Cuviosul Serafim Rose despre ecumenism, zelotism si calea imparateasca

“Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblam pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme. - Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a

Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie „ecumenica”, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din zilele de pe urma.
Stim, cu siguranta, ca aceasta incercare a lui Satan nu va izbandi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pana la sfarsitul lumii si Il va intampina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihanita si nestricata de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a ne trage din sanul ei?
Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul de a fi dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire „ecumenica” a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca „nimic nu ne desparte cu adevarat” de toti ceilalti care isi spun crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta, si chiar a cunoscut, dupa aceasta, o perioada de prosperitate in exterior si de inflorire duhovniceasca in launtrul ei; dar dupa noua falsa unire, ce se urmareste acum, cu un elan sporit, va mai dainui Ortodoxia in afara catacombelor si a pustiei?
In timpul ultimilor zece ani si mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Atenagoras si urmasii sai, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja ingrijorator de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recenta declaratie „ecumenica” a Patriarhiei Constantinopolului, „Marturisirea de la Tiateira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb., 1976) este indeajuns de graitoare spre a dovedi cat de mult s-a pierdut din constiinta ortodoxa de catre Biserica Locala ce era odata intaia intre Bisericile Ortodoxe la marturisirea adevarului lui Hristos; acest document sinistru arata doar cat de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiti in „crestinatatea” heterodoxa a Apusului, inainte chiar de Unirea formala ce inca se pregateste.
Radacinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc pana la renovationismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. In Biserica Rusa, aceste tendinte au zamislit, pentru inceput, miscarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a incercat sa il inlature pe Patriarhul Tihon si sa „reformeze” Biserica intr-o maniera protestanta radicala, iar apoi - ca un urmas mai „conservator” al „Bisericii Vii” - institutia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la inceputuri, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia si telurile comuniste (conform scandaloasei „Declaratii” a Mitropolitului Serghie din 1927), si doar in ultimele decenii s-a aventurat, iarasi, pe taramul renovationismului ecleziastic, prin participarea sa activa in miscarea ecumenica. In Biserica Greaca, situatia a fost asemanatoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovationist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de catre Patriarhul Meletie Metaxakis de trista amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de catre lumea ortodoxa, si renovationistii au trebuit sa se multumeasca doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra catorva Biserici ne-slave.
Mari miscari de protest s-au ridicat impotriva reformatorilor, atat in Biserica Rusa, cat si in cea Greaca, cauzand diviziuni profunde, ce s-au pastrat pana acum in lumea ortodoxa. In Biserica Rusa, serghianismul a fost respins cu hotarare de catre vasta majoritate a episcopilor si credinciosilor, in frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; aceasta miscare „iosifita” s-a organizat. Mai apoi, intr-o oarecare masura, si a devenit cunoscuta drept „adevarata biserica ortodoxa”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, pana in ziua de astazi, invaluita de taina, insa, in ultimii ani, o serie de marturii surprinzatoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumina, ducand la masuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei intai statator (Mitropolitul Teodosie), ca si cel al unuia dintre cei zece sau mai multi episcopi ai ei (episcopul Serafim). In diaspora, Biserica Rusa din afara Rusiei s-a angajat chiar de la inceputurile serghianismului, in 1927, intr-o pozitie anti-serghianista ferma, si, cu numeroase ocazii, si-a exprimat solidaritatea fata de adevarata biserica ortodoxa din Rusia, refuzand, in acest timp, comuniunea deplina cu Patriarhia Moscovei. Traditionalismul ei intransigent si neclintit in aceasta problema, precum si in altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii rusi ai Europei Apusene si ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al 20-lea, ei despartindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusa din afara Rusiei, cauzand astfel actualele deosebiri de „jurisdictie” din diaspora rusa.
