovedesc adevărata structură interioară de animale de pradă, canalizate pe afirmare şi eliminarea „concurenţei”, cât şi nivelul „intelectual” aferent.

Atotştiutorul Horia Roman Patapievici şi-a pierdut componenta inimii

Cea mai penibilă reacţie este de departe luarea de poziţie a lui Horia Roman-Patapievici, care dă impresia că a vorbit ca să nu tacă. Ne dăm seama că acest individ este într-atâta de golit de orice urmă de simţire şi de umanitate, încât ”manifestul la două mâini” nu reuşeşte nici măcar să stârnească în conştiinţa lui dezlănţuirea unei reacţii categorice, pozitive sau negative, dar a unei reacţii umane, subiective, emoţionale. El se mulţumeşte să remarce o vagă stare de inconfort ”moral” care nu face decât să mărturisească despre impotenţa la fel de ”morală” a ”Gânditorului”, erijat în postura de procesor atotştiutor şi impasibil, care şi-a pierdut de mult ”componenta” inimii, acel organ ”politic incorect”...
Lăsându-l de o parte pe filosoful Patapievici cu poziţiile lui de neuron care se miră că există, constatăm totuşi că reacţia de respingere totală a mesajului celei de „A treia forţe” este răspândită la majoritatea comentatorilor din rândurile „elitei” de partid şi de gazetă. În general, reacţia tipică a cititorilor adormiţi de propaganda Paradisului Conexionist (comunisto-capitalisto-tehnoglobalist) este aceea de respingere aproape habotnică, fără măcar minima dovadă de maturitate intelectuală ce ar decurge din acceptarea ideilor pentru o analiză obiectivă şi pentru formularea unei „strategii de atac” care să le demonteze. Nu, „intelectualul” care vine în contact cu scrierile domnilor Hurduzeu şi Platon „le respinge cu ochii închişi”, oripilarea sa apocaliptică fiind mai mult sinonimă cu teroarea trepidantă a celui care simte că îi fuge realitatea de sub picioare, blocându-i-se orice urmă de raţiune şi intrând în joc instinctul sălbatic de conservare. Într-adevăr, conformiştii simt că astfel de idei le pun în pericol echilibrul balonului de săpun ideologic în care îşi petrec viaţa, de aceea nu întârzie să le pună prompt în carantină, ca pe o boală atât de periculoasă încât orice confruntare făţişă cu ea nu îşi merită riscul. O, cât de benefică ar fi pentru dânşii măcar „luarea la cunoştinţă” a acestor idei care încearcă să facă lumină în oceanul de întuneric şi de minciună! Nu spun să le accepte, dar măcar să aibă smerenia să le „rumege”, să le pună la suflet! Însă, pentru că nu vor să primească mărturisirea care le este adresată mai ales lor (este clar că domnii Hurduzeu şi Platon nu au publicat această carte pentru cei care deja le împărtăşesc ideile, ar fi un act de narcisism şi de autosuficienţă ipocrită, ci pentru cei care trăiesc în paradigma conexionistă), se fac vinovaţi de propria lor ignoranţă. Există o ignoranţă naivă şi sinceră, pardonabilă până la un anumit punct, şi există o ignoranţă vinovată a celor care conştient, cu rea-voinţă şi cu îndărătnicie, şi-au ales această cale. De aceea, „ochi au avut şi nu au văzut, urechi au avut şi nu au auzit”, şi îşi vor primi plata lor pentru aceasta.

Prigonirea proorocului în propria-i patrie

Cu toate acestea, cei doi gânditori creştini privesc cu mare detaşare această „prigonire a proorocului în propria-i patrie”. Mircea Platon spune: „Insultele sunt o constantă a vieţii literare româneşti. Faptul că cineva te înjură pentru ceea ce ai scris dovedeşte că respectivul te-a citit şi că nu e capabil să-ţi răspundă altfel. Dacă nu poate participa la turnir, te pândeşte din boscheţii „sferei publice”.”. Totuşi, în ciuda modestiei domnului Platon, înjurăturile primite sunt dovada faptului că cel care te-a citit „ţi-a citit” în egală măsură şi valoarea, fapt care îl scoate din minţi şi îl face să îşi manifeste ciuda şi neputinţa prin descărcări grobiene care, cu cât sunt mai trepidante şi mai fulgerătoare, cu atât oferă măsura reală a amplitudinii valorii pe care respectivul ţi-o recunoaşte involuntar prin astfel de manifestări.
Indiferent însă de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” de ciudă şi de neputinţă care i-a lovit subit pe „intelectualii de meserie” la primirea acestei apariţii editoriale fulminante, nu putem decât să ne exprimăm mulţumirea în faţa Bunului Dumnezeu pentru răbdarea cu care încă ne mai trimite astfel de mărturii şi mărturisiri.
Este un adevărat miracol apariţia curajoasă a unei astfel de cărţi în România propagandei oficiale, a cenzurii corectitudinii politice şi a autocenzurii celor ce scriu şi năzuiesc să şi „apară” în mass-media controlată. Dacă până acum ne învăţaserăm să spunem „bogdaproste” pentru cea mai mică reminiscenţă de discurs critic care ne era servită doar în „duminici şi sărbători” de presa obedientă cu scopul precis de a bifa pe listă pluralismul de opinii şi iluzia libertăţii de gândire (dar şi a exprimării acesteia), publicarea unei culegeri de eseuri de esenţă tare ca „A treia forţă: România profundă” vine ca un nesperat regal, dăruind publicului avid de alternativă la ariditatea bălmăjelilor infecte şi sufocante ale discursului oficial mai mult decât ar putea duce. Aproape că ne-am pierdut facultatea de a mai privi Adevărul în faţă fără „coloranţi, aditivi şi stabilizatori” propagandistici. Suntem în poziţia celui ce rătăceşte zile întregi prin deşert rugându-se pentru cel mai umil strop de apă, pentru ca mai apoi să fie paraşutat de o forţă miraculoasă drept în mijlocul Niagarei. Senzaţia este atât de neaşteptată şi de autentică încât cu greu îţi poţi reveni.

Manifest pentru normalitate

Într-o lume a valorilor răsturnate, această carte este un veritabil manifest „pentru normalitate” în sensul ei adevărat, de dinainte de răsturnarea valorilor. A treia cale este „una de întors acasă”, este de fapt firul Ariadnei, singura cale autentică, palpabilă, consistentă de salvare din maşinăria de încătuşat suflete care este acest „Labirint-laborator” al oglinzilor înşelătoare din paradigma conexionistă.
Fără îndoială însă, dincolo de valoarea editorială, culturală, teologică, naţională şi socială a unei astfel de apariţii, ireductibilă rămâne până la urmă investiţia sufletească. Pentru că resortul prim ce dă viaţă luptei celor doi gânditori creştini este tocmai nobilul deziderat de a salva conştiinţe. O spune Mircea Platon: „Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. Ceea ce mă ţine scriind, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii '90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filozofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe aceşti studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere, poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun „generaţiei Polirom”, poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor '90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.”.
O mărturie tulburătoare care îţi zguduie sufletul din temelii. Ea nu mai poate fi completată decât prin crezul generaţiei României Interbelice, în al cărei prelungire vine de fapt: Învierea Neamului Românesc.

Vlad PÂRĂU