„Nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală
şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.”
(Matei 10, 26)
Mănăstirea Neamţ între 1855-1862
Documentarul de faţă vrea să arunce o nouă lumină asupra generaţiei paşoptiste şi asupra legăturilor ei cu Biserica. Partea centrală o constituie o cronică inedită a evenimentelor ce au urmat tulburărilor din 1848 (e vorba de un fragment din Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă de Andronic Duhovnicul, un contemporan al evenimentelor pe care le relatează), evenimente care arată că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a păstra doar un instrument cu scop ritualic, pentru cei ce vor mai simţi nevoia unor ritualuri, acum când vremurile îi duseseră pe tinerii revoluţionari la „luminarea” conform căreia „Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.
Contextul internaţional
În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revoltă „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franţa, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei. Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari[1].
Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”[2]. Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.
Aceiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei[3]. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indică, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din Paris[4]. Aceştia se vor întoarce în masă în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.
Decadenţa creştinismului românesc în zorii noii ere
Decadenţa creştinismului românesc era o evidenţă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpână prin puterea banului. Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor. Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”[5], ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. Această stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului. O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris[6] ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.
Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ‹beţivi› avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrînare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”[7].
„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsia de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!”[8]
Constantin Gane, care s-a ocupat de vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două principate, ne dă o imagine foarte plastică asupra vieţii de zi cu zi din Iaşul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „E unu după miezul nopţii... se pot deci încă face vizite! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi... se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». «Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini.”[9]
O cronică uriaşă: Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul
Duhovnicul Andronic şi-a împărţit cronica de la 1863 în 4 tomuri, astfel:
I – întemeierea Mănăstirii Neamţ, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1779;
II – întemeierea Mănăstirii Secu, stareţii, sfinţii şi faptele minunate de pînă la 1775;
III – viaţa Sfîntului Paisie şi soborul său (1754-1794);
IV – istoria soborului paisian pînă la 1860.
Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţul şi Secul este o uriaşă cronică. Nu mai avem în literatura română un asemenea exemplu. Părintele Andronic a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor o scriere care să ateste adevărul despre faptele petrecute în principate şi mai ales în mănăstire. Valoarea ei este enormă, prin aceea că este mărturia unui martor ocular al evenimentelor, un om care a trăit în duhul de sfinţenie, patristic, al obştii paisiene, pus deodată în contact cu „noua lume". Numai prin ea putem înţelege nemijlocit politica lui A. I. Cuza faţă de Biserică. Originalele acestor 4 tomuri se găsesc la Chişinău, la Arhivele Statului, iar copii ale lor se găsesc şi la Bucureşti, la Biblioteca Academiei Române.
La 1875, deja aşezat în Basarabia, ieroschimonahul Andronic a început o nouă cronică, mult mai pe larg, care astăzi se află, integral, la Arhivele Statului din Chişinău. Am primit de curând, de la Valentina Pelin, cercetător lingvist al Academiei din Chişinău (care a şi întocmit şi publicat în 1988 un catalog al manuscriselor Mănăstirii Noul Neamţ care se află în prezent la Arhivele Statului din Chişinău; de asemenea, o cercetătoare pasionată a Sfântului Paisie şi a paisianismului: a publicat, după o muncă de ani de zile, de traduceri şi colectări de texte paisiene, scrisorile Sfântului Paisie de la Neamţ, în două volume, în 1998-1999), tomul 7 al istoriei refăcută de Andronic Duhovnicul, cuprinzând evenimentele dintre 1855-1867 din cele două mănăstiri, dublate de toate actele oficiale emise de statul român din acea vreme, privitoare la Mănăstirile Neamţu şi Secu, spre întărirea celor spuse de cronicar.
