Din toate aceste trei realităţi istorice, eludând porţiunile de adevăr incomode şi supralicitând porţiunile convenabile (ideea de „autonomie“), falsificatorul Laszlo Tokes fabrică prin mixaj strălucita idee a „autonomiei seculare în Transilvania“ pe care o prezintă cu fast ca argument de necombătut pentru actualele tentative de secesiune ale secuilor. Ceea ce nu spune domnul Tokes este tocmai faptul că secuii beneficiau de autonomie DIN PARTEA REGATULUI UNGARIEI. Or, cum acest regat nu mai există, este o absurditate să pretinzi României nişte privilegii pe care le-ai avut în evul mediu din partea Ungariei şi care erau acordate tocmai pentru activitatea împotriva populaţiei româneşti.Să mergem mai departe. Treptat, revoltele românilor (care, după spusele domnului Tokes, beneficiau de toată autonomia din lume) - fie de natură culturală, fie de natură armată - încep să se înmulţească. În fruntea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a situat episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, cel care, în 1744, îi înaintează Mariei Tereza memoriul „Supplex Libellus“, în care cerea anularea legilor discriminatorii pentru români şi acordarea de drepturi naţionale. Apare „Şcoala Ardeleană“, curent cultural promovat de o elită intelectuală, fundamentând ideologia naţională românească mai ales în forma ei politică. Se produce Marea Răscoală ţărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cuprinzând o mare parte a Transilvaniei. În 1791, reprezentanţii Şcolii Ardelene elaborează documentul „Supplex Libellus Valachorum“, prin care cer ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de „admişi“/“toleraţi“ şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor, precum şi egalizarea în drepturi a clerului şi nobilimii cu plebea (cu referire la Tripartitum-ul din 1517 care delimita nobilimea de ţărănime, excluzându-i astfel pe români de la viaţa politică), reprezentare politică proporţională, drepturi lingvistice etc.
Revoluţia de la 1848 - ungurii pe contrasens cu românii
De atâta culme a „autonomiei“ de care se bucurau românii „toleraţi“, cu prilejul anului 1848, izbucnesc în Ardeal două revoluţii simultane. Aceea a românilor, care vor lupta sub comanda lui Avram Iancu (pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei şi împotriva înglobării ei totale de către Ungaria, pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare, pentru acordarea drepturilor de conştiinţă identitară: introducerea limbii române ca limbă oficială, învăţământ în limba română), şi aceea a ungurilor (care respingeau acordarea drepturilor naţionale pentru români şi luptau pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria, deci pentru desfiinţarea autonomiei). Prin urmare, ce anume cereau românii care, în viziunea lui Laszlo Tokes, s-au scăldat de când lumea în autonomia pe care Ungaria Mare le-a oferit-o dintotdeauna? Tocmai AUTONOMIE cereau! Şi nici măcar o autonomie teritorială, cum doresc astăzi secuii, ci doar una culturală (recunoaşterea drepturilor naţionale). Nu puteau dori o autonomie teritorială, de vreme ce Transilvania era deja autonomă. Ei nu făceau decât să apere această autonomie care se dorea anihilată prin anexarea la Ungaria. Iată că tocmai ungurii au fost cei care doreau desfiinţarea „autonomiei istorice a Transilvaniei“ lui Tokes, şi nicidecum românii!
După Revoluţia din 1848, în Transilvania se instituie regimul habsburgic neoabsolutist, caracterizat prin centralizare şi germanizare. De unde autonomie? De unde limbă română? Abia în perioada 1861-1866, în cadrul unui regim politic liberal, Transilvania îşi recapătă autonomia „istorică“ şi românii primesc pentru prima dată (după câte secole?) recunoaşterea drepturilor lor de conştiinţă şi identitate (deci o autonomie culturală): egalitatea naţiunii române faţă de naţiunile conlocuitoare, oficializarea limbii române (alături de ungurească şi germană), înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (avându-l în frunte pe Andrei Şaguna).
Minunea nu va dura prea mult. Din 1867 ia naştere Austro-Ungaria. Dualismul austro-ungar este un compromis dintre curtea de la Viena şi nobilimea ungurească, având ca scop salvarea fostului Imperiu Habsburgic, pe punctul de a se dezmembra. Cu această ocazie, Ungaria anexează Transilvania (deci adio „autonomie istorică“, domnule Tokes!) şi aplică legi antiromâneşti, desfiinţând total drepturile naţionale ale românilor, abia cucerite în timpul regimului liberal (deci adio autonomie culturală, domnule Tokes!).
