Profesorul Ilie Bădescu: Care Europă? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate.

Europa actuală este, spiritual, un ghem de paradoxuri. Căci, cum să explicăm faptul că, la pragul ei culminativ, când certitudinile ar trebui să fie maxime, Europa este clătinată de o interogaţie angoasantă: „ce este europenismul?”. În fapt, interogaţia aceasta ascunde trei întrebări într-una: „Ce-a fost Europa, ce mai este Europa şi ce va fi ea mâine ?”. Răspunsul oferit de cei ce fac discursul european, adică tâlcuiesc doctrina Uniunii, se cuprinde, de regulă, între două praguri: Revoluţia franceză (1789) şi Maastricht-ul (1992). Iar dovezile invocate pentru a susţine veracitatea unor asemenea asumpţii asupra puterii respectivei secvenţe istorice de a fi fost sursa creatoare a Uniunii Europene sunt: moneda unică, instrumentele statistice, drapelul, instituţiile europene fabricate repede, imnul etc. (Sub pretextul de a nu atinge diversitatea lingvistică, imnul lui Beethoven e cântat fără de celebrul vers al lui Schiller „Alle Menschen werden Brüder“ – „toţi oamenii devin fraţi“ –, în care este concentrat înţelesul Evangheliei lui Hristos.)

Referindu-se la introducerea unui sistem statistic centralizat, prin Eurobarometru şi Eurostat, şi a monedei unice, a imnului şi a drapelului”, un binecunoscut analist ne îndrumă să credem că acestea sunt: „[...] nu doar instrumente politice puternice pentru a crea o «populaţie europeană» mai informată, cuantificabilă şi astfel mai tangibilă şi guvernabilă şi un «spaţiu european», ci sunt, de asemenea, puternici modelatori ai conştiinţei ce furnizează meta-clasificările în cadrul cărora identităţile şi subiectivităţile se formează” (Shore, 31). Legănat de aceeaşi credinţă amăgitoare, specialistul citat adaugă: „Monezile şi bancnotele au funcţionat în mod tradiţional pentru a defini graniţele regatelor, imperiilor şi naţiunilor. Chiar primele monede purtau chipul împăraţilor şi regilor şi simbolurile puterii statale, aproape la fel cum o fac şi astăzi. Cu imaginile de figuri naţionale, monumente şi invenţii, bancnotele şi monezile sunt icoane şi instrumente puternice ale guvernământului ce ajută transformarea ideilor abstracte de stat şi naţiune într-o realitate politică zilnică” (Shore 91).

Comentând ideile lui Shore, un sociolog român vine cu o concluzie încă mai severă: „Moneda, ne spune acesta, este în mod evident un foarte puternic agent de unificare şi construcţie identitară fiind o parte centrală a culturii de zi cu zi, şi găsim multiple exemple şi în istorie, dacă ar fi să ne gândim numai ce a a însemnat o monedă comună în Imperiul roman”. Păi, ce-a însemnat, de fapt, o monedă comună pentru evrei ori pentru creştini?! Ceea ce era: un mijloc de exercitare a puterii din lume, de integrare în imperiu, de dominaţie, nu de construcţie identitară, căci identitatea evreiască nu datorează nimic monedei romane. Nici cea creştină. Fără de Iisus Domnul şi fără de lucrarea apostolică, Europa ar fi acum doar marginea barbară a lumii arabe, cu mult mai puternică demografic şi poate chiar politic.

Ceea ce a dat putere şi fiinţă Europei au fost nu moneda romană, ci rugăciunea împărătească, cele nouă Fericiri, Crezul de la Niceea, marea eclezie creştină de o mie de ani, puterea fără egal a părinţilor Bisericii care au statuat unitatea dintre Atena şi Ierusalim, fără de care Roma şi codul roman ar fi rămas fapte de istorie şi atât.

Acestor puteri spirituale umbrite atunci de coperta monedei unice a Cezarului le datorăm marele spaţiu dens al planetei în care regăsim o concentrare de sinergii şi învăţături care cuprind deopotrivă Pentateuhul lui Moise, Psalmii davidici, proorocii evrei, evangheliile Mântuitorului, Apocalipsa scrisă de un bătrân de 80 de ani exilat pe Insula Patmos, când la Roma se paria pe apoteoza împăratului. Fără de acest spaţiu dens, Uniunea Europeană rămâne o biată barcă pe un ocean învolburat, adică un zbucium de o clipă. Şi apoi, ce forţă spirituală vom afla în legătura socială care îmbracă forma banului, a unei monede, oricât de mare şi dogorâtoare se arată puterea ei din lume?

Iată definiţia banului la un mare sociolog german: „Dependenţa omnilaterală a indivizilor indiferenţi unii faţă de alţii constituie legătura lor socială”, în cele trei expresii ale ei: moneda, contractul şi convenţia. Banul, aşadar, cuprinde în el o mare de singurătate, un ocean de indiferenţă. La fel şi contractul, la fel şi convenţia. În chip paradoxal, tocmai din acest vid spiritual, sufletesc, îşi extrag ele şi moneda, şi contractul, şi convenţia, puterea de care pot dispune într-o societate. Legătura exprimată sub forma banului este o legătură sufleteşte vidă, o dependenţă de indivizi indiferenţi unii faţă de alţii. Iar aceasta este condiţia fatală a banului; fără de această exigenţă banul se anulează pe sine. El se nutreşte din indiferenţă, nu din simpatie. Simpatia ucide banul, iar banul videază legăturile sociale de orice formă de simpatie. Şi atunci, cum să fie moneda, oricât de unică ar fi ea şi de puternică, un instrument de construcţie identitară, adică de modelare sufletească?

O Europă fără de Dumnezeul comuniunii sufletelor este o amăgire, când nu este o monstruoasă minciună. Pentru europeni, comuniunea sufletelor este chiar sistemul cristocentric. Sensibilitatea şi spiritul oricărui european n-ar putea fi, sper eu, înşelate de invitaţia la o credinţă amăgitoare într-o Europă clădită în afară şi fără de sistemul cristocentric. Este cu putinţă, oare, un sistem european fără de sistemul cristocentric? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate, de, iată, încă un paradox, autoexilare… involuntară. Oare nu se face pe sine, acest european fără de Hristos, cetăţean al celebrei republici platoniene, adică locuitor al utopiei, al unui loc fără de loc, un simplu rătăcitor, un alt Ahasver al spaimelor rătăcitoare din care se recompune, iată, o teribilă vânturătoare a universului?! Vânturătoarea singurătăţii.

Poate că i s-ar potrivi acestui european mai degrabă cuvintele lui Eminescu: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”. Pe acest european încremenit îl va fi purtat în rugăciunile sale Sf. Ioan Gură de Aur, căci, cu siguranţă, sfântul Bizanţului hrisostomic va fi rostit rugăciunea sa şi pentru acest european, frate al său de mai târziu, atunci când cerea: „Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea şi neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită!” Amin!

Ilie Bădescu

Foto: Cristina Nichituş

Sursa

Blogul lui RONCEA