Despre autorul, scoliatorul şi personajele principale ale cronicii
Autorul cronicii – Duhovnicul Andronic Popovici
Autorul cronicii este ieromonahul (apoi ieroschimonahul) Andronic Popovici. Din nota arhiereului Narcis Creţulescu de la fila 100r a mss. rom. BAR 5694, aflăm că „Autorul s-a născut la 4 iulie 1820. A venit în Mănăstirea Secu la 1831 (Secul este tot o casă cu Mănăstirea Neamţu) – Revista Tocilescu an II, vol. 1, pag. 44”. Multă vreme a fost duhovnic şi poate şi bibliotecar al Mănăstirii Neamţ. În această calitate a copiat multe manuscrise vechi, ilizibile, care şi astăzi se păstrează în biblioteca mănăstirii sau la BAR. A simţit nevoia de alcătui mai multe cronici ale mănăstirii, însemnând mai ales minunile şi întâmplările deosebite care se petreceau în mănăstire. O primă asemenea cronică este cea tipărită la 1857 în tiparniţa mănăstirii, sub numele de Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul ieşită din teasc la 20 martie 1857.
La Academia Română se păstrează mai multe manuscrise ale sale.
De asemenea, la Biblioteca Sfântului Sinod, se află un manuscris autograf al lui Andronic Duhovnicul, care conţine un cronograf pentru anii 1700-1860.
Fiind eclesiarhul mare al Mănăstirii Neamţ, a intrat repede în conflict cu comitetul de „reeducare” impus de Cuza în 1859. Aşa încât, în 1862 a plecat din mănăstire, retrăgându-se la Schitul Sihăstria Secului (Mănăstirea Sihăstria de astăzi), unde a stat două săptămâni, crezând că îşi va găsi liniştea dorită. Se pare, însă, că nu a fost aşa, pentru că a plecat, în cele din urmă, în Basarabia. După trecerea Prutului noaptea, „pe o copaie”, precum ne mărturiseşte într-unul din manuscrisele de la Chişinău, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat pe moşia Chiţcani a Mănăstirii Neamţ, împreună cu duhovnicul Theofan Cristea, administratorul moşiilor din Basarabia ale mănăstirii, o nouă lavră, Noul Neamţ, care încă din timpul vieţii sale a ajuns la o mare înflorire. Aici, un an mai târziu, la 1863, pentru a nu uita vreun amănunt din cele mai importante, a pus pe hârtie Istoria Mănăstirilor Neamţu şi Secu, conţinând în tomul IV şi cronica de faţă, pe care, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mănăstirea Neamţ printr-un ascultător al său.
La sfârşitul acestei versiuni a cronicii ne spune însuşi autorul ei că este „Cel mai nevrednic şi mai păcătos decât toată zidirea, al Domnului nostru Iisus Hristos rob, Andronic Ieroschimonah şi Duhovnic din Sfintele Mănăstiri Neamţu şi Secu, aflător acum în Basarabia la Chiţcani; şi după puţină vreme de vă voi trebui mă veţi afla în mormânt; că am să mai scriu încă un tom pe urma acestuia, din 24 de coale”.
Iar despre cronică ne spune: „Pe această sfântă istorisire o am scris aşa precum să vedea atuncea, iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi aceasta din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.
Ştim că atât Andronic Duhovnicul, cât şi ucenicii săi, au făcut mai multe drumuri în principate, pentru a aduna cât mai multe cărţi, manuscrise şi documente din cele ce rămăseseră la Mănăstirea Neamţu. Arhivele Statului din Chişinău dau dovadă de acest lucru, pentru faptul că deţin aproape 200 de manuscrise filocalice şi de strană provenite direct de la Mănăstirea Neamţ.
Arhiereul Narcis Creţulescu – scoliatorul cronicii
Arhiereul Narcis Creţulescu, retras la Mănăstirea Neamţ, a fost un pasionat de istorie. Citind cronica din 1863, trimisă de duhovnicul Andronic Mănăstirii Neamţ, a început să strângă documentele care mai existau în mănăstire, cu scopul de a completa cronicile Duhovnicului Andronic şi de a scoate la iveală lucruri noi, trecute cu vederea sau nelămurite pe deplin de primul cronicar. Pentru aceasta, a plătit pe unul din preoţii bătrâni aflător la bolniţa mănăstirii să-i copieze toate tomurile duhovnicului, pe care le-a completat cu lucrurile inedite pe care le cunoştea el însuşi şi cu actele care se mai păstrau în mănăstire la acel an. La fila 100v a tomului IV (mss rom BAR 5694) ne-a dat următoarea menţiune:
„Să se ştie că sf. sa preotul George Epure aflător la bolniţa bătrînilor din S. M-re Neamţul au scris această copie după rugămintea şi plata ce i-am dat eu – cîte 30 de bani de coală – şi au scris-o în anul 1888 luna octombrie, ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Arhiereul Narcis Creţulescu”.
