Sfântul Nicolae Velimirovici despre criza mondială.

Scrisoarea a 8-a

PREOTULUI KARAN,

DESPRE CRIZA MONDIALĂ [1]

Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea.

Cine sunt eu ca să mă întrebi despre o taină atât de însemnată? „Vorbeşte când ai ceva mai bun decât tăcerea”, spune sfântul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum mai bună decât orice vorbire, totuşi, din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criză” e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfânta Scriptură acest cuvânt este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul l, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi Apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).

Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.

Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată” în loc de criză de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită , judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este Judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani. Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.

Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: “Judecata lui Dumnezeu!”

Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.

Sănătate ţie şi pace!

Episcop Nicolae Velimirovici

________________________

---

[1] Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi (scrisori misionare), trad. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 9-10



Sursa:

http://theologhia.wordpress.com/

Predică la Rusalii a Sfântului Nicolae Velimirovici

Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1

In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.

Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.

Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!

Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca creasca.

Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca radacina.

Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.

Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.

Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.

Toate urmau sa se intample asa cum au fost proorocite. Duhul Sfant a fost fagaduit si Duhul Sfant a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamant a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavarsita?

O, cat de desavarsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavarsita! Aceasta iubire desavarsita nu se poate arata desavarsit in nici un alt chip decat numai in ascultare desavarsita. Iubirea este cu grija mare in toata vremea si in tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavarsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavarsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavarsita pentru Fiul si Duhul Sfant; Fiul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Fiul. Datorita acestei iubiri desavarsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul. Iubirea desavarsita Il face pe Tatal slujitor desavarsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea impartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

"Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17:4); "Faca-se voia Ta" (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavarsita a Fiului fata de Tatal?

"Parinte ... Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti" (Ioan 11:41-42), a spus Domnul cand l-a inviat pe Lazar; si mai tarziu, El a strigat cu un prilej oarecare: "Parinte, preaslaveste-Ti numele!" Atunci a venit glas din cer: "Si L-am preaslavit si iarasi Il voi preaslavi" (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavarsita a Tatalui fata de Fiul?

"Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac" (Ioan 14:16); "Iar cand va veni Mangaietorul, ... Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (15:26). Si intr-adevar, in a cincizecea zi dupa Inviere, Mangaietorul, Duhul adevarului, S-a pogorat peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavarsita fata de Fiul?

Porunca mantuitoare pe care Apostolul Pavel o randuieste tuturor credinciosilor: "in cinste, unii altora dati-va intaietate" (Romani 12:10), se savarseste intru desavarsirea ei intre Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoana Se sarguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decat Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decat celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfanta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorandu-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfant o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfantul Duh Il va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorare a Duhului peste Apostoli. "Voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus" (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai. Sa nu intrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai inainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfant, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai inainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se intample pana la sfarsitul veacurilor si dupa acest sfarsit. Dar daca patrunzi mai adanc cu osebire in launtrul acestei intamplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorarea Duhului Sfant este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai in masura in care se refera la fapta din afara a acelei pogorari: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogori. Caci inainte de a vorbi Domnul de pogorarea Duhului, El deja avea invoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfant vorbise prin Domnul despre pogorarea Sa. Caci nu se spune in Evanghelie ca Iisus era plin de Duh Sfant (Luca 4:1)? Iar in Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se implinise in El proorocia lui Isaia: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor" (Luca 4:18)? Iata ca este lamurit ca Fiul se afla in unime nedespartita cu Duhul Sfant si cu Tatal, in impartasire desavarsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului intr-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Insusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca impreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfant se afla in Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla in impartasire desavarsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvant, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.

Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita in luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita "mare". "Daca inseteaza cineva", a strigat Domnul, "sa vina la Mine si sa bea". In Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fantana Siloamului de la care gospodarii luau apa in vasele lor. Ce L-a indemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plangeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pana pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi invartosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac" (Ioan 4:14). Si El Se gandeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, intrucat El cheama pe fiecare om insetat: "sa vina la Mine si sa bea!"

"Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui." (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei in El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta in El, si asta inseamna numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede in El ca intr-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul. Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si inaintemergatori ai Domnului. Sfanta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfanta Fecioara Maria in vremelnicie. Cand Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta in El, spunand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Cand carmuitorii si carturarii au incercat sa-L puna pe El in incurcatura prin felurite intrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei in incurcatura si le-a povestit citand din Sfanta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este sa se creada in El ca in cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost inlaturate, de la prima la ultima. In afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata in El duce la mantuire - fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate intari aceasta? Din trupurile lor rauri de apa vie vor curge. Prin "apa vie" se intelege aici Duhul Sfant, dupa cum explica Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede in Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca in el, si raul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce din pantecele (trupul) lui? Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfant, in sfinti, dupa cum spune Apostolul: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi" (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfant Se pogorase deja prin credinta in Fiul lui Dumnezeu. Prin "trup" in sens mai restrans, se intelege inima omului ca centru al vietii, atat trupesti cat si duhovnicesti. "Fiul meu", spune inteleptul imparat, "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: "A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile voastre" (Galateni 4:6). Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfant, curge curent de viata datator prin omul, in tot intregul lui, atat trupeste cat si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfant. Omul intreg va fi curatit, luminat, intarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa incat toate gandurile sale, intreaga iubire si lucrare se vor indrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge in vesnicie, si acela al vesniciei in viata sa.

Dar la vremea cand Domnul Iisus spunea aceasta, inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit. Adica: Duhul Sfant inca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfant inca nu-Si incepuse lucrarea Sa in lume, intru toata plinatatea Sa si intru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus inca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire inca nu se sfarsise, si lucrarea Lui ca Mantuitor al oamenilor inca nu se sfarsise. In randuiala mantuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator in lume cand El Isi trimite Fiul pentru lucrarea mantuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator in savarsirea mantuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfant este pe deplin lucrator in intemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu inseamna ca, atunci cand Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci cand Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci cand Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. In vreme ce Fiul se afla in toata plinatatea lucrarii Sale pe pamant, Tatal si Duhul erau impreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Insusi: "Tatal Meu lucreaza ... si Eu lucrez" (Ioan 5:17). Tatal si Fiul lucreaza impreuna si in acelasi timp. Duhul Sfant face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mangaietorul ucenicilor Sai, si ca El Insusi va ramane cu ei "in toata vremea pana la sfarsitul lumii". Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, in raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Isi savarseste lucrarea Sa uneori in chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci cand Domnul Iisus a fagaduit pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli, Duhul Sfant se afla in El, asa incat se poate spune ca fagaduinta a venit atat de la Duhul Sfant cat si de la Fiul.

Sa vedem acum in ce chip s-a implinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorarea Duhului Sfant, caruia Ii inchinam noi astazi aceasta sarbatoare sfanta.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas in Ierusalim, si au asteptat putere de sus care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti in suflet si in rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul in care este multumit sufletul ii deosebeste sau ii face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se intamplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se intample.

Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor ingeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamant, ci din cer; nu din vanturile pamantesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorarea Imparatului ceresc, Sfantul Duh Mangaietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan in chip de porumbel, si acum Se arata ca un foc; in primul caz pentru a semnifica intreaga intelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorat, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, in chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, in aceasta imprejurare, Duhul Sfant S-a descoperitt in chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat cate o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

Si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit in limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi in limbi. De aici este limpede faptul ca, de la intemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mantuirii se adresa tuturor popoarelor pamantului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Invierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: "Mergand, invatati toate neamurile" (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Il prigonise pe Domnul si Il rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Insusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamant, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un popor sfant, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa invete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la inceputul misiunii lor prima putere, aceea de a intelege si vorbi in limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi invatat multe alte limbi in chip obisnuit, cand le-ar fi invatat? Nu le-ar fi trebuit viata intreaga ca sa invete atat de multe limbi cate i-a invatat pe ei intr-o clipa Duhul Sfant? Caci iata cat de multe popoare diferite erau atunci adunate in Ierusalim: Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!

Ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau. Vedeau inaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Il auzea pe Dumnezeu slavit in limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze? Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se intampla, au inceput sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se intampla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gandire dreapta par nebuni celor nebuni. Legati de pamant si beti cu de-ale pamantului - cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfant, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci cand vin surprizele acestia le intampina fie cu manie fie cu batjocura. Dar Duhul Sfant nu este ca omul cel razboinic, care da buzna in casa altui om. El intra in casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si indelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorat peste ei si Si-a facut salas in ei. El nu S-a pogorat peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cat Se bucura de tare Duhul Sfant, cu bucurie de negrait prin cuvant, cand afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste in ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra in ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i incalzeasca pe ei cu caldura sfanta a iubirii, cu care se incalzesc cetele ingerilor in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: "Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramane in intuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si intunecat pana cand este atins de lumina si de harul Duhului Sfant" (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintai dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea. Dar mai tarziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat in ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul intelepciunii, darul vorbirii, darul indurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei in credinta si in nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Duhul Sfant a dat aceste daruri cu imbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pana in ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor. Prin lucrarile Sale pe pamant, Domnul Iisus a adus bucurie mare atat Tatalui cat si Duhului Sfant. De la primele zile ale vietuirii lui Adam in Rai, Duhul Sfant nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o in ziua Cincizecimii, cand Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni in toata plinatatea puterii Sale. Cu adevarat, El era lucrator in toata vremea si in tot ceasul asupra oamenilor, care erau incatusati de pacat de la caderea lui Adam in pacat pana la Invierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale stramta printre oameni, turnand ulei din destul in lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si imparati, prin artisti si intelepti - in masura in care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu in tarana pamantului, aceasta era din caldura cu care El inflacara inimile oamenilor. Oricand un om intelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scanteia Lui in sufletul omului. Oricand un artist canta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, in vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata. Ori de cate ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta in Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa in inima omului. Dar aceasta se intampla fara insufletire ori bucurie mare. Acestea fusesera numai faramituri aruncate intemnitatilor celor flamanzi. Cu toate acestea, atunci cand Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai inaintea Duhului Sfant ca doisprezece slujitori minunati, imparatesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si in plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas in ei. Duhul Sfant, care era inca mahnit de pacatul lui Adam, a inceput inca o data lucrarea Lui nestramtorata a puterii si insufletirii intre oameni.

Pentru o mai buna intelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa incolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamantului, acolo unde este iarna, se indeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui in plan inclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamantului se intoarce inspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam pana la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamantul iarna. Duhul Sfant dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a indepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas inghetat, si nici un fel de roada nu putea inmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a indreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat in el samanta sfanta. Si atunci Duhul Sfant a inceput, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna in priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate in campul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara impodobeste pamantul. Si in acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfant, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada inselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfant impodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata in gheata si zapada, sa creada calatorul din pamanturile sudice, cand acesta ii vorbeste despre copaci si pomi in floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara indepartata de Dumnezeu, inghetata si intunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci cand acestia incepeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a inviat din morti intru putere si S-a inaltat intru slava; despre Duhul Sfant, care S-a pogorat peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem intoarce in tara noastra cea cereasca si sa ne facem insotitori si frati ai ingerilor in viata vesnica. Unii credeau in aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs rauri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facand minuni, alinand fiecare intristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate. Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu manie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit impartasirea lor cu Duhul Sfant, si lucrarea Lui in ei. Si asa Poporul Sfant sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se intemeia in lume. Asadar samanta a incoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfant, si s-a intins in toate cele patru colturi ale pamantului, turnurile sale ajungand pana la cele mai mari inaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfantului Duh, care, din iubire nesfarsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfarsita, dorea sa coboare pe pamant si sa ia in mainile Sale atotputernice lucrarea mantuirii omului, sa pomenim in laude de inaltare pe Preasfanta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfant S-a pogorat mai devreme decat S-a pogorat peste Apostoli. Duhul S-a pogorat peste Apostoli ca Biserica, ca si impartasirea de un singur gand, a sfintilor, in vreme ce Duhul S-a pogorat peste Maica Domnului ca prea-aleasa. "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri" (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfanta Fecioara. Si ea, prin puterea Duhului Sfant, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamantul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pana la ultimul. O, Preasfanta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mantuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra inaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neincetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste intru noi, si vietuieste intru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata intinaciunea, si Bunule, mantuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.crestinortodox.ro

Sfântul Nicolae Velimirovici - Despre apostazia Europei.

Ce este Europa?