In Grecia, miscarea de protest, printr-un instinct ortodox asemanator, a luat si ea denumirea de „crestini ortodocsi adevarati“. De la inceputurile ei din 1924 (cand s-a introdus reforma calendarului), miscarea a fost puternica mai ales printre calugarii, preotii si mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a parasit Biserica de stat a Greciei si s-a alaturat miscarii a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta isi urmeaza pana astazi viata si organizarea pe deplin independenta, cuprinzand circa o patrime din totalitatea crestinilor ortodocsi din Grecia, si poate peste jumatate dintre calugari si maici. Desi este cunoscuta popular ca „vechii calendaristi” („stilisti”), „adevaratii crestini ortodocsi ai Greciei” sustin un traditionalism ferm in viata si, in general, in gandirea ortodoxa, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatra de temelie a modernismului si reformismului.
In timp ce cancerul „ecumenist” roade astazi tot mai mult din ramasitele madularelor glasuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescanda este aratata, de catre cei mai simtitori membri ai jurisdictiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei si reprezentantilor Bisericilor anti-ecumeniste si anti-reformiste ale Rusiei, Greciei si diasporei. Unii, vazand ca jurisdictiile „oficiale” urmeaza in mod irevocabil o directie anti-ortodoxa, le abandoneaza ca pe niste nave ce se scufunda si vin in randul „adevaratilor crestini ortodocsi”; altii, nadajduind inca la o revenire catre orientarea ortodoxa, in ortodoxia mondiala, considera pentru moment a fi de ajuns sa isi exprime simpatiile pentru „adevaratii crestini ortodocsi” si sa protesteze cutezatori impotriva mentalitatii „reformiste” din jurisdictiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Intai Statatorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coarda sensibila in cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar daca raspunsul „oficial” la ele a fost, in mare masura, tacerea sau ostilitatea.
Astazi, mai mult ca in orice alta perioada a luptei de 50 de ani pentru pastrarea traditiei Ortodoxe intr-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevarate si intransigente ar putea fi auzita in intreaga lume si ar putea avea un efect profund asupra directiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, intr-adevar, este deja prea tarziu a impiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovationist si Unirea „ecumenica” ce zace in spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse sa paseasca indarat de la calea aceasta dezastruoasa, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdictii ce o vor urma pana la capat; si in orice caz, persoane sau chiar comunitati intregi pot fi salvate, cu siguranta, de la aceasta cale, fara a-i mai mentiona pe acei heterodocsi ce si-ar mai putea afla calea catre sanul mantuitor al adevaratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi - fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora - unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) - conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:
„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare - atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:
„Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.
Spiritul de „reforma” este atat de predominant astazi, incat oricine ale carui vederi sunt hranite de „duhul vremurilor” va privi moderatia cea cu adevarat Ortodoxa ca apropiata „fanatismului”, dar cine cauta catre problema cu mai multa profunzime si foloseste standardul patristic, va gasi calea imparateasca a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un invatator ortodox al zilelor noastre nu ofera un asemenea model de moderatie graitoare si inflacarata, precum raposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului; numeroasele sale articole si predici respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara vreo abatere la „dreapta” ori la „stanga”, accentuand in mod constant asupra laturii duhovnicesti a Ortodoxiei celei adevarate. (Vezi mai ales articolul sau „Ravna sfanta“, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost asezata, din pronia dumnezeiasca, intr-o pozitie foarte avantajoasa spre a pastra „calea imparateasca” in mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al 20-lea. Vietuind in exil si saracie, intr-o lume ce nu a priceput suferinta oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra pastrarii neschimbate a credintei ce ii uneste