La fila 107r ne relatează pe larg despre acest tom IV „Tomul al IV-lea – partea a IV-a – scrisă în urmă, aşa cum se vede, este alcătuit la anul 1863 de sf. sa păr. duhov. Andronic din acest sobor. La anul 1876 a reprodus-o în alt exemplar mai pe larg din 225 de file, pe care nu l-am văzut până în momentul când scriu a 15315p1516p ici. Autorul şi-a scris istoria din 1863 aşa ca o pânză, fără nici un titlu, ceia ce înfăţoşază întârziere la consultat, fiindcă nu are nici tablă de materii. Noi, cu voia autorului, fiindu-ne şi prieten (vezi scrisorile sale), am plătit unui preot şi ne-a copiat acest exemplar din anul 1863, adăugându-i preotul şi tablă de materie, precum se vede – fila 96-100 – ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Lucrarea păr. Andronic este de faţă, cetitorul este volnic să o cetească şi să o judece după ipomoclionul (limba cântarului care ne arată direcţia) minţii sale, ştiind că noi în textul său nu am schimbat nici o iotă”.
„Eu arhiereul Narcis Creţulescu, proin[10] Botoşineanul, vin cu 25 de ani în urma Părintelui Andronic şi cercetez, cu acelaş drept, trecutul istoric al Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, şi paralel cu sf. sa am cercetat şi am capitalizat şi alte idei din alte fântâni mai largi şi mai adînci care nu sînt cuprinse în scriptul Păr. Andronic. Pe aceste idei voiesc a le scrie acum aice, cât s’a putea mai scurt şi mai repede. Pentru că presupun că cetitorul va şti din istoria precedentă a păr. Andronic, care este scrisă cu probe documentale, faptele stareţilor următori lui Paisie, silindu-se a lăuda conduita lor, chiar şi când nu era aşa şi erau nemorali, de aceea noi scriem aice sumar ceea ce tace sf. sa, sau ceea ce vedem în zare numai printre rândurile cărţii sf. sale, sau aceea ce ştim altfel – divergenţa ideilor”.
La B.A.R. există toate lucrările arhiereului Narcis Creţulescu.
Domnul Grigorie Alexandru Ghica
Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost numit domn de către Reşid Paşa la 22 iulie 1849. Înflăcărat susţinător al unirii celor două principate, i-a susţinut cu toate puterile sale pe foştii revoluţionari de la 1848. Astfel, prin mijlocirea sa către sultan, ultimii proscrişi s-au întors din surghiunul de pe la mănăstiri sau din Bucovina în 1851.
De cum se sui pe tron, luă mai multe măsuri care anunţară spiritul noilor vremi: „Dorind ca împreună cu tovarăşii săi de luptă paşoptişti, cei foşti pe la închisori, pe la mănăstiri şi prin surghiunuri, să poată lucra întru fericirea patriei, prima lui grijă fu să schimbe pe miniştrii lui Mihail Sturza conservatori şi anti-unionişti înlocuindu-i cu oameni de ai săi. A doua lui grijă fu «să măture judecătorii vechi din slujbe până la unul» rânduind pe alţii după arătarea sa. A treia lui grijă fu să înlăture pe cât putea din toate slujbele pe boierii cei bătrâni, «încredinţând posturile publice tinerilor ce se închinau ideilor moderne, predicând o reformă radicală a ţării». Pe urmă a înfiinţat corpul jandarmeriei (în locul vechilor «slujitori»), rânduindu-l pe picior ostăşesc şi întrupând pe tot ţinutul câte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofiţerii lor, al cărui buget se urca la un milion de lei pe an”[11].
