Fenomenul Pieţei Universităţii, între adevăr şi mistificare. Sensurile româneşti şi creştineşti ale Pieţei şi diversiunile ziarului Adevărul.

Azi se împlinesc 20 de ani de când s-a luat decizia înăbuşirii în sânge a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o întrunire la care au participat preşedintele Ion Iliescu (ex-preşedinte), primul ministru Petre Roman (ex-prim-ministru), Adrian Severin (ex-ministru), killerul Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (ex-seful SRI), Vasile Ionel ( ex-şeful Marelui Stat Major), N.S. Dumitru (ideologul FSN), Bogdan Niculescu-Duvăz, Adrian Severin, Constantin Chiţac, Paul Jerbas (secretarul general al guvernului), Dan Iosif (sursa de legitimitate), Gh. Robu (procuror general) şi Mugurel Florescu (ex-adjunctul procurorului general). Fideli învăţăturilor kominterniste, aceştia au decis, cu implicarea ilegală a instituţiilor statului, “mobilizarea la nivel naţional” a muncitorilor (a minerilor în mod special) împotriva studenţilor contestatari.

Petre Roman dădea comunicate în care acuza manifestanţii Pieţei Universităţii de încercare de lovitură de stat legionară, Ion Ilici Iliescu vedea drapelul verde al Mişcării Legionare (chiar dacă legionarii aveau un alt simbol) fluturând pe sediul Ministerului de Interne, agenţii neocomunişti distribuiau fotografii în care unul dintre participanţii activi ai manifestaţiei, Dragoş Pâslaru, apărea îmbrăcat în cămaşă verde (imagine dintr-un film în care interpreta un lider legionar), istoricul Răzvan Theodorescu spunea în faţa telespectatorilor că avem de-a face cu o lovitură de forţă care îi aduce aminte, se putea altfel, de legionarism, lucru confirmat şi de ziarele Adevărul, Azi şi Dimineaţa, strict controlate de bolşevicul cu vechi state de serviciu Silviu Brucan. Ce să mai, legionarii trebuiau stârpiţi fără milă!

Manipularea a reuşit, liderii manifestaţiei sunt găsiţi şi stâlciţi în bătaie. Bineînţeles, profitorii fenomenului Piaţa Universităţii nu au nimic de suferit, fiind plecaţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, în străinătate. Mă refer la Gabriel Liiceanu (acesta a ajuns la aeroportul Otopeni cu o maşină trimisă de Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii, pentru a pleca la Paris), Ana Blandiana şi P.M. Băcanu (erau în Canada), Zoe Petre şi Stelian Tănase (plecaţi în Suedia).

Surprinzător, ziarul Adevărul, campion al instigărilor comuniste împotriva manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o campanie care, chipurile, doreşte restabilirea adevărului despre această manifestare, continuă manipularea şi diversiunea din 1990, de această dată într-o formă mai subtilă. Profitorii Pieţei sunt consideraţi protagonişti ai manifestaţiei, după modelul revoluţionar prin care Ion Iliescu este emanatul Revoluţiei. Se reiau minciunile clasice, cum ar fi aceea că Emil Constantinescu a autorizat deschiderea balconului din Piaţa Universităţii (conform lui Zoe Petre). În acelaşi timp, odrasla bolşevică Vladimir Tismăneanu, despre care Adevărul ne asigură că merge pe un drum total opus de cel al părinţilor săi, uită să-l menţioneze pe Brucan între vinovaţii mineriadei. Iar o altă odraslă bolşevică, H. R. Patapievici, descrie mişcarea din Piaţa Universităţii ca o mişcare hippie. Remarcăm mistificarea sensurilor profunde ale fenomenului Pieţei Universităţii, românesc şi creştin. Faptul că balconul Pieţei Universităţii era încadrat de portretul lui Mihai Eminescu şi de icoana Maicii Domnului arată opţiunea explicită a principalilor organizatori ai manifestaţiei. În serialul din Adevărul, o parte a intervievaţilor persiflează îngenunchierile tinerilor care rosteau Tatăl Nostru, aprinzând lumânări şi rugându-se pentru cei jertfiţi în lupta împotriva comunismului ateist. De altfel, nimeni nu pomeneşte de participarea activă a Părintelui Galeriu, de binecuvântarea Părintelui Stăniloae, de participarea susţinută a eminescologilor George Munteanu sau Petru Creţia, de încurajările marilor gânditori creştini Petre Ţuţea, Ernest Bernea sau Ioan Alexandru, sau de mesajul lui Eugen Ionescu, care s-a declarat academician golan. Cum, de altfel, nimeni nu pomeneşte de suferinţele lui Dragoş Pâslaru, astăzi Părintele Valerian, ale studenţilor şi intelectualilor creştini sau ale foştilor deţinuţi politic, î.n mod natural solidari cu tinerii anticomunişti. Deh, ei nu făceau parte din Reţea, nu aveau „binecuvântarea” lui Brucan, precum GDS-ul, şi nici nu au acceptat să fugă ca nişte laşi. Astăzi, nimeni nu mai pomeneşte de aceştia. Avem “noi golani”, crescuţi pe calapodul diversioniştilor şi instigatorilor la violenţă infiltraţi de serviciile secrete în rândul manifestanţilor. Atunci nu au reuşit. Astăzi, după cei 20 de ani ai lui Brucan (care a calculat exact cât le trebuie să sărăcească această ţară), sunt eroi anticomunişti.

În 1990, Adevărul vorbea despre îngerii slinoşi ai Pieţei Universităţii, astăzi se vorbeşte despre creştinismul exaltat al pieţarilor. Despre Eminescu nu mai zice nimeni nimic. Elita a stabilit că nu mai avem nevoie de el. Noi, anonimii Pieţei, îl avem ca îndreptar şi ne rugăm Maicii Domnului să mântuiască Poporul Român. (F.P.)

Pseudoelita (Plesu, Patapievici, Baconsky) - intre adevarul crestin si „adevarul” lumii

La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei. Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?

(...)În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştin nu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad.

Gheorghe Fedorovici

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Eseul lui Fedorovici despre versiunea lui Pleşu, recomandata de Tarziu, asupra creştinismului: aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brânză!

La recomandarea lui Claudiu Târziu, am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche. Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”? Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.

(...)Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:

„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent, unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. (...)

Gheorghe Fedorovici

Versiunea intgrala poate fi citita la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/