norodul, aflandu-se, in mod firesc, straina intregii mentalitati ecumenice, care este intemeiata pe indiferenta religioasa si auto-satisfactie, pe bogatie materiala si internationalism fara de suflet. Pe de alta parte, a fost tinuta de la a cadea in extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaratia ca Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fara de har) de catre constientizarea profunda a faptului ca biserica serghianista din Rusia nu este libera; cineva, desigur, poate sa nu aiba nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situatiei ei este cel mai bine sa fie lasata unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Daca pare a exista aici o „contradictie logica” („daca nu ii tagaduiti Tainele, atunci de ce nu sunteti in comuniune cu ea?“), aceasta e o problema doar pentru cei rationalisti; cei ce se apropie de problemele bisericii atat cu inima, cat si cu cugetul, nu au nici o dificultate in a accepta pozitia aceasta, care este testamentul lasat Bisericii Ruse a Diasporei de catre inteleptul ei Intai Statator, mitropolitul Anastasie (+1965).
Traind in libertate, Biserica Rusa din afara Rusiei a socotit drept una din indatoririle ei de capatai exprimarea solidaritatii si a comuniunii depline cu subterana „Adevarata Biserica Ortodoxa a Rusiei“, a carei existenta este ignorata cu desavarsire si chiar negata de catre ortodoxia „oficiala”. La vremea randuita de Dumnezeu, cand vor trece incercarile teribile asupra bisericii si poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea intelege mai bine situatia Bisericii Ruse; pana atunci, tot ceea ce poate nadajdui cineva este, ca si pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere sa nu puna sub semnul intrebarii dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele ramanand indelunga vreme in comuniune cu ea (pana ce neparticiparea ei la miscarea ecumenica a izolat-o si a facut sa devina un repros la adresa celorlalte Biserici, indeosebi in ultimul deceniu), si, pana in ziua de astazi, ele rezistand (cel putin pasiv) la incercarile de provenienta politica, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatica” si „necanonica”.
In ultimii ani, Biserica Rusa din afara Rusiei a mai acordat sustinere si recunoastere si „Adevaratilor Crestini Ortodocsi ai Greciei”, a caror situatie, de asemenea, a fost extrem de dificila si neinteleasa. In Grecia, intaia lovitura impotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atat de mortala precum „Declaratia” mitropolitului Serghie in Rusia, si din aceasta pricina a durat mai multa vreme ca constiinta teologica a grecilor ortodocsi sa zareasca intreaga ei semnificatie anti-ortodoxa. Mai mult, putini episcopi din Grecia au fost indeajuns de curajosi spre a se alatura miscarii (in vreme ce, in comparatie, numarul episcopilor ne-serghianisti de la inceputuri era mai mare decat al intregului episcopat al Bisericii Greciei). Si doar in ultimii ani, cauza vechilor calendaristi a devenit chiar „respectabila intelectual”, de vreme ce tot mai multi absolventi de facultate i se alatura. De-a lungul anilor, a suferit persecutii, uneori destul de puternice, din partea Statului si a Bisericii oficiale, si pana in ziua de astazi a ramas desconsiderata de catre cei „sofisticati” si fara nici o recunoastere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neintelegerile si dezbinarile interne au continuat sa slabeasca cauza vechilor calendaristi, precum si lipsa unui glas unic si unanim, care sa exprime sustinerea lor pentru Ortodoxia patristica. Totusi, pozitia lor fundamental ortodoxa nu poate fi negata, si nu pot fi intampinate decat cu bucurie asemenea prezentari glasuitoare ale ei, precum se pot vedea in articolul ce urmeaza.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unitati fundamentale a cauzei adevaratei ortodoxii din intreaga lume, fie in Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendaristi ai Greciei sau in Biserica Rusa din afara Rusiei, i-a facut pe unii sa gandeasca in termenii unui „front unit” al Bisericilor marturisitoare, spre a se opune miscarii ecumenice care a luat in posesie ortodoxia „oficiala”. Totusi, in conditiile actuale, acesta se va materializa cu greu; si, in orice caz, este o viziune politica asupra situatiei, ce priveste intr-o maniera prea exterioara semnificatia misiunii adevaratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva „ortodoxiei ecumeniste”, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai ortodoxiei celei adevarate din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica. Fie ca Dumnezeu sa isi tina zelotii pe calea imparateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Lui Biserici, pana la sfarsitul veacului!”

Acest articol a aparut in original in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.

Cuvantul Cuviosului SERAFIM ROSE vs cuvantul lui DAN PURIC privitor la regasirea cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen.

Dan Puric :

"Un crestin autentic respecta religia celorlalti si, culmea, fuzioneaza cu ceilalti pe niste canale formidabile. In sensul acesta dialoghez si cu alte credinte. Si eu ma regasesc. Cu tibetanul, cu cel care practica meditatia zen...". (dintr-un interviu acordat revistei Yoga magazin)

Cuviosul Serafim Rose:

"Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti va identifica în descrierea acestei mostre de yoga „creştină" tocmai trăsăturile individului care rătăceşte, din punct de vedere spiritual, fie în direcţia religiilor pagine, fie în cea a experienţelor păgîne sectare.In amîndouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi „deschidere" şi cu aceeaşi dorinţă de a fi „cuprins" sau „apucat" de un „duh"; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de „consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept „stare de graţie"; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ" şi „mistic"; aceleaşi „revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Insă autorul acestei aşa-zise Yoga creştine, fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte „meditaţii" speciale, atît de grăitoare pentru duhul „misticii" romano-catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştine al tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe să „vadă" Pruncul în braţele Mamei Lui: „Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mîntuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc-din nou Lumină -, se perindă unele după altele şi trec pe lîngă mine... Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi potrivite la un loc nasc în minte o idee., o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos."

Orice persoană, oricît de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pîndesc pe căutătorii de „experienţe spirituale". El nici nu a văzut măcar un „înger de lumină" şi a şi căzut pradă propriilor sale închipuiri religioase, produse de o minte bolnavă şi de o inimă cu totul nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti.

Astfel de „meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, care include chiar şi cîteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decît prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămîne cu desăvîrşire ascunsă de ochii „înţelepţilor" contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul." ( Ortodoxia si religia viitorului ).

Ma gandesc cum domnul Puric utiliza in discursul sau citate din Sfintii Parinti si nu pot, tinand seama si de marturisirea din interviu, sa nu fac legatura cu ultima concluzie a Cuviosului Serafim Rose din fragmentul de mai sus!

Ce dorim de la cei care vor veni la Aiud? Sa-i viziteze pe sfinti sau sa se inchine lor?

Ceva adanc cred nu este in regula cu cei ce se opun Parintelui Iustin in proiectul Aiud. Si ma gandesc: oare domniile lor nu-si dau seama ca sufletul Il doreste pe Dumnezeu, ca lui Hristos Ii plac oamenii cu inima simpla?

Uita oare cuvantul Apostolului?

“ cunostinta insa semeteste, iar iubirea zideste iar daca i se pare cuiva ca cunoaste ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca . Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.“ ( I Corinteni 8,1-3) ?

Ce dorim de la cei ce vor veni la Aiud? Sa–i viziteze pe sfinti si sa se informeze de suferintele lor si ale tuturor martirilor din perioada comunista (deci sa plece cu un bagaj de cunostinte deserte si semete, sa isi satisfaca setea nepotolita de spiritualitate confortabila) sau sa se inchine lor in duh si adevar si sa–si umple inimile de dragoste crestina si sa se impartaseasca de spiritualitea hranita din suferinta si jertfa ?

Sa-i ducem in amagire si sa creada ca ei de acum cunosc, uitand ca doar iubindu-L pe Dumnezeu si prin sfintii lui, putem primi de la El cunoasterea adevarata?

“Nu va inselati, fratii mei prea iubiti. Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este , pogorandu-se de la Parintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbra de mutare “ ( Iacov 1, 16-17 ).

Chiar nu se realizeaza ce responsabilitate enorma avem in fata lui Dumnezeu prin ceea ce se va face la Aiud ?

Ce fel de aluat va dospi cand oamenii vor pleca de la Aiud si vor merge la casele lor, in familiile lor, in mediul lor social? Chiar nu ne gandim ca putem rata ocazia de a le oferi o sansa in plus unor semeni de a descoperi dreapta slavire a lui Dumnezeu si a sfintilor Lui? Si nu ca Dumnezeu sau sfintii ar avea nevoie! Noi avem nevoie sa-i slavim drept ! Ei vor ca acum sa lucreze prin noi pentru altii. Sa avem smerenie pentru ca Dumnezeu sa poata lucra prin noi, fara noi!

Cuviosul Paisie Aghiritul spunea: “Daca vrei sa fii casnicul lui Dumnezeu, atunci nu trebuie sa fii aranjatul tau, ci angajatul Lui“.

Nu pot crede ca oponentii Parintelui Iustin ar putea ignora cuvantul Mantuitorului:

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.