Bineînţeles, şi sub Austro-Ungaria românii „strigau de fericirea unei autonomii istorice în Transilvania“, domnule Tokes! Iată ce strigau: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 (în care se cerea întoarcerea la statutul de autonomie a Transilvaniei şi respectarea drepturilor naţionale ale românilor statuate sub regimul liberal anterior); Memorandumul înaintat în 1892 împăratului de la Viena (în care se denunţa anexarea Transilvaniei şi pierderea autonomiei, maghiarizarea forţată şi politicile antiromâneşti, cerându-se acordarea drepturilor naţionale pentru români). În replică, în 1894, semnatarilor Memorandumului li se oferă libertatea şi autonomia cea mai dulce din câte există: puşcăria, de unde vor fi scoşi doar cu intervenţia ulterioară a Regelui Carol I al României.
Iată, deci, în ce a constat „autonomia istorică a Transilvaniei“ pe care secesionistul Laszlo Tokes o trâmbiţează pe toate gardurile şi chiar şi pe postul naţional de radio!
Ungaria Mare - o gigantică minciună
Putem, aşadar, constata că, în mod sistematic, după 1848, dar şi înainte, românii nu vor face decât să lupte pentru autonomia teritorială a Transilvaniei şi pentru autonomia culturală a comunităţilor româneşti (prin recunoaşterea drepturilor naţionale şi de conştiinţă). Putem chiar să afirmăm că Unirea Ardealului cu România, înfăptuită prin Marea Adunare Naţională consultativ-plebiscitară de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 nu este decât reacţia extremă a românilor, după un mileniu de „autonomie istorică“ şi de „autonomie culturală“. După un mileniu de călcare în picioare. Dintre Unire şi Autonomie (care practic nu mai existase de la 1867 încolo), singura soluţie de eliberare a românilor a fost Unirea cu ţara-mamă. Poate că, dacă Austro-Ungaria ar fi oferit românilor drepturile cerute în atâtea rânduri şi cu atâta insistenţă şi ar fi recunoscut autonomia Transilvaniei, Marea Unire de la 1918 (care a fost în primă fază o unire condiţionată, cu anumite rezerve şi condiţii - printre care şi autonomia Transilvaniei până la Unirea deplină) nu ar mai fi avut loc sau, în orice caz, dorinţa de Unire nu ar mai fi fost atât de ferventă şi unanimă. Însă, la 3 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei lansează apelul intitulat „Către popoarele mele credincioase“, un apel la federalizare pentru salvarea Imperiului. Nici măcar aici, în această ultimă încercare de păstrare a ceea ce fusese la un moment dat „Ungaria Mare“, Transilvania nu se bucura de autonomia ei, nefiind republică federativă, ci rămânând în continuare parte componentă din Ungaria. Aceasta probabil că a fost picătura care a umplut paharul, dacă ar mai fi existat ceva pe lume care ar mai fi putut face să debordeze un pahar plin şi sub presiune de secole întregi! Românii răspund apelului împăratului prin citirea în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de la Oradea (redactate de Vasile Goldiş) elaborate la 29 septembrie 1918 şi reprezentând, practic, o declaraţie de independenţă. De aici înainte, drumul Marii Uniri este deschis.
Iată, aşadar, toate argumentele la fel de istorice care contrazic şi demolează în toate punctele ei teoria „autonomiei istorice în Transilvania“ fabricată de falsificatorul Laszlo Tokes. Ungaria Mare a fost, de la început şi până în ultimele ei clipe, o gigantică minciună. O minciună prin care o populaţie minoritară putea să stăpânească teritorii care nu i-au aparţinut niciodată şi să dicteze soarta diferitelor naţiuni majoritare. Normal că, atunci când te afli într-o astfel de situaţie inconfortabilă, de dominant minoritar în propriul stat, apelezi la tot felul de artificii pentru a-ţi supune populaţiile conlocuitoare şi pentru a te asigura de stabilitatea şi consolidarea propriei poziţii. Unul dintre aceste artificii este un abil joc de acordare limitată, dar şi de control şi restrângere a autonomiilor, care nu rămân decât un simplu instrument efemer şi nu au niciodată un caracter real şi „istoric“!
Odată ce Ungaria Mare a dispărut de pe harta lumii şi s-a născut România Mare, prin Constituţia de la 1923 toate minorităţile din România au primit drepturi democratice, inclusiv sau mai ales secuii şi ungurii. În acest sens, minorităţile beneficiau de: egalitate în faţa legii, partide etnice, şcoală, presă, Biserică proprii. Iată cum au ştiut românii, după aproape un mileniu de călcare în picioare a drepturilor lor esenţiale de conştiinţă şi identitate naţională în Transilvania, să răspundă răului cu binele, oferindu-le ungurilor toate facilităţile la care românii ardeleni poate nici n-ar fi îndrăznit să viseze! Cu toate acestea, ungurii s-au arătat în continuare nemulţumiţi, solicitând autonomie teritorială încă de pe atunci, din Perioada Interbelică.
(Va urma)
Scris de Vlad PĂRĂU
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu