Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari şi urmaşii lor.

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.

- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Cum apreciaţi acest proces de control a memoriei?

- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.

- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.

- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.

- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, ca Paul Goma sau alţii, au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?

- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas pentru revista Veghea

Goma n-are loc în fotoliul de onoare al Uniunii Scriitorilor

Un numar de 21 de scriitori s-au inscris la cuvant pentru a-si exprima pasiunile, nemultumirile si a face noi propuneri pentru imbunatatirea imaginii lor.
S-a vorbit despre discreditarea scriitorului in societatea de azi, despre marginalizarea literaturii, s-a apelat chiar (cu oarecare nostalgie) la exemple dinainte de 1989, cand literatura romana avea puterea de-a se impune in ochii autoritatilor, s-a reprosat conducerii USR "marginalizarea" lui Paul Goma, scriitorul disident care traieste la Paris (Liviu Ioan Stoiciu), propunandu-se numirea lui ca presedinte onorific al Uniunii, dar a venit si replica lui Manolescu: "Paul Goma a intrerupt orice legatura cu USR si a refuzat reprimirea ca membru USR, calitate ce-i fusese retrasa atunci cand a parasit tara, fortat de regimul comunist, si ca atare, conform statutului nu are dreptul sa fie numit in nicio functie, fie ea si onorifica", i s-a reprosat lui Nicolae Manolescu faptul ca in timpul mandatului a acceptat sa fie director UNESCO la Paris si sa locuiasca acolo. Si de data asta presedintele a subliniat ca nu a lipsit niciodata de la intrunirile Comitetului Director si a fost conectat in permanenta la activitatea USR, i s-a reprosat ca e mentorul unei reviste fara niciun ecou, "Noua Literatura" (Stefan Agopian) care, intr-un an si jumatate a consumat 60.000 de euro; dar si de data asta a intervenit Nicolae Manolescu afirmand ca revista este ,"vizibila" si extrem de necesara pentru tanara generatie de scriitori. Dar cel mai direct "atac" a fost reprosul ca, in "Istoria Literaturii Romane", Manolescu "compro­mite" adesea imaginea scriitorului roman. Faptul ca la propunerea presedintelui Manolescu, in statutul USR, s-a "inventat" o functie, si anume aceea de prim-vicepresedinte, a starnit insa cele mai multe reactii negative, incepand cu luarea de cuvant a lui Sorin Marculescu. Au fost si cateva interventii care au facut apel la pastrarea demnitatii scriitoricesti si la faptul ca, acel adaos de 50 la suta la pensiile scriitorilor, a facut sa mai salveze si sa normalizeze cat de cat situatia materiala a multor scriitori (Livius Ciocarlie). S-au facut propuneri, s-au dat sfaturi, s-a vorbit despre libertatea de optiune a fiecarui membru al breslei in privita preferintei electorale, dar mai ales a fost unanim acceptata ideea ca scriitorul roman, desi face parte dintr-o breasla elitista, nu se bucura nici pe departe de respectul cuvenit, in societate, televiziunile refuzand cu obstinatie sa-i promoveze imaginea la ore de maxima audienta (Nicolae Manolescu), literatura lui ramanand intr-un con de umbra perdant, nemeritat si pagubitor pentru cultura.

ZIUA

Interviu Veghea cu doctorul Florin Mătrescu: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet!

În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene, inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS

Liberalul Patriciu il premiaza pe liberalul Marius Oprea pentru o caricatura de manual despre istoria comunismului. Business anticomunism.

Proiectul “O istorie a comunismului în România” implementat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în Romania a fost ales proiectul educaţional al anului şi a primit un premiu în valoare de 10.000 de euro în cadrul Galei Educaţiei organizată de Fundaţia Dinu Patriciu. Acest proiect al IICCR, care a presupus elaborarea unui manual, cursuri de pregătire pentru profesori, introducerea unor opţionale de Istoria comunismului la liceu, concursuri de eseuri, workshopuri şi o şcoală de vară, a fost premiat joi seară.


Dr. Florin Mătrescu: Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul


- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?

- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul.

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?

- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă. (interviu acordat revistei VEGHEA, consemnat de Florin Palas)

Paul Goma sărbătoreşte 74 de ani departe de onorurile statului român

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. S-a născut pe 2 octombrie 1935, la Mana, judeţul Orhei, România, un copil nevoit curând să se maturizeze.
Experienţa grea, inumană, grotescă nu-l va împiedica să scrie mult mai târziu o carte care a recuperat copilăria sa basarabeană şi a configurat estetic şi etic o altă abordare a temei: „Din Calidor“. Întâmplător sau nu, traumele biografice au coincis în cazul lui Paul Goma cu cele mai hidoase „accidente“ din istoria ultimilor 80 de ani.

Uneori, oamenii sunt tentaţi să se mire crispaţi de vorbitul prea mult în jurul unui om, devenit personaj, cum au fost şi încă sunt atâţia, reducându-l la eticheta mentalităţii defetiste ce pare că ne-a înhăţat cu totul. Adevărul este că nu se „vorbeşte“ (scrie!) prea mult despre Paul Goma.
Adevărul este că uneori mai dăm peste câte o cronică de carte sau peste câte un text aniversar, cum este cel de faţă, sau peste aprecieri colaterale pe forumuri, pornind de la alte subiecte „tari“. Cum este cel din ultimele zile, cel despre moartea lui Nicolae Pleşiţă, criminalul pensionar al Securităţii române, îngrijit în ultimele trei luni într-un sanatoriu al SRI. Care a spus deseori public cum le-a făcut el şi le-a dres „ălora“, cum i-a omorât, le-a tras pumni şi le-a smuls barba. Mai neverosimil, deşi adevărat!, este cum a considerat justiţia română (parcă mereu aflată-n grevă, în vacanţă) că nu poate să-l urmărească penal, pentru că „mărturia“ publică n-ar fi probă. Aceeaşi justiţie care-l trimite pe Paul Goma la ghişeu să scrie cerere pentru redobândirea cetăţeniei române. O justiţie analfabetă, cum ar spune Paul Goma, pe măsura guvernelor care şi-au asumat şi şi-au împărţit rotaţia cadrelor din ’90 încoace.

Cei care ar fi trebuit să răspundă pentru crimele comunismului au murit şi mor de bătrâneţe (Pleşiţă avea 80 de ani) în patul lor sau prin sanatorii, au pensii care le permit nu doar o viaţă fără griji şi lipsuri, dar şi o moarte decentă. Au dat „la cap, la cap, la cap!“ poporului român, l-au decimat în ce avea mai bun, l-au şubrezit în coloana vertebrală, l-au schilodit trupeşte, apoi s-au odihnit şi au dormit liniştiţi, în casele lor, în mijlocul familiilor lor, au asigurat viitorul copiilor şi nepoţilor, au zâmbit vecinilor. Nişte mici dumnezei, ai zice, clonaţi din ADN-ul ideologiei comuniste. Şi-au pregătit terenul, ei şi al lor (activii şi lăsaţii la vatră), aşa încât, după 1989, nu au avut nici o ruşine, chiar dacă nouă ne crapă obrazul de ruşinea lor. Ceea ce nu este un merit în ce ne priveşte. Am rămas cu ruşinea şi am intrat în logica lor. Şi, mai mult de atât, trăim după coordonatele trasate de ei.

Supravieţuim într-o lume a scenariilor şi scenaritei. Şi, cu toate acestea, sunt lucruri care nu pot fi anulate. Cine face azi caz de „schimbarea“ lui Paul Goma, de după 1989, nu arată doar că nu stăpâneşte „subiectul“ (măcar teoretic, un atare neajuns se poate remedia), ci rea intenţie (ar putea fi şi un eufemism pentru „interes“). Cei care îl acuză de verzi şi uscate sunt aceia care în 1977 şi-au întors privirea oriunde în altă parte, numai spre scriitorul solitar din Drumul Taberei nu. Solidarizările din 1977 cu renegatul scriitor român au fost atât de subţiri încât intelectualii care îi caută nod în papură nu îşi dau seama că atunci, în 1977, au ratat ocazia de a-şi îndrepta spinarea. Un atu ce le-ar fi dat azi dreptul moral să îl „judece“. Este uşor să fii principial în limitele corectitudinii politice când beneficiezi de recunoaştere, de salariu, pensie şi sinecuri diverse.

Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. O zi de naştere ar trebui să fie prilej de bucurie, măcar de bune aduceri-aminte. Dar cum să ne aducem aminte cu bucurie (mândrie?, recunoştinţă?) de suferinţele unui om de care statul român, cobreslaşii, conaţionalii îşi bat joc?

De ce deranjează „stilul“ Goma? Dar l-a avut dintotdeauna, nu l-a căpătat după 1989. După 1989 doar a fost înlocuită cortina de pe conştiinţa noastră. Cei mai în vârstă ştiu, mai ales de la Europa Liberă, cine a fost Paul Goma. Cine citeşte textele publicistice de dinainte de 1989, scoase până în noiembrie 1977 cu greu din ţară, înţelege şi ce însemna să fii liber în comunism.

În privinţa literaturii lui Paul Goma istoria literară se va echilibra peste ani, atunci când idiosincrasiile puternicilor de azi vor amuţi. Este o lege nescrisă: scriitorul piere, cărţile rămân. Criticii pier, alţii vin în urma lui. Nu neapărat pe urma lui.

Avem şi motive de bucurie în toată această forfotă a crizei perpetue care este România? Avem: cu 74 de ani în urmă s-a născut pe un pământ românesc aflat mereu în bătaia puştii un om cu o voinţă şi cu încăpăţânare ieşite din comun. Consecvenţa lui Paul Goma de a fi el însuşi pentru a ne demonstra nouă că se poate... este fabuloasă. Un sacrificiu de sine pe care actorii guralivi ai scenelor române se grăbesc să îl defăimeze sub diverse pretexte. Să ai şansa unui Paul Goma (acest „Soljeniţîn român“, cum i-au spus străinii, şi nu oricine, ci pretenţioşii de nemţi!) şi să-i dai cu piciorul nu este doar cinism şi meschinărie, este şi prostie. Prostia unui stat sărac şi fudul, dar corupt până în măduva oaselor, care se boieşte cu cele mai recente văpseluri (vezi condamnarea de faţadă a comunismului, de exemplu), deşi pe sub boiul de pe mască a intrat în putrefacţie.

