Se afișează postările cu eticheta adevărata biografie a lui Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adevărata biografie a lui Eminescu. Afișați toate postările
marți, 15 iunie 2010
vineri, 17 aprilie 2009
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
Într-unul dintre articolele sale, Eminescu scria că „de două mii de ani biografia lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea“, deşi învăţăturile creştinismului se aseamănă cu cele ale lui Buddha sau Socrate. Adăuga: „şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea au pătruns în inima Mielului simţitor şi în momente supreme a încolţit iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se scarifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie lumea întreagă“. Aşa este, însă atât Socrate, cât şi Buddha sau profeţii Vechiului Testament au fost doar oameni, în timp ce Hristos, numindu-Se ades Fiu al Omului este deopotrivă Fiu al Lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi este Adevărul a cărui cunoaştere ne face liberi şi, comentează Sf. Grigorie Teologul, că „este Unul prin natura Sa, nu mai multe lucruri în acelaşi timp, căci lucrul care este adevărat este unic, pe când minciuna este cu mai multe feţe...“ (s.n.) Să stăruim asupra acestor cuvinte pentru a petrece cu folos duhovnicesc această săptămână, amânând măcar câteva clipe obsedantele şi mult prea pământeştile preocupări pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, care, din păcate, are din ce în ce mai mult aspectul comercial al unui spectacol între altele.
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise
vineri, 13 februarie 2009
Dan Puric: Curaj! Fără Dumnezeu, devii sclav! Puteţi trezi o lume întreagă!
Maestrul Dan Puric a împlinit 50 de ani. După dezinvoltură, dinamică şi deschidere credeam că e de vârsta mea. Dar uite că nu este! Din punct de vedere spiritual este cu siguranţă mult mai tânăr decât generaţia mea. L-am văzut în câteva spectacole şi conferinţe. Omul este extraordinar. Mărturisirea sa românească şi creştinească este de mare amplitudine. Motivul Omului-Cruce, atât de des întâlnit în spectacolele sale, este de mare forţă, iar mărturisirea jertfelor din temniţele comuniste îl conectează la sufletul neamului. Îi doresc să rămână acelaşi Om Frumos, acelaşi Om Românesc. La mulţi ani, Maestre!
Postez, în continuare, unul din cele mai bune interviuri ale lui Dan Puric pe care le-am citit. Interviul a fost realizat de trei tineri liceeni şi a fost publicat în revista Veghea.
Reporter: În cărţile de critică literară se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea” sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile?
Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.
Generaţia tânără e una monitorizată!
R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere?
D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.
Fără Dumnezeu, devii sclav!
R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu?
D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.
Puteţi trezi o lume întreagă!
R: Cum vedeţi viitorul poporului român?
D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.
Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!
D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!
Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă
Postez, în continuare, unul din cele mai bune interviuri ale lui Dan Puric pe care le-am citit. Interviul a fost realizat de trei tineri liceeni şi a fost publicat în revista Veghea.
Reporter: În cărţile de critică literară se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea” sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile?
Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.
Generaţia tânără e una monitorizată!
R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere?
D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.
Fără Dumnezeu, devii sclav!
R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu?
D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.
Puteţi trezi o lume întreagă!
R: Cum vedeţi viitorul poporului român?
D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.
Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!
D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!
Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă
Foto: Emanuel Tânjală
miercuri, 14 ianuarie 2009
Eminescologul N.Georgescu către Răzvan Codrescu: Înapoi la surse!
Credinţa lui Eminescu (I)În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu - din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi ("practicanţi"), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. "Eminescu şi creştinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul - în resorturile intime ale personalităţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul - aceasta stă în "căderea" şi-n "libertatea" lui noetică şi creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria."
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi "urechisme", cum înţeleg unii să discute la noi."
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era." De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "...obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici..."Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică - nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas."
Urmează afirmaţia devenită proverbială: "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici" - şi textul continuă: "şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu..."
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme - şi construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" - iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: " Mama" - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor - n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn", fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) - dar raţionamentul final este de tot hilar.
Prof. Nae Georgescu
(va urma)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)