Este pofta şi dorinţa de putere, de plăcere şi de cunoaştere. Amîndouă -lucruri omeneşti: pofta omenească şi cunoaşterea omenească. Amîndouă sînt personificate în Papă şi în Luther. Ce este deci Europa? Papa şi Luther: satu­rarea la culme a poftelor omeneşti şi saturarea la culme a cunoştinţei ome­neşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărîrea încăpăţînată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpîn al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cea­laltă lăsarea omenirii în apă; iar amîndouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă -tăgăduirea Bisericii lui Hristos, în felul acesta lucrează duhul cel rău, de cîteva veacuri, în trupul Europei. Cine poate să alunge acest duh rău din Europa? Nimeni altul decît Acela al Cărui nume s-a însemnat ca un fir roşu în istoria neamului omenesc ca al singurului alungător de draci din oameni, înţelegeţi, desigur, la Cine mă gîndesc. Mă gîndesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia şi Mîntuitorul lumii, Cel născut din Fecioară, Cel ucis de iudei, Cel în­viat de Dumnezeu, Cel adeverit de veacuri, Cel îndreptăţit din ceruri, Cel slă­vit de îngeri, Cel mărturisit de Sfinţi şi Cel primit de strămoşii noştri.

Atîta vreme cît Europa a urmat pe Hristos ca „Soare al dreptăţii”, şi pe Apostolii Lui, pe Mucenici, pe Sfinţi, pe nenumăraţii Drepţi şi pe alţii care au bineplăcut Lui, ea s-a asemănat cu o piaţă luminată de sute şi mii de lumini, mici şi mari. Cînd însă pofta omenească şi înţelepciunea omenească au lovit pe Hristos ca două vînturi înfricoşătoare, luminile s-au stins înaintea ochilor omeneşti şi a domnit întunericul, ca în galeriile subpămîntene ale cîrtiţelor.

Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfăta­rea şi slava, imitînd pe papa Romei. Potrivit înţelepciunii omeneşti, orice no­rod şi orice om găseşte că el e cel mai înţelept dintre toţi şi mai vrednic de toate bunurile pămînteşti. Cum să nu fie atunci războaie între oameni şi no-roade? Cum să nu fie nebunie şi turbare printre oameni? Cum să nu fie boli, secete şi potopuri, tumori şi ftizii, răscoale şi războaie? Toate acestea nu pot să nu fie, tot aşa cum nu poate să nu supureze rana plină de puroi şi cum nu poate să nu răspîndească miros urît locul plin de necurăţenii.

Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobîndeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobîndeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat răz­boi împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.

În vremea noastră însă, a venit o nouă generaţie de europeni, care a împreunat, prin ateism, pofta cu cunoaşterea, şi a înlăturat atît pe papa, cît şi pe Luther. De acum înainte nici pofta nu mai rămîne ascunsă, şi nici înţelep­ciunea nu mai este lăudată. Pofta omenească şi înţelepciunea omenească s-au unit ca într-o căsătorie în zilele noastre, iar această căsătorie nu este nici romano-catolică, şi nici protestantă, ci, în chip vădit şi public, satanică. Europa de astăzi nu mai este nici papală, nici luterană. Este mai presus şi în afară de acestea. Este cu totul pămînteană, fără chiar şi dorinţă de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie iarăşi pe calea înţelepciunii protestante. Refuză cu desăvârşire ieşirea din lumea aceasta. Doreşte să rămînă aici. Do­reşte ca mormîntul să-i fie tot aici, unde-i este şi leagănul. Nu cunoaşte nimic despre o altă lume. Nu simte buna mireasmă cerească. Nu vede în somn pe îngeri şi pe Sfinţi. De Născătoarea de Dumnezeu nici măcar nu vrea să audă: desfrînarea o întăreşte în ura împotriva fecioriei. Toată piaţa se găseşte afun­dată în întuneric. Toate luminile sînt stinse. O, ce îngrozitor întuneric! Fra­tele împlîntă cuţitul în pieptul fratelui, socotindu-1 vrăjmaş. Tatăl îşi tăgăduieşte fiul, şi fiul pe tată. Lupul e un prieten mai credincios faţă de lup, decît omul fată de om.