15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Cred ca se potrivesc urmatoarele cuvinte ale Sf. Ioan Gura de Aur:

„Şi ce aş putea – zici tu – să răspund elinului?”. Aceste spuse; însă te gândeşte nu numai să le spui elinului, ci în acelaşi timp şi cum să te îndreptezi tu însuţi. Când elinul îţi cercetează viaţa ta, şi se scandalizează de aici, atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi. Dacă el se poticneşte pentru altul, tu nu ai a da socoteală, dar când el se poticneşte şi se vatămă prin viaţa ta, atunci te găseşti în cea mai mare primejdie. Când tu îi vorbeşti de împărăţia cerurilor, însă eşti ca smintit după cele prezente; când te aude vorbindu-i de gheena, iar tu tremuri până şi de relele ce ţi-ar putea veni aici pe pământ, apoi atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi! Când el vede toate acestea, te acuză şi-ţi zice: „Dacă iubeşti atât de mult împărăţia cerurilor, de ce nu dispreţuieşti cele prezente? Dacă aştepţi acel tribunal înfricoşat, de ce nu dispreţuieşti relele şi necazurile de aici? Dacă nădăjduieşti în nemurirea sufletului, de ce nu-ţi baţi joc de moarte?”. Când îţi va zice acestea, atunci îngrijeşte-te ce să răspunzi şi cum ai a te îndrepţi! Când te vede tremurând pentru pierderea banilor – pe tine, care aştepţi împărăţia cerurilor! –sau când te vede vesel şi încântat pentru un singur obol, când îţi vede sufletul abătut pentru puţin argint pierdut, atunci îngrijeşte-te ce vei răspunde, căci acestea sunt care îl scandalizează pe elin. Aşadar, dacă tu te îngrijeşti de mântuirea ta, în acelaşi timp şi de a lui, justifică-te de toate acestea, nu prin vorbe, ci prin fapte! Pentru vorbe nimeni n-a defăimat pe Dumnezeu vreodată, pe când pentru o viaţă rea şi desfrânată mii de blasfemii I se adresează. Aşadar viaţa să ţi-o îndrepţi, căci dacă de pildă îţi va zice elinul: „Şi de unde aş putea să ştiu că Dumnezeu a poruncit lucruri cu putinţă de a le face omul, când tu, care eşti creştin din strămoşi, şi care ai crescut în această frumoasă religie, nu faci nimic din ceea ce ar trebui să faci?”, atunci ce vei răspunde? Desigur că-i vei arăta pe alţii care fac aşa, pe monahii care stau prin pustietăţi. Apoi nu te ruşinezi tu, care mărturiseşti că eşti creştin, şi cu toate acestea îl trimiţi la alţii, căci tu nu poţi a-i dovedi că îndeplineşti cele creştineşti? Dar apoi şi acela ţi-ar putea răspunde îndată: „Şi ce nevoie am de a călători prin munţi şi prin pustietăţi? Că dacă nu este cu putinţă de a găsi în mijlocul oraşelor un creştin cu fapte bune şi încununat, apoi mare este vinovăţia unei astfel de vieţi, dacă urmează ca noi să părăsim oraşele şi să alergăm în munţi şi prin pustietăţi. Tu, însă, arată-mi un om cu femeie şi copii, şi cu casa lui, care să aibă o astfel de viaţă!”. Şi ce vei răspunde la aceste vorbe? Oare nu vei fi silit a-ţi pleca în jos capul şi a te ruşina? Însă Hristos n-a poruncit aşa, ci iată ce ne-a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). „Înaintea oamenilor”, zice, iar nu în munţi, nici în pustietăţi sau în locuri necălcate de picior de om. Acestea le zic nu hulind pe cei ce vieţuiesc prin munţi, ci jelind pe cei ce locuiesc prin oraşe, fiindcă au alungat virtutea din mijlocul lor. De aceea, vă rog ca înţelepciunea celor de prin munţi să o introducem şi aici, ca astfel oraşele să devină adevărate oraşe. Numai o viaţa sfântă şi neprihănită poate îndrepta pe elin; numai o astfel de viaţă ne poate scăpa de o mulţime de scandaluri. Dacă voieşti ca şi acela să fie izbăvit de poticniri, iar în acelaşi timp şi tu să te bucuri de plată multă, atunci îndreptează-ţi viaţa şi fă în aşa fel ca din toate părţile să lumineze, „aşa încât (oamenii) să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Numai aşa ne vom putea bucura de acea slavă mare şi negrăită, de care fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. ( Sf. Ioan Gura de Aur- Omilia 26 la Romani )

