Prezenţa lui Iisus în poezia creştină de închisoare a lui Radu Gyr.

Categoria cea mai caracteristică a poeziei creştine de închisoare se cristalizează în jurul temei prezenţa lui Iisus. O putem numi „prezenţa Iui Iisus pe această talpă de iad", pentru că aceasta este semnificaţia ei profundă: coborârea Iui Iisus în iad. Iisus este acolo unde este omul. El a luat lotul asupra sa, tot ceea ce este omul, tot ceea ce trăieşte omul. Iisus este săracul printre săraci, cel bătut printre cei bătuţi, prizonierul de alături, şi cel care trăieşte moartea împreună cu cei care mor.

Voi da aici două exemple. Primul este poezia, cu statut clasic, a Iui Radu Gyr, „Iisus în celulă":

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase,

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui".

„Iisus în celulă" este poezia prezenţei Iui Iisus. Este aici un dublu proces, săvârşit în misterul credinţei. Pe de o parte, Iisus se identifică "cu suferinţa omului: intră in celulă, poart zeghe („zăbrelele groase, / lungeau pe zăpada Lui, vărgi"), are pe glezne urme de lanţuri, se întinde trudit - trudit ca orice prizonier-pe rogojina prizonierului. Este suferinţa pe care o ia asupra Sa - o suferinţă pe care o adaugă patimilor Sale sau, mai bine spus, care deja a făcut parte din patimile Sale. Îi sus poartă întreaga suferinţa omului, acesta este Iisus pe Golgota (Locul Căpăţânii). Iisus care rămâne, cum spunea Pascal, în agonie etemă. Pe de altă parte, Iisus îi dăruieşte omului propria Lui suferinţă („urmele cuielor" şi senzaţia suliţei în coaste), o suferinţă de o altă natură pentru că este suferinţa prin care a mântuit lumea. Îl iniţiază pe om în taina iubirii jertfelnice şi îl face părtaş la ea. Suferinţa omului şi suferinţa lui Dumnezeu se confundă în comuniune de iubire şi de jertfă.

Al doilea exemplu pe care îl voi da are aceeaşi calitate antologică. Este vorba de „Clopotele din Aiud" din oratoriul Calvar de Traian Popescu. „Clopotele din Aiud" sunt plasate central în oratoriu, ca o axă sau ca la o întretăiere de drumuri. Vin imediat după partea care se cheamă „Deznădejde" şi înaintea celei care descrie „Infernul Piteşti-Gherla".

„Bat clopotele-n turlă sus

La o biserică-n Aiud

Şi parcă glasul lui Iisus

De peste veacuri îl aud

Încet atâta de încet

Răsună şoaptele divine,

În ceruri sau în Nazaret

Cei osteniţi veniţi la Mine (Mt 11,281).

Bat clopotele altor vremi

Armonios ca şi acum,

Plângi, tristă mamă, şi mă chemi

În noaptea sfântă de Crăciun.

O! Blândule Mântuitor,

Cu Tine toţi cei dragi suspină,

Revarsă-n inimile lor

Potop de tihnă şi lumină

în calde melodii de-argint

Bat clopotele tot mai tare

Celor ce suferă alint

Iar celor ce nu cred, „chemare"!

„Clopotele din Aiud" sunt ca o poartă. Prin această poartă se va coborî în infern. Plasate la intrarea în infern, clopotele vestesc prezenţa Iui Iisus şi arată că omul care coboară în suferinţă şi moarte este însoţit de El, Cel care a fost acolo, cunoaşte iadul şi îl învinge.

Şi într-adevăr, la sfârşitul infernului se aude rugăciunea „O Doamne! Când noaptea vierii se lasă peste mine / Tu singur eşti nădejdea, ridică-mă la Tine!". O coborâre în iad şi o ridicare din iad, pe axa prezenţei Iui Iisus.

- fragment din conferinţa “Poezia şi muzica Gulagului românesc”, susţinută de doamna Monica Popazu în cadrul Colocviului “A intra în Împărăţia Cerurilor cântând”, organizat de Fundaţia Hjelmseryd, Suedia, în perioada 21-22 august 2006. Textul conferinţei (trades din limba daneză de autoare) ne-a fost pus la dispoziţie de regretatul luptător anticomunist Traian Popescu, invitat special al fundaţiei suedeze.