O fraţilor! Nu vedeţi cu totii lucrul acesta? Nu aţi simţit întunericul şi crima Europei anticreştine pe trupul vostru? Preferaţi Europa sau pe Hristos? Moartea sau viaţa? Acestea două le-a pus Moisi oarecînd înaintea norodului său – pe acestea două le punem şi noi înaintea voastră. Să ştiţi: Eu­ropa este moartea, iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa, ca să trăiţi în veci!”

Şi iată acum cutremurătoarea plîngere pentru Europa a ierarhului celui întocmai cu Apostolii:

„Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XlX-lea, iar veacul al XlX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.

Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman. Veacul al XlX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor pînă în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?

Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XlX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XlX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfîrşitul veacului al XlX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.

Sînt oare aceştia biruitorii veacului al XlX-lea? Nu, aceştia sînt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgînă, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sînt biruitorii, ci sînt cei mai biruiţi. Cînd Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, cînd Pius s-a numit pe sine infailibil şi cînd Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicînd lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof, în epoca lui Nero, măcar unul din treime nu era ateu: filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el L-a osîndit pe Hristos la moarte. Vea­cul al XlX-lea e veacul lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului, alcătuit din ludele botezate şi cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce atunci vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiau­zite, biciuiri pînă la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?

Cine este atunci biruitor, dacă nu e cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate?

Biruitorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvîntul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9:48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XlX-lea – în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche -dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunei şi liberator al Balcanilor?

Cîmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească -asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XlX-lea. Ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întîi, vitejia purtătoare de cruce; al doilea, clerul mucenicesc; şi apoi, pescăreasca înţelep­ciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi alpămîntului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11:25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelep­ciunea Dumnezeiască. Le-a descoperit adică ceea ce este cu totul potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atît de potrivnic, pe cît este ziua faţă de noapte.”

Iubitorul de Hristos şi Sfîntul Ierarh, despre civilizaţia ucigătoare de Dumnezeu şi închinătoare la idoli a Europei:

„Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar în­clinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mîinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvîrşit în lume. Numai noroadele Europei nu se laudă nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinis­mului. Urînd bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urît şi pe Dumne­zeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urît şi a lepădat cea dintîi dintre toţi pe Dumnezeul ei. în această sta­re de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei gre­şită, sub înrîurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani⁶¹. Nu sînt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sînt păstorii ei.

Bine, ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfaţişîndu-1 ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost totuna cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamu­rilor, aceasta a fost menirea hotărîtă de Dumnezeu pentru continentul euro­pean, în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lăuda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.”

De Dumnezeu luminatul ierarh spune adevărul amar privitor la educa­ţia/luminarea europeană:

„Şcoala Europei s-a despărţit de credinţa în Dumnezeu. In aceasta stă prefacerea ei într-o ucigaşă prin otrăvire, în aceasta stă moartea omenirii eu­ropene, în culturile închinătoare la idoli, ştiinţa nu s-a despărţit niciodată de religie, cu toate că religia este în ele greşită şi proastă. Lucrul acesta s-a întîmplat numai în Europa, care primise credinţa cea mai desăvîrşită. Insă, din pricina ciocnirii ei cu mai-marii bisericii, Europa s-a înrăit şi a lepădat credinţa cea mai desăvîrşită, păstrînd ştiinţa cea mai nedesăvîrşită. Vai, fraţii mei, a lepădat ştiinţa Dumnezeiască şi a îmbrăţişat neştiinţa omenească! Ce prostie şi cît întuneric!”

Sfîntul şi de Dumnezeu cugetătorul ierarh, despre orbirea cea de bună voie a omenirii apusene:

„Apusul a dat în mintea copiilor, în asta stă monstruozitatea şi nebunia lui. în epoca sa creştină, cînd Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea: dar, pe cît s-a îndepărtat de adevărul şi fapta bună creştină, vede­rea lui duhovnicească s-a îngustat tot mai mult, pînă ce, în veacul al XX-lea, s-a întrnecat cu desăvîrşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe aparate uimitoare, ca să poată vedea mai bine şi mai adevărat lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul, mărimea lor şi distanţa dintre ele. Observă cu microscopul, şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele de deasupra căminului lui, aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi pînă aici ajunge vederea lui. Cît priveşte privirea gînditoare şi vederea duhovnicească în miezul cel ascuns al lucrurilor şi în înţelesul şi însemnătatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte aceasta – o fratii mei! – omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decît Arabia musulmană, şi decît India brahmanică, şi decît Tibetul buddhist, şi decît China animistă, într-adevăr, Hristos nu a văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie mai orbi decît cei nebotezaţi!