Este esential ca cei care vor veni la Aiud sa inteleaga, printre altele, si urmatorul lucru fundamental: anume ca intreaga viziune a Ortodoxiei este una pozitiva in fata mortii, a suferintei, asa cum ne-au aratat crestinii incepand de la incepurile Bisericii, cand, fiind vanati prin catacombe si dusi la chinuri si moarte, ei primeau toate acestea cantand.

“Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie“.

Este important ca cei care vor veni la Aiud sa-i imbratiseze pe sfintii inchisorilor din toata lumea si din toate timpurile, ci nu sa-i studieze numai intelectual .

Astazi, in aceste vremuri cumplite, avem nevoie de experienta ultimelor secole de sfintenie ortodoxa, Sfinti Parinti, mucenici, asceti.

Cei care vor veni la Aiud sa-si doreasca ca sfintii de acolo sa mijloceasca pentru ei la Dumnezeu, sa se intoarca acasa cu ravna buna, sa–si doreasca din adancul inimii, si nu din curiozitate, sa citeasca Vietile Sfintilor. Sa inteleaga ororile comunismului cu duhul.

Sa plece oamenii de la Aiud bucurandu-se de libertatea pe care o au de a lasa pe Hristos sa lupte pentru ei in mijlocul acestei lumi, unde taina faradelegii se lucreaza intens.

“Scriitorul rus Soloviov, in cartea sa “Convorbiri despre Antihrist si Sfarsitul Lumii“, prezinta sub forma unui roman venirea lui Antihrist. Acesta va convoca un Sinod Ecumenic in care va oferi tuturor religiilor ceea ce va crede el ca-si doresc. Ortodocsilor le va oferi, într-o Sfânta Sofia din Constantinopol restaurată, un muzeu al tuturor antichitilor crestine posibile, în care fiecare tip de obiect de valoare pe care l-au avut vreodată ortodocsii va fi asezat în muzeu. Menirea acestuia va fi să-i satisfacă în oarecare fel pe ortodocsi. De aceea, toată lumea va fi multumită, plecându-se si închinându-se lui Antihrist. Bineînteles că aceasta va însemna că oamenii vor fi multumiti cu acest aspect exterior care, din acest punct de vedere, reprezintă religia lor crestina.

Oricine este atras doar de acest aspect exterior - reprezentat prin tămâie, vesminte strălucitoare etc. - dintre toti, va cădea înaintea lui Antihrist mai grabnic decât altii…

Desigur, sunt diferite tipuri de sfârsituri. Când o tară se apropie de sfârsitul ei, se petrece o mare renastere duhovnicească, precum înaintea venirii comunismului în Rusia: au avut mari sfinti, ca Sfântul Ioan din Kronstadt, bătrânii de la Mănăstirea Optina si alti sfinti călugări si episcopi trăitori în acea vreme. Dar si multi altii la fel de râvnitori. Dar, cu toate acestea, societatea le-a stat împotrivă: devenise foarte occidentalizată si aproape anti-crestină. Astfel că renasterea a fost în cele din urmă înăbusită...

Gulagul, sau orice altceva din ceea ce s-a întâmplat în Rusia, au fost menite distrugerii Crestinismului, si în mare măsură chiar au reusit, deoarece acum Crestinismul este greu de aflat si înteles de oameni; iar în Vest, indiferenta, toleranta, libertatea si prosperitatea contribuie si ele la distrugerea oricărui fel de Crestinism. Rezultatul final, după cuvântul lui Soljenitân, este acela că în Răsărit crestinii devin mai puternici; după comunism ei au devenit mai puternici decât, noi cei din Vest, care avem toată această libertate. Dar nu trebuie să fim indiferenti la această slăbiciune; trebuie să-I dăm lui Dumnezeu lupta noastră”.

( extras din scrierile Cuviosului Serafim Rose )

Un adult ortodox, frate intru Hristos