Iată deci prima poliţie politică la români (căci nu putea fi altfel de vreme ce Condica, care reglementa activitatea lor, era prea rar pusă în aplicare). Se observă că e vorba de o transpunere în principate a modelului parizian.
A promovat spiritul modernist, lăsându-i să activeze pe revoluţionari prin întemeierea de societăţi literare, filantropice sau artistice, ca paravane ale lojilor masonice. Mai mult, i-a promovat chiar în divan şi în guvern. În 1856, la 15 iulie, a fost mazilit. În locul domnitorului ţării, cu sprijinul şi sfatul Austriei şi al Rusiei, în urma congresului de la Paris, a fost numit un caimacam, ales din tabăra anti-unionistă, Theodor Nicolae Balş. Plecând în Franţa (unde s-a căsătorit cu amanta sa de la Iaşi), a dorit să se întâlnească cu Napoleon al III-lea, care îi scrisese mai înainte că „voi folosi toate ocaziile pentru a vă da semne ale stimei şi bunăvoinţei mele”, care sprijinea, prin consulii francezi de la Bucureşti şi Iaşi, „modernizarea” principatelor. Din păcate pentru Grigorie Ghica, Napoleon al III-lea nu a vrut să-l primească în audienţă. Toate acestea, adăugate la firea sa melancolică, l-au dus repede la deznădejde: la 24 august 1857 s-a împuşcat, la reşedinţa sa de la castelul „Le Mée”. A lăsat o ultimă scrisoare, în care scria: „Sunt victima unei uneltiri înfiorătoare, nu mai pot rămâne în viaţă. Va veni ziua când adevărul va ieşi la lumină. Îmi aştept duşmanii în faţa judecăţii lui Dumnezeu”[12].
Dionisie Romano[13]
S-a născut în 1806[14]. Ardelean de fel, a venit la Mănăstirea Secu prin 1823; tot aici a şi fost călugărit. Fire cam neascultătoare şi răzvrătită, nu a stat prea mult în mănăstire, ci dornic fiind de afirmare, a părăsit mănăstirea prin 1825 pentru a frecventa şcoala lui Gheorghe Lazăr de la Bucureşti. S-a dus la Mitropolitul Veniamin Costachi pentru a fi inclus între tinerii pe care acesta îi trimisese la Bucureşti, însă mitropolitul, dându-şi seama că nu are binecuvântare pentru acest lucru, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci a încercat să obţină acelaşi lucru de la Sofronie Miclescu, pe atunci episcop de Huşi, care îl cunoştea de pe vremea când prea sfinţia sa era egumen la Mănăstirea Secu, însă mai abitir acesta l-a trimis înapoi.
Atunci a plecat la Bucureşti însoţindu-l pe un părinte de la Neamţ, trimis de către stareţ la Cernica, pentru a-i învăţa pe părinţii de acolo meşteşugul postăvăriei. Din Cernica a plecat la mitropolie, unde Mitropolitul Grigorie Dascălul, aflând că este fără blagoslovenie, l-a trimis înapoi la mănăstire. Atunci iese cu totul de sub vreo autoritate eclesiastică şi se angajează tipograf în tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu, astfel ajungând şi la şcoala lui Gheorghe Lazăr.