Drept aceea, ceea ce zice Apostolul Pavel către Galatenii botezaţi, ace­leaşi lucruri le-aş zice şi astăzi despre prostitul şi îmbătrînitul Apus. Iată ce a scris Apostolul către Galateni: O, Galateni fără de minte! Cine v-a fermecat pe voi, ca să nu ascultaţi de adevăr, pe voi, în ochii cărora Iisus Hristos a fost aşa de viu închipuit, ca şi cum ar fi fost răstignit între voi… Aşa de fără de minte sînteti? începînd în duh, acum în trup sfîrşiţi? (Galateni 8:1-8). Şi Eu­ropa a început cîndva în duh, iar acum sfîrşeşte în trup, adică în vederea tru­pească, în judecata trupească, în poftele trupeşti, în izbînzile trupeşti, ca şi cum ar fi vrăjit-o cineva! Toată viaţa ei se mişcă, în zilele noastre, în două di­recţii: lărgimea şi lungimea. Nu cunoaşte nimic, nici despre adîncime, nici despre înălţime. Pentru aceasta se şi zbate pentru pămînt, pentru spaţiu, pentru întindere. Pentru spaţiu şi numai pentru spaţiu!

Iată de unde vine un război după altul, o spaimă după alta; pentru că Dumnezeu nu 1-a zidit pe om ca să fie doar animal în spaţiu, ci 1-a zidit ca să pătrundă cu mintea lui în adîncul tainelor, iar cu inima lui să se urce în înăl­ţimile Dumnezeieşti. Războiul pentru pămînt este un război împotriva adevă­rului; iar războiul împotriva adevărului este război împotriva firii Dumnezeieşti şi a celei omeneşti.

O, amărăciune mai amară decît fierea! Ce mult suferă oamenii, se chi­nuiesc şi jertfesc pentru împărăţia aceasta pămîntească trecătoare şi înşelă­toare! Dacă ei ar suferi fie şi numai a suta parte din chinurile şi din jertfele acestea pentru împărăţia cerurilor, războiul pe pămînt ar fi ajuns pentru ei ceva de rîs pînă la lacrimi. Pentru Hristos ei dau numai cu mare greutate doi bănuţi, iar lui Marte-satana îi dau toată averea lor şi pe toţi copiii lor!

Europa să-şi facă cruce şi să urmeze pe Hristos. Să-şi aducă aminte de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari Apostoli, şi atunci vor cădea solzii de pe ochii ei. Şi va fi din nou frumoasă, aşa cum a fost în prima mie de ani Europa Ortodoxă a lui Hristos. Atunci, şi ea va fi fericită şi noi împreună cu ea. Şi se vor bucura atunci noroadele plînse ale Europei, şi vor cînta împreună cu noi veşnica slavoslovie închinată lui Dumnezeu: «Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de slava Ta.» Amin.”

Ierarhul cel plin de smerenia lui Hristos, despre noroadele cele trufaşe ale Europei:

„Noroadele iubitoare de stăpînire şi trufaşe ale Europei nu recunosc niciodată vinovăţia lor. Ele au pierdut înţelesul păcatului şi al pocăinţei. Pentru orice rău din lume învinovăţesc pe altii, însă pe sine niciodată. Cum ar putea ele săvîrşi păcat, de vreme ce s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au vestit pe sine dumnezei fără greşeală! Cel dintîi s-a numit pe sine fără gre­şeală conducătorul lor religios, papa. Exemplul lui 1-au urmat, dar în ciuda lui, prinţii şi regii Apusului. Cu toţii s-au vestit a fi fără greşeală: purtătorii de cruce, ca şi purtătorii de sabie.”

Despre judecata lui Hristos cu Europa, iubitorul de Hristos episcop zice: „Dacă istoria ultimelor trei veacuri – al optsprezecelea, al nouăspreze­celea şi al douăzecelea – ar putea fi numita cu un singur nume care să i se potrivească desăvîrşit, atunci nu ar fi altul mai bun decît cel de «protocolul judecăţii dintre Europa şi Hristos»; fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întîmpîat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. în judecata aceasta între Hristos şi Europa, se întimplau următoarele:

Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să rămînă credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:

-Toate religiile sînt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.

Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nici o religie. Cînd îşi va împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte.

Hristos întreabă cu durere:

-Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de subjug.

Europa răspunde:

-Eşti depăşit, în locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum cunoaştem că nu sîntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvîrşim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alti dumnezei afară de noi înşine.

Hristos grăieşte:

-Voi sînteţi mai tari de cerbice decît vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească, şi voi mergeţi din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sîngele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci cînd toti îngerii îşi întorceau capetele, neputînd suferi putoarea iadului vostru. Atunci deci, cînd erati întuneric şi împuţiciune, am fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi deci acum necredincioşi, căci vă veti întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.

Europa, zîmbind subţire, strigă:

-Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină şi civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.

La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:

-Iată, eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui satan. Binecuvîntarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mîna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mntuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mîntuiesc pe toţi prin dragoste.

La care Europa:

-Care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sînt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. în locul basmului acestuia noi am ridicat steagul naţionalismului, şi al internaţionalismului, şi al etatismului, şi al progresismului, şi al evoluţionismului, şi al scientismului, şi al culturismului. In aceasta se găseşte mîntuirea noastră. Iar Tu pleacă de la noi.

Fratii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfîrşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora. Dar, îndată ce a plecat, a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvîntarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărîţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?”

Binevestitorul cel întocmai cu Apostolii zice despre „Demonia albă” -Europa:

„Ce socotiţi voi cu privire la Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni «dracii albi». De aceea, ei ar putea să numească Europa «Demonia albă». Ar numi-o «albă» din cauza albeţii pielii, iar «Demonia» – din pricina negrelii sufletului ei; fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pămîntului că fie­care poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va îngă­dui aceasta, dar că noroadele au datoria să se închine mai întii ei, avînd-o ca zeitate ultimă – fie sub numele de Europa, fie sub numele de «Cultură».

în felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vîrcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, ca­re prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi îl împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că «Demonia albă» a căzut într-o boală mai grea decît vechea Romă. Căci, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, «Demonia albă» este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decît dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea «Demonici albe».

Noua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se laudă numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre rîsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, «Demonia albă».

Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se înfăţişază cu o nouă descoperire este propovăduit ca geniu. Iarăşi: oricine vesteşte des­coperirile celorlalţi este numit doctor în ştiinţe. Descoperirile Europei sînt multe, aproape nenumărate. Dar nici una din descoperirile acestea nu face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici măcar cu o singură descoperire pe tarîmul duhovnicesc şi moral, ci exclusiv şi numai pe acela material. Descoperirile Europei au condus ome­nirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecare duhovnicească nemaiîntîlnită în istoria creştinismului şi la distrugere plină de întuneric; căci toate descoperirile ei, nu ştim dacă din cauza gîndirii sale rele sau din pricina înrîuririi evreilor, Europa le-a îndreptat împotriva lui Hristos.

Cînd s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă europeni 1-au tălmăcit în dauna Evangheliei lui Hristos.

Cînd s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi rîs împotriva lui Hristos.

Cînd s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de lauda de sine a Europei în ciuda lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.

Cînd oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zburat prin văzduh, de vorbit la mari depărtări, atunci Hristos s-a arătat în Europa tot atît de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a întrebuinţat pentru si­nuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru prăbuşi­re, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea privitoare la cele sfinte şi cuvioase ale noroadelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru ateism în toată lumea, în realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decît pe sine însăşi. Noroadele necreştine au înţeles ce este Europa, ce dă ea şi ce voieşte: pentru aceasta au şi numit-o «Demonia albă».

Ascultă ce spune Împăratul-Prooroc David: Aceştia se lauda cu carele lor şi aceştia cu caii lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru (Ps. 19:8). Lăudăroşii aceia vor adormi pe pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel strigă cu şi mai multă putere: Omule, ce ai tu, pe care sa nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit?‘(I Corinteni 4:7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe pămîntul lui Dumnezeu, înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi învaţă de aici atît ruşinea, cît şi cinstea!” >>