O oază de lumină în acest crepuscul este seria de autor începută anul trecut la Curtea Veche. Pentru care domnul Grigore Arsene merită să intre în istoria literară drept editorul care a avut curajul să îl editeze pe Paul Goma, după toate încercările de a fi distrus ca entitate publică şi individuală.

Sper din tot sufletul ca primul volum al Scrisurilor (1971-1989), care va apărea cât de curând, atât de aşteptat de foarte mulţi oameni de cultură şi nu numai, să restabilească în conştiinţa românilor locul lui Paul Goma.

„De unde o scoatem că numai noi, românii, suntem persecutaţi de istorie? Cum rămâne atunci cu «sabotarea» aceleiaşi teorii - altă manieră, doar a noastră, de a ne văicări, lăudându-ne? Tăvălugul comunist împins-tras de tancurile sovietice nu a strivit doar România; flăcările rugurilor «epuratoare» au prefăcut în cenuşă nu doar cărţi româneşti; nu numai intelectualii români au fost persecutaţi, interzişi, închişi, asasinaţi de analfabetimea proletară; şi nu doar «maeştrii» români şi-au vândut sufletul şi pana, punându-se în slujba întunericului.

Atunci cum se face că numai în România intelectualii nu pot, nu vor să se constituie în intelectualitate? Cum se face că numai în România mai funcţionează «turnul de fildeş», în care intelectualul pretinde că se retrage - în fapt, se ascunde; şi nu în turn, la înălţime, ci în pivniţa lui; şi nu pentru a cugeta, netulburat, la destinul lumii sau pentru a face artă pură, ci pentru a nu auzi, a nu vedea, ca să nu se spună, cumva-cândva, că el ştiuse - dar tăcuse. (…) Atâta vreme cât cei care nu au făcut (sau nu mai fac) compromisuri se vor mulţumi doar cu atât, cu «cartea mea», cu doar acea virtute românească potrivit căreia «om bun este acela care nu face rău», nimic bun nu se va face. Laudă celor care, în aceste timpuri scoase din ţâţâni, reuşesc «să nu facă rău» - aceştia sunt «oameni-buni» - şi atât; nu scriitori, nu intelectuali. Pentru că scriitor nu este acela care doar scrie; nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel, se face complice al răului.“ („La oglindă“, sept.-oct. 1984, din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, Scrisuri. I)

România este o ţară în care victima este întotdeauna vinovată, ba mai este şi desfigurată cu bocancii, după ce a murit, pentru a şterge urmele. Să nu ne mai mirăm, aşadar, când străinii ne privesc cu suspiciune sporită. Câtă încredere poate inspira un popor care-şi omoară - fie şi cu piatra ideologică - ce are mai bun, inclusiv şansa de a ţine capul drept?

Vineri este ziua de naştere a lui Paul Goma şi ca să-i spun La mulţi ani! nu este nevoie să o scriu aici. Am vrut doar să le reamintesc reprezentanţilor noştri că au o datorie morală, istorică şi de onoare faţă de cei trei membri ai familiei Goma care trăiesc şi azi în refugiu politic la Paris.

Flori Bălănescu, istoric
(scrisoare către Paul Goma)

Nu este membru al Uniunii Scriitorilor
Paul Goma nu are pensie de la statul român (nici de salariat, nici de fost deţinut politic, nici de scriitor. NIMIC), nu este membru al Uniunii Scriitorilor Români (insist pentru membrii de rând ai USR: s-a simţit cineva lezat vreodată de faptul că Paul Goma nu este nici măcar membru al USR, aşa încât să facă demersuri, măcar să pună de o manifestaţie cu o singură pancartă? Şi-a riscat cineva râvnitul statut de membru al unei instituţii care funcţionează şi azi ca pe vremuri?). Criminalii poporului român au avut şi au pensii de mii de lei noi de la statul român. Un „stat de drept“ (are ghilimelele meritate) care ar fi putut măcar de ochii lumii să salveze aparenţele justiţiei. Fără dreptate instituţionalizată nu există nici dreptate individuală, nici pace socială.

Sursa: Cotidianul

Doctorul Florin Matrescu trage un semnal de alarma: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet!

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.

- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?

- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.

- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.

- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.

- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.

Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?

- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul.

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?

- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.

Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.

A consemnat Florin PALAS

(fragment dintr-un amplu interviu acordat de doctorul Florin Mătrescu revistei Veghea)

Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. FacultăţI tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"

"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".

"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;

"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane.

"In ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.

"Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze".

Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):

"La 1 aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.

"Celelate naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.

"Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.] de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La graniţă!»

"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte, îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…) Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în strigătele disperate:

"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi din pădure, de după copaci.

Toloaca de la Varniţa s-a umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, blesteme. (…)

S-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele din cauza rănilor (…).

"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din afară.

Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…) După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul 1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!" [sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr