Petre Ţuţea despre nevolnicia omului autonom, ateu şi evoluţionist

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MLĂDIŢELE ALESE ALE SF. APOSTOLI PAVEL şi PETRU (Petre Ţuţea)

† “Cine sunt cei care, auzind glasul lui HRISTOS,

s-au răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din

Egipt, prin Moise?”

† “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care

v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi

cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi

urmaţi-le credinţa”

(Sfântul Apostol PAVEL-Epistola către evrei, 3, 16; 13, 7).

† “Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin faptele Voastre cele bune, să închideţi gura

oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă”

† “Pentru ca credinţa voastră încercată, mult

mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit

prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă

şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos”.

(Sf. Apostol Petru- Întâia Epistolă Sobornicească, 1,7;2, 15).

În cel mai frumos Poem al lumii, Dragostea şi bunurile ei,(I Corinteni, cap. 13), Sfântul Apostol Pavel, ne încununează cu frumuseţea dumnezeiască a Iubirii. În dimineaţa Zorilor zămislite, Dumnezeu TATĂL a pus în poiana Sufletului Său, în străfundurile sfinte de Dor, Omul după Fiinţa şi Asemănarea Sa.

L-a luat în Palmă şi l-a dezmierdat cu Degetele de lumină, dându-i graiul oamenilor şi al Îngerilor, crescându-l într-o Naţie cu dorul nestăpânit de iubire, iubire ce urcă într-o Dragoste dumnezeiască incântătoare.

Dumnezeu FIUL i-a urzit din zorii de ziuă, îndelunga răbdare, i-a dat surâsul binevoitor ca să stăpânească necuprinsul zărilor cu acordurile pătimaşe ale Adevărului şi Dăruirii.

Duhul Sfânt i-a iluminat fericirea împodobindu-l cu purpura unui răsărit veşnic de iubire.

În scutecul de purpură, păpădia de om s-a trezit legănat de cântecul minunat al Îngerilor, care l-au întronat peste legile fireşti-tămăduitoare ale pământului.

Îngerul păzitor cu o zvâcnire de aripi l-a purtat spre scânteierile cerului, presărându-i diamantele de soare pe frunte, ca Domnul să-l ungă cu harul credinţei, al proorociei şi al ştiinţei.

Arhanghelii i-au împletit din extaz cununa biruinţei, împodobindu-i fruntea îmbrobodită de lăcrămioarele trudei, incrustându-i viaţa în destinul Dreptăţii.

Heruvimii, i-au frămîntat cugetul în tulburătoarea taină a trăirii, revărsându-i în vălurele sonore, puterea de a suferi în toate, de ale crede pe toate, de a nădăjdui în toate.

Serafimii, i-au brodat cununa spiritului, desluşindu-i frumuseţea creatoare, i-au crescut vraja Dorului într-un suprem avânt, izbindu-i mirarea, ca apoi să-i înflăcăreze voinţa înmiresmată cu petale şi aurori.

Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru,împreună şi asemeni tuturor Apostolilor, i-au dăruit purtarea numelui pentru ca fiecare să-şi ştie locul în ceata sa şi fiecare să poată răspunde atunci când este hotărât Timpul !

PETRE ŢUŢEA, ANTROPOLOG, FILOSOF CREŞTIN, ECONOMIST

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al DACO-ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).

Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce <l-am cunoscut>, mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

VIDEO. Petre Ţuţea: Eminescu - sumă lirică de mari voievozi

Fenomenul Pieţei Universităţii, între adevăr şi mistificare. Sensurile româneşti şi creştineşti ale Pieţei şi diversiunile ziarului Adevărul.

Azi se împlinesc 20 de ani de când s-a luat decizia înăbuşirii în sânge a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o întrunire la care au participat preşedintele Ion Iliescu (ex-preşedinte), primul ministru Petre Roman (ex-prim-ministru), Adrian Severin (ex-ministru), killerul Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (ex-seful SRI), Vasile Ionel ( ex-şeful Marelui Stat Major), N.S. Dumitru (ideologul FSN), Bogdan Niculescu-Duvăz, Adrian Severin, Constantin Chiţac, Paul Jerbas (secretarul general al guvernului), Dan Iosif (sursa de legitimitate), Gh. Robu (procuror general) şi Mugurel Florescu (ex-adjunctul procurorului general). Fideli învăţăturilor kominterniste, aceştia au decis, cu implicarea ilegală a instituţiilor statului, “mobilizarea la nivel naţional” a muncitorilor (a minerilor în mod special) împotriva studenţilor contestatari.

Petre Roman dădea comunicate în care acuza manifestanţii Pieţei Universităţii de încercare de lovitură de stat legionară, Ion Ilici Iliescu vedea drapelul verde al Mişcării Legionare (chiar dacă legionarii aveau un alt simbol) fluturând pe sediul Ministerului de Interne, agenţii neocomunişti distribuiau fotografii în care unul dintre participanţii activi ai manifestaţiei, Dragoş Pâslaru, apărea îmbrăcat în cămaşă verde (imagine dintr-un film în care interpreta un lider legionar), istoricul Răzvan Theodorescu spunea în faţa telespectatorilor că avem de-a face cu o lovitură de forţă care îi aduce aminte, se putea altfel, de legionarism, lucru confirmat şi de ziarele Adevărul, Azi şi Dimineaţa, strict controlate de bolşevicul cu vechi state de serviciu Silviu Brucan. Ce să mai, legionarii trebuiau stârpiţi fără milă!

Manipularea a reuşit, liderii manifestaţiei sunt găsiţi şi stâlciţi în bătaie. Bineînţeles, profitorii fenomenului Piaţa Universităţii nu au nimic de suferit, fiind plecaţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, în străinătate. Mă refer la Gabriel Liiceanu (acesta a ajuns la aeroportul Otopeni cu o maşină trimisă de Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii, pentru a pleca la Paris), Ana Blandiana şi P.M. Băcanu (erau în Canada), Zoe Petre şi Stelian Tănase (plecaţi în Suedia).

Surprinzător, ziarul Adevărul, campion al instigărilor comuniste împotriva manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o campanie care, chipurile, doreşte restabilirea adevărului despre această manifestare, continuă manipularea şi diversiunea din 1990, de această dată într-o formă mai subtilă. Profitorii Pieţei sunt consideraţi protagonişti ai manifestaţiei, după modelul revoluţionar prin care Ion Iliescu este emanatul Revoluţiei. Se reiau minciunile clasice, cum ar fi aceea că Emil Constantinescu a autorizat deschiderea balconului din Piaţa Universităţii (conform lui Zoe Petre). În acelaşi timp, odrasla bolşevică Vladimir Tismăneanu, despre care Adevărul ne asigură că merge pe un drum total opus de cel al părinţilor săi, uită să-l menţioneze pe Brucan între vinovaţii mineriadei. Iar o altă odraslă bolşevică, H. R. Patapievici, descrie mişcarea din Piaţa Universităţii ca o mişcare hippie. Remarcăm mistificarea sensurilor profunde ale fenomenului Pieţei Universităţii, românesc şi creştin. Faptul că balconul Pieţei Universităţii era încadrat de portretul lui Mihai Eminescu şi de icoana Maicii Domnului arată opţiunea explicită a principalilor organizatori ai manifestaţiei. În serialul din Adevărul, o parte a intervievaţilor persiflează îngenunchierile tinerilor care rosteau Tatăl Nostru, aprinzând lumânări şi rugându-se pentru cei jertfiţi în lupta împotriva comunismului ateist. De altfel, nimeni nu pomeneşte de participarea activă a Părintelui Galeriu, de binecuvântarea Părintelui Stăniloae, de participarea susţinută a eminescologilor George Munteanu sau Petru Creţia, de încurajările marilor gânditori creştini Petre Ţuţea, Ernest Bernea sau Ioan Alexandru, sau de mesajul lui Eugen Ionescu, care s-a declarat academician golan. Cum, de altfel, nimeni nu pomeneşte de suferinţele lui Dragoş Pâslaru, astăzi Părintele Valerian, ale studenţilor şi intelectualilor creştini sau ale foştilor deţinuţi politic, î.n mod natural solidari cu tinerii anticomunişti. Deh, ei nu făceau parte din Reţea, nu aveau „binecuvântarea” lui Brucan, precum GDS-ul, şi nici nu au acceptat să fugă ca nişte laşi. Astăzi, nimeni nu mai pomeneşte de aceştia. Avem “noi golani”, crescuţi pe calapodul diversioniştilor şi instigatorilor la violenţă infiltraţi de serviciile secrete în rândul manifestanţilor. Atunci nu au reuşit. Astăzi, după cei 20 de ani ai lui Brucan (care a calculat exact cât le trebuie să sărăcească această ţară), sunt eroi anticomunişti.

În 1990, Adevărul vorbea despre îngerii slinoşi ai Pieţei Universităţii, astăzi se vorbeşte despre creştinismul exaltat al pieţarilor. Despre Eminescu nu mai zice nimeni nimic. Elita a stabilit că nu mai avem nevoie de el. Noi, anonimii Pieţei, îl avem ca îndreptar şi ne rugăm Maicii Domnului să mântuiască Poporul Român. (F.P.)

Isabela Vasiliu-Scraba: Cât de subversiv putea fi Noica*

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti: Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona(7), se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.

Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica au supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?

Note:

1.v. L.Blaga, Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit Ungariei (sept. 1940 – oct. 1944) prin Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi 280000 au fost expulzati cu de-a sila din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu si multi, multi altii. În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un important fond de carte. Tactica este divulgată de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media, academia si învăţământul de toate gradele) într-o ţară precum România, populată în mod majoritar de o singură etnie. După ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică (din august 1948 de când Ana Pauker a înfiinţat Securitatea aservită KGB-ului si până astăzi) a minoritarilor preferaţi de Stalin poate fi uşor constatată şi din faptul că televiziunile “române”, numite «naţionale», vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%. In Istoria lui M.Roller, scrisă în 1947 la comanda ocupantului sovietic, România era considerată “stat multinaţional”. Fără cuvenitele specificări, din 1990 încoace de fapt se încearcă fixarea ideii lipsită de bază reală că azi România este un stat multinaţional, pentru că în 10% din populaţia sa se găsesc 14 etnii diferite, din care minoritatea maghiară are cca 1,5 milioane de locuitori (din 23 de milioane de cetăţeni români). Statutul “multinaţional” a fost indirect consfinţit prin legea de introducere a limbii maghiare ca a doua limbă din România.

3.v. scrisoarea lui Zevedei Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.

4. v. traducerea din 1995 (Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu: Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).

5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - după o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.

6. In 1970, evocându-l pe Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu, Ion Negoiţescu spunea că Biemel i-a transmis lui Blaga impresia lui Heidegger după citirea revistei Saeculum. Filozoful din Freiburg “s-a arătat extrem de încântat că în România (…) apare o revistă de filozofie atât de interesantă, atât de vie, atât de actuală”(Ileana Corbea-N. Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti: Societatea Română de Radiodifuziune, 2003, pp.264-264).

7. Indicaţiile de marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox (1969) un text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop (v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev. Bucovina literară, Nr.8-9/ 222-223, aug.-sept.2009). Din 1969 exilatul Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger 6 semestre, pusese la cale tipărirea unui volum de “omagiu românesc”, intitulat Symposion Heidegger (1971). De ideile lui Octavian Vuia care nu treceau Cortina de fier decât spre a ajunge în fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei RSR, s-a ocupat ideologul Henry Wald (Elemente de epistemologie generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp.153-154), adevăratul mentor al lui Liiceanu, care-i reproduce după 37 de ani atitudinea critică (v. Prefaţa la Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate: Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia: Star Tipp, 2004).

*Eseul Cât de subversiv putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN 1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi, articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010 în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura” scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259). Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria (1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments, la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009 (259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre Noica a disparut fără urmă.

Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia razna”:

“Folosiţi trucuri ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris, Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”. Existenţa acestei trimiteri anulează o acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C. Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din 1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3) Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr. 2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu, Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Petre Ţuţea despre românul absolut Mihai Eminescu

120 de ani de la nasterea lui Nichifor Crainic. Marturia fostului detinut politic Marcel Petrisor despre intalnirea gandiristului cu Petre Tutea

Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme.

Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor

Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.

Marcel Petrisor - Fragmente din Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi

Editura Vremea, Bucuresti, 2008

Fostul deţinut politic Nicolae Purcărea: Bucuriile de spumă din închisoarea de la Aiud

După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi...

Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug - cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Bucuriile de spumă, create de lupta omului cu el însuşi

Şi câte speranţe, câte amăgiri! Bucur Stănescu le spunea „bucurii de spumă", create de lupta omului cu el însuşi, de a se regăsi, de a depăşi crunta realitate, de a ajunge la acel echilibru care să îţi dea puteri. Agăţat de muchia prăbuşirii să fii tot om, să revii la linia de plutire, să îţi găseşti verticalitatea.

Mă întreb, bineînţeles, după ani şi ani, cum a putut Steinhardt, monahul Nicolae de la mănăstirea Rohia, să scrie „Jurnalul fericirii", când viaţa lui a fost aşa de zbuciumată? Sau a trăit „taina bucuriilor de spumă"? Este foarte greu de pătruns în tainiţele cele mai dosite ale sufletului omenesc. Sunt prea învolburate, cascade ce te rostogolesc în hăuri, sunt linişti amăgitoare. Rezişti dacă îţi găseşti echilibrul, dacă îţi găseşti „taina bucuriilor de spumă". Şi noi îl aveam. Ştiam de dihotomia născută din lupta contrariilor, lupta noastră cu ideea comunistă. Noi - creştini, ei - atei. Noi - naţionalişti, ei - internaţionalişti sau, mai bine zis, fără patrie. Noi, cu dragoste creştină, încercam să aducem soarele în casa omului; ei, cu ura viscerală care îi mâna în luptă, să distrugă, să spulbere existenţa binelui, să nege existenţa spiritului. Noi cu binele - „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-1 lăsa. Să laşi în urma ta zâmbete şi lacrimi de bucurie". Ei cu ura, teroarea, frica, lăsau în urma lor durere şi lacrimi şi câte şi mai câte... De aceea, nu efemerul, amăgitorul zvon cotidian ne menţinea echilibrul, ci ruga către Cel Ceresc. Mila Domnului şi a Preacuratei Sale Maici o imploram. Şi ei ne-au adus la liman.

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

A dat Dumnezeu să pornesc şi eu spre Aiud. Am răsuflat uşurat. Ce mare binecuvântare! Să dau jos lanţurile. Era prin toamna anului 1959. Niciun semn de schimbare, de noi evenimente. Totul parcă intrase într-un fel de apatie. Liniştea de pe celular era morbidă. Nimic nu se mişca. Un mormânt în care uşile parcă erau capacele care închideau sau deschideau acest cavou. Gardienii acestor fantastice cripte alergau de la un capăt la altul. Cheile erau instrumentul cu care ei operau. Şi alergau de la o celulă la alta, ba deschideau şi luau pe câte unul, ba mai priveau pe vizetă. Şi pentru a nu se auzi paşii lor, ei erau încălţaţi peste cizme cu nişte papuci de postav. Mai aveau un ajutor, plantonul, omul care era dispus la orice, de la fapte minore (spălatul pe jos, măturatul, căratul hârdaielor şi dat masa), la fapte mari (umbla cu şoapta, cu pâra la domnul gardian). Plantonul, în plus, îşi făcea datoria. Putea face şi fapte bune, ca Luca Damaschin.

Celularul, vestitul celular de la Aiud, care de-a lungul anilor a comprimat vieţile a mii de osândiţi, a fost prezentat de Radu Gyr în poezia „Blestemul Aiudului".

„Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ fă-te, zăludule,/ piatră măruntă!

Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă!"

Ajuns la Aiud, am fost dus într-o celulă la etajul al treilea, din care nu am mai ieşit – am stat doar la izolare ani de zile. Celula era de doi metri pe patru. Avea câte două rânduri de paturi suprapuse, de o parte şi de alta, în care dormeam câte doi inşi într-un pat, iar la mijloc, între paturi, mai rămânea un loc îngust cât să treacă un om. Dar pentru că noi eram livizi şi scheletici ne strecuram şi câte doi, frecându-ne unul de altul. Uneori era şi o măsuţă în celulă, dar nu lipseau niciodată înmiresmata tinetă de murdărie şi butoiaşul de apă. Geamurile erau zăbrelite, încât în celulă era o semiobscuritate. „Prea multă lumină strică la bandiţi!". Era şi un calorifer în celulă, dar funcţia lui a fost enormă. Nu s-a găsit cuvântul care să concretizeze valoarea imensă pe care avut-o de-a lungul anilor. A fost aparatul nostru de transmis (de comunicat) patru etaje pe verticală şi încă patru alături. Pe ţevile lui se vorbea, se învăţa şi se făceau cursurile universitare, căci Morse a devenit pentru noi limbajul universal.

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse!

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse, căci toţi comunicam de la parter la etajul al patrulea şi colateral. Punctul era punct (bătaie scurtă), iar linia două puncte unul după altul. Şi sistemul funcţiona de ani şi ani de zile. Până ne prindea gardianul. Şi apoi... la izolare.

Era chemat unul sau altul la ţeavă, ni se anunţau mişcările de pe celular (cine a mai venit, cine a plecat, cine a fost mutat), alarma (un anumit semnal care însemna percheziţie, inspecţie). Toate acestea le ascultam la ţeavă. O odă ar fi trebuit închinată ţevii!

Să ne întoarcem la celulă. Eu mai lipseam ca să fiu al optulea. În celulă am dat numai de cunoscuţi: Nae Grozavu, coleg cu mine la Academia Comercială din Braşov; apoi nea Nae Lupu, avocat din Sibiu, magistrul Aurel Dragodan, care făcea puşcărie din 1942, elev atunci, poet acum, Vasilică Purice, ce trăia doar cu un singur plămân, Moş Atanasiu din Focşani şi alţii de care nu îmi mai aduc aminte. Atmosferă plăcută. Se învăţau poezii, limbi străine. Nea Nae Lupu era o mică enciclopedie. De la el reţin cele cinci cărţi, primele în cultură: Biblia, Iliada şi Odiseea (epopee homerică), Videle şi Pancia Tantra (epopee indiană), Cântecul Nibelungilor (epopee germană), Kalevala (epopee finlandeză).

Cultura o acumulezi studiind marile epopei ale popoarelor şi istoria lor, precum şi istoria diferitelor ştiinţe. Şi când vorbea nea Nae Lupu (fiind avocat), parcă era la bară: cu convingere, cu patos, gesticulând, încercând să ne convingă de importanţa şi adevărul spuselor lui. Şi toţi îl ascultam cu aviditatea elevului care soarbe din ochi spusele profesorului.

Magistrul era tăcut, îşi compunea în minte poeziile, apoi după un timp ni le spunea şi nouă. Am dormit cu el luni de zile în acelaşi pat, el la un capăt eu la celălalt. Eram amândoi subţirei.

Îmi amintesc câteva versuri din poezia lui, „Ideal”: „Fata din poveste, fata de împărat/Preschimbată-n iute pasăre măiastră/De privirea iute fuge şi se-ascunde,/Măi Ochilă, frate, n-o zăreşti niciunde?/Sau ţi-a curs şi ţie bezna-n pleoape, grea?/Pasăre măiastră, pasăre măiastră,/Simt că niciodată n-o să-ţi dau de urmă”. Şi aşa, cu gândul la aceste păsări măiestre, în zborul lor peste „bezne de tuci", au trecut anii, am trecut şi noi.

Ne înţelegeam bine cu toţii. A mai venit în celulă un tânăr, înalt, „înconvoiat peste întrebările lumii”, sta ghemuit în fundul patului şi nu zicea nimic. L-am lăsat o zi, două şi apoi l-am luat la întrebări. Am uitat să menţionez că atunci când intrai în celulă, dacă nu erai cunocut cu vreunul, spuneai cine eşti, ce profesie ai, de unde vii, pentru ce eşti condamnat sau în ce lot eşti condamnat. Amicul nostru în cauză se prezentase Viorel Bucevski şi atât. Am început să-1 luam la rost.

- Domnule Bucevski, cu ce te ocupi?

- Sunt pictor, fu răspunsul lui tăios.

- Cum este posibil, domnule, să taci şi să nu ne spui nimic? Te rugăm, vorbeşte-ne despre artă, despre curente, despre şcoli de pictură. Hai să facem un şah (pâine amestecată cu săpun)!

Şi omul, care deja căzuse pe panta disperării, a început să se trezească la viaţă, ca până la urmă să intre în rând cu oamenii, ca mai târziu să afirme: „Uite, Nae Purcărea m-a scos la viaţă”.

Mai reţin pe Moş Atanasiu din Focşani. Era în vârstă, dar cu moralul foarte bun. Slab, numai pielea şi osul pe el. Îi plăcea în fiecare dimineaţă să facă gimnastică şi, de slab ce era, oscioarele lui făceau "trosc, trosc", de era mai mare nu gimnastica lui, cât amuzamentul nostru.

Şi acum să mă opresc asupra pedepselor. Pedepsele erau date pentru toate nimicurile, dar în special pentru că te prindeau vorbind la ţeava. Şi pedepsele se adunau vara şi se executau iarna, când era gerul mai mare, în nişte celule special amenajate. Celula respectivă avea un pat rabatabil. La ora cinci, când se suna deşteptarea, se ridica şi patul la perete. Ger, ger de îngheţa apa. Pe jos ciment, peste care se arunca apă. Aveai doar o cărămidă pe care puteai să mai stai. Mâncarea la şapte zile, o cană cu apă pe zi. Când intrai la izolare, te dezbrăca de flanel, de cojoc, rămâneai numai cu cămaşa şi cu zeghea. Zeghea - veche, străvezie, subţiată de vremuri. Pantalonii, de asemenea. În aceste haine trebuia să stai şapte zile şi, dacă aveai „norocul" să mai ai şi alte pedepse, te mai ţinea şapte zile. Trebuia toată ziua să te plimbi prin celulă, căci altfel încremeneai de frig şi, bineînţeles, după atâtea zile, tusea, junghiul în coaste, toate erau la ordinea zilei.

Am uitat să menţionez că patul era cu gratii pe el, fără nimic altceva, fără saltea, fără pătură. Ajunşi înapoi în celulă, fraţii trebuiau să te frece, să te dezgheţe, căci junghiurile intercostale făceau din tine neom şi mare lucru era să scapi fără răceli sau alte guturaiuri.

Între timp s-a format un atelier de artizanat, condus de Teliu Udroiu, care era pictor. Acolo ne aducea oase, ciolane de vită, din care făceam plăcuţe şi apoi mici mărţişoare. Era prin primăvara anului 1963. Băieţii de la bucătărie ne trimiteau ciolane cu măduva în ele. Scuturam într-o farfurie măduva, care constituia un plus de hrană.

Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Ceea ce trebuie să subliniez este faptul că la Aiud începuse „reeducarea lui Crăciun", colonelul Gheorghe Crăciun, un nume care completează galeria celor mai odioşi criminali ai regimului comunist. Muncitor, ridicat şi cultivat de partid, a fost şef de Securitate la Sibiu, apoi la Braşov şi, în final, a fost însărcinat de partid cu reeducarea deţinuţilor politici de la Aiud. Domnul colonel Crăciun, înalt, voluminos, îşi purta burta scoţând-o la înaintare, cu mândrie proletară, arogant nevoie mare, căci marea lui plăcere era să umilească pe toţi intelectualii.

- Bă, Ţuţeo! Bă, popă! După ce sovieticii au ajuns pe Lună, ce vă faceţi voi cu Dumnezeul vostru?

Iar un umil preot i-a zis:

- Ar fi bine să luăm pe loc repaus, domnule colonel! Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Mai zise colonelul ceva, apoi, parcă savurându-şi victoria, plecă grăbit cu toată suita lui. Câtă satisfacţie pe el să umilească şi să-şi aroge superioritatea!

La Aiud, în ultimii ani ai detenţiei, după 1960, erau numai legionari pe care trebuia să-i adapteze la noile forme de viaţă socialistă, dar, bineînţeles, printr-o nouă reeducare. Nu gen Piteşti de data asta, ci printr-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine. Zarca Aiudului gemea de lume, lume care nu înţelegea după douăzeci de ani de detenţie să abdice de la principiile legionare.

Aiudul - închisoare grea care, după 1941, a fost în permanenţă locul de detenţie al legionarilor. După aşa-zisa rebeliune, termen impus de Antonescu pentru a-şi camufla lovitura de stat, toţi legionarii, în special intelectualii, au fost întemniţaţi acolo. Şi câte frământări, câte zvârcoliri de-a lungul timpului!

A fost mai întâi perioada maiorului Munteanu, cu zbaterile, cu orgoliile lui Antonescu, transpuse în practică de directorii de închisoare: „să mergeţi pe front, să vă reabilitaţi”, strigau acoliţii lui Antonescu.

Apoi perioada 1949-1952, cu Koller, cu Dorobanţu, când au murit de foame cu sutele. Numai auzeai că încep să sughită, şi sughiţau până mureau. Şi câte revolte, câte bătăi şi greve ale foamei declarate de deţinuţi au fost, în toată gama posibilă şi imposibilă, de tomuri peste tomuri s-ar putea închega numai despre Aiud.

Acum suntem în 1963 şi li se impuse de către occidentali, drept condiţie pentru a face deschiderea spre Apus, eliberarea deţinuţilor politici. Şi vrând-nevrând a trebuit să se conformeze, dar nu oricum. Au vrut să mai smulgă ceva de la noi, au vrut să ia declaraţie de supunere, de renegare, de abdicare de la idealul legionar. Bineînţeles, prin constrângere. Aşa a murit George Manu: nu i-au dat medicamente pentru că nu a vrut să se lepede de Mişcarea Legionară. Aşa au murit Gicu Jimboiu şi alţii.

Veghea - Publicaţia Generaţiei Neaşteptate