În timpul exilului din Basarabia al Mitropolitului Grigorie Dascălul a intrat sub protecţia episcopului Ilarion al Argeşului, care îl va şi hirotoni ierodiacon. De la 1832 până la 1841 a activat la Buzău, la tipografia de acolo. După 1841 îl găsim în Bucureşti, ocupându-se de îngrijirea mai multor cărţi, traduse din limba franceză. Anul 1855 îl găseşte la Iaşi, de unde este impus ca stareţ la Mănăstirea Neamţ. De aici este nevoit să fugă în 1856. După 1857 se aciuează la Buzău, pe lângă binefăcătorul său de mai înainte, Episcopul Filothei, pe care îl va şi trăda în 1859, când Cuza a confiscat uriaşa avere a episcopiei (aproape jumătate de milion de galbeni), punând umărul la distrugerea muncii de o viaţă a mai marelui său, căruia i-a şi luat scaunul, în 1865, după ce, prin maşinaţii politice i-a şantajat pe ierarhi să îl hirotonească episcop. Ierarhii vremii ştiau de câtă imoralitate şi păgânătate era în stare Dionisie Romano şi refuzaseră până atunci să-l hirotonească. După ce Cuza şi-a instaurat dictatura în 1864, scopul urmărit de prietenul său de la Buzău a fost cu mult mai uşor de atins. Episcop de Buzău între 1865-1873, a fost autor de manuale şcolare, a scris Principii de retorică şi Modele de elocinţa amvonului. În toată vremea episcopatului său a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a distruge mănăstirile din eparhie, în special prin întemeierea în toate mănăstirile şi schiturile de şcoli laice pentru copiii satelor din preajmă, în detrimentul vieţii monahale.
Sofronie (Scarlat) Vîrnav
Decanul studenţilor din Paris, fondatorul bibliotecii şi capelei române din Paris, cunoscut mai târziu la Bucureşti sub numele de Popa Vârnav[15]. În Paris a îndeplinit funcţia de secretar, casier şi bibliotecar al Societăţii Studenţilor Români, principala lojă românească din Paris. După cum ne spune manuscrisul de la Chişinău al Duhovnicului Andronic, Scarlat Vârnav, după cei 16 ani petrecuţi la Paris (precum el însuşi se lăuda – aceasta însemnând că era la Paris din 1832), a venit în martie 1848 în ţară împreună cu toţi cei mai bine de 160 de studenţi români din capitala Franţei, pentru a participa la evenimente. Şi, într-adevăr, îl găsim pe o listă a „ministerului trebilor din lăuntru”, de la data de 5 aprilie 1848, după eşuarea loviturii de stat plănuită la Iaşi, primul pe lista proscrişilor ce trebuiau arestaţi de îndată ce ar fi încercat să intre în Moldova. S-a întors în ţară o dată cu ceilalţi, în 1851, domnitor fiind Grigorie Ghica, prietenul şi conducătorul – din umbră – al partidei unioniste. Se pare, însă, că firea sa iute şi necumpătată, de care nu se va dezminţi nici mai tîrziu, la Mănăstirea Neamţ, l-a împins la o crimă. Probabil că iniţial a vrut să-şi liniştească cugetul tulburat de fapta comisă, motiv pentru care a venit la Mănăstirea Neamţ pentru a se călugări. Mitropolitul Sofronie Miclescu, aflând de el, a venit el însuşi să-l călugărească, la 8 noiembrie 1858, şi i-a dat însuşi numele său, pentru ca „ucenicul” să înţeleagă o dată mai mult mărimea milei lui Dumnezeu. Din păcate, după cum ne spune însuşi Andronic Duhovnicul în cronica sa de la Chişinău, din primele zile de după călugărie a considerat că păcatele îi sunt iertate şi a început să-şi arate colţii învăţăturilor sale fără de Dumnezeu.
În iunie 1859, o dată cu jefuirea averilor Mănăstirii Neamţ de către statul român, a fost numit de către Alexandru Ioan Cuza (deşi era monah de abia jumătate de an!) şef al comitetului de „reeducare” al mănăstirii. Din această clipă, fostul stareţ, Gherasim, îşi va pierde orice putere de decizie în sobor, rămânându-i numai dreptul de a mânca prescura zilnică de la Sfântul Altar. Această funcţie, de şef de comitet, şi-a păstrat-o până în noiembrie 1862, când a incendiat mănăstirea, precum el însuşi va mărturisi pe patul morţii sale năpraznice. După 1862 părăseşte mănăstirea, pentru că starea de revoltă a monahilor devenise deosebit de periculoasă pentru el: o dată cu arderea bibliotecii, arsese şi cea mai preţioasă dintre averile lăsate zestre de generaţia Sfântului Paisie de la Neamţ, ctitorul soborului atât de mare de monahi. Se va strădui, în continuare, să promoveze pe treptele eclesiastice, dar nu va reuşi să treacă peste treapta de protosinghel, măcar că îşi dorea să ajung arhiereu. Şi pentru că nu a reuşit în scopul său, s-a lăsat de cele ale Bisericii şi a început să practice avocatura, în special în procesele împotriva evreilor, al căror număr şi influenţă creştea zilnic în principate, prin trecerile ilegale din Galiţia. Ura iudaică l-a ajuns destul de repede, aşa încât la 26 decembrie 1867, după 12 zile de groaznice chinuri (fusese otrăvit), a murit.
Concluzie
Dacă, din cele scrise despre generaţia 1848 se poate vedea, printre rânduri, că legăturile ei cu Biserica nu erau din cele mai pline de evlavie şi bună credinţă ortodoxă, cronica pe care o prezentăm în paralel dezvăluie atitudinea acestei generaţii faţă de ce aveau românii mai preţios în cinul monahal, adică obştea de la Mănăstirile Neamţu şi Secu, unde se păstraseră neatinse predania Sfântului Paisie de la Neamţ, adică aceea a Sfântului Vasilie cel Mare şi a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei. Paşoptiştii erau nişte oameni crescuţi în duhul eretic apusean, în cultul „luminilor” mincinoase ale modernismului masonic, în convingerea că păcatul în sine nu are valoare – şi de aici imoralitatea grosolană şi ura împotriva a ceea ce respira duh de sfinţenie –, crescuţi în cultul urii faţă de Tradiţie şi faţă de cei ce o puneau în faptă. De asemenea, ura lor împotriva Rusiei ţariste, a Turciei şi a Austriei, nu era decât ura diavolului împotriva autorităţii tradiţionale aristocratice sau războinice; generaţia 1848 va impune şi la noi, după 1857, autoritatea democratică, adică aceea a banului, singurul mobil care conduce interesele de partid. De asemenea, de aici încolo, se va produce iremediabila dezbinare între semeni după principiul partinic: «dezbină şi stăpâneşte»: societatea se va împărţi, se va dezbina, nu după vreun principiu sau ideologie, ci întotdeauna după modalitatea de satisfacere a interesului material imediat. De acum înainte, duşmanii nu vor mai fi externi, iar războaiele nu se vor mai purta împotriva unor ţări, ci împotriva unor ideologii, altele decât cele la modă.
Propovăduitorii acestui curent de „înnoire” s-au făcut ei înşişi slugile diavolului, precum se poate vedea în cronica de faţă. Iar dacă se va intra mai în amănunt în studiul evenimentelor acelei epoci, având ca reper Biserica Sfintei Tradiţii, lăsată de Sfinţii Părinţi, iar nu Biserica actuală, instituţie aflată la bunul plac al unui ministru de culte (atunci când este vorba de un ministru plin, iar nu un secretar de stat), precum orice altă instituţie religioasă, cu o legislaţie făcută după chipul şi asemănarea statului modern, care se opune fundamental legislaţiei Bisericii Sfinţilor Părinţi, atunci vom putea înţelege corect reformele lui Alexandru Ioan Cuza, şi tot ce s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă Română după 1848, identificând pe robii lui Dumnezeu care şi-au pus sufletul pentru turmă, şi care merită cinstiţi ca atare, pentru dreapta lor credinţă şi viaţa petrecută în sfinţenie, şi pe slugile diavolului, care au lucrat cu toată puterea la distrugerea Bisericii, aşa cum din păcate au fost şi nişte personaje ale acestei cronici:
- Dionisie Romano, fost stareţ la Mănăstirea Neamţ, iar apoi episcop de Buzău[16];
- Sofronie (Scarlat) Vârnav, şef al comitetului de conducere a Mănăstirii Neamţ, impus de Cuza între 1859-1862.
Această lucrare, prin cronica ce o conţine şi care vede pentru prima dată lumina tiparului, dezvăluie o prea mică parte a adevărului privitor la istoria Bisericii Ortodoxe Române în România „modernă”.
- extras din teza de licenţă în teologie (prezentată în 2001) a Monahului Filotheu Bălan
Va urma
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu