In memoriam. 20 de ani de la înveşnicirea Părintelui Arsenie Boca. Fosta deţinută politic Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Veghea, Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Frăţia Ortodoxă Română Studenţească interbelică. O evocare a Maicii Teodosia făcută de doamna Aspazia Oţel Petrescu.

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.
Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.
Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.
Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.
Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.

Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!

Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!
De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!

Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.
Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.
Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Fragment dintr-un articol apărut în revista Veghea, nr. 4, 2009

Maica Teodosia (Zorica Latcu), intr-o evocare a doamnei Aspazia Otel Petrescu

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

fragment din ultimul numar al revistei VEGHEA

Fostele deţinute politic de la Mislea: Noi n-am murit! Cuvântul Doamnei Aspazia Otel Petrescu rostit la hramul Paraclisului de la fosta închisoare

Glasul clopotului din incinta vechii mănăstiri mislene înviată în duh în paraclisul nostru ne-a adunat din nou să aducem cucernica noastră închinăciune Maicii noastre din Ceruri, a cărei naştere pământeană o prăznuim. Din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai săraci ne vom pleca genunchii (atâţi câţi au mai putut veni) în faţa Sfintei Treimi, încredinţaţi fiind că în rând cu noi sunt şi cei care au trecut dincolo. Şi astfel, cu fruntea plecată şi cu rândurile strânse, vom mulţumi Veşnicului Părinte că ne mai îngăduie această venerare şi că ne-a îngăduit-o, iată, 15 ani, căci atâţia s-au scurs de când, „cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh s-a realizat amenajarea şi sfinţirea Paraclisului din fostul penitenciar Mislea cu hramul Naşterea Maicii Domnului în anul mântuirii 1994, luna noiembrie, ziua 12... S-a ales acest hram ca mulţumire pentru ajutorul oferit deţinutelor din penitenciarul Mislea şi din celelalte penitenciare comuniste. Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!”.
Multe s-au aşezat de atunci altfel de cum am fi dorit şi de cum ne-am fi imaginat în ceasul acela. Pentru toate însă, fără cârtire, aducem laudă Domnului, cerând cu insistenţă iertare pentru alegerile noastre vinovate.

Să cinstim curat memoria jertfiţilor

Să ne rugăm, fraţilor, aşa cum ne-am rugat întotdeauna, însoţind imnele ce se înalţă în acest smerit lăcaş cu lacrimi izvorâte din adâncul insondabil al inimilor noastre, şi să cinstim curat memoria jertfiţilor din cea mai devastatoare tiranie, după străvechea noastră datină creştinească şi românească.
Şi pentru că în acest răstimp au tot plecat să dăinuiască pe celălat plan al existenţei chiar şi dintre cei ce au fost mai strâns legaţi de acest sfânt lăcaş, să rostim un scurt, cald şi duios pomelnic pentru părintele Constantin Voicescu, pentru fratele Romulus Teodoru şi pentru jumătate din cele 12 foste deţinute politic care s-au angajat întru înălţarea unei bisericuţe pe acest meleag deopotrivă îmbibat cu sfinţenie şi suferinţă: Georgeta Iancu Gheorghiu, coordonatoarea lucrărilor, Sofia Cristescu Dinescu, Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, Victoria Holtean, Elena Ioan Bota şi Elena Ionescu. Cele două Elene ne-au părăsit în acest an şi lor le vom închina îndeosebi un gând pios, amintindu-ne cât de mult au însemnat ele pentru acest lăcaş, dar şi pentru noi, celelalte, căci au fost exemple vii de dăruire şi devotament în împlinirea acestor îndatoriri sfinte de a organiza hram de proslăvire pentru sfânta noastră Maică, Milostiva Fecioară Maria, grabnica noastră ajutătoare, şi pentru Blândul nostru Păstor Iisus, tăria şi salvarea noastră, şi în acelaşi timp să înalţe parastase pentru toţi cei ce s-au jertfit pentru Cruce, Neam şi Ţară.

Gânduri pioase pentru Lica şi Nuţi

Elena Bota – Lica – a fost vrednica urmaşă a Getei Gheorghiu, aceeaşi prezenţă carismatică, aceeaşi dăruire neprecupeţită, aceeaşi râvnă neobosită, aceeaşi evlavie cucernică şi drept cumpănitoare în toate cele ale Martei.
Elena Ionescu – Nuţi – a secondat-o, fiind mai ales duhul tainic, sfânt şi sfinţitor pentru toate ce se înfăptuiau aici. Nuţi a fost pentru noi exemplul viu a ceea ce trebuie să fie o roabă a Domnului. A primit în timpul celor mai frumoşi ani ai tinereţii o cruce cutremurătoare şi de neînlăturat, pe care a purtat-o cu o cucernicie demnă, cu toată asumarea, fără nici cea mai mică urmă de cârtire, fără niciun murmur de răzvrătire, cu seninătatea bunei conştiinţe. „Dacă această durere trebuia să vină, bine este că a venit la mine şi nu la altcineva!”. Ce sublimă iubire de aproape transpare din aceste cuvinte rostite de Nuţi cu cel mai firesc ton. Era izvor de lumină pentru toţi cei din jur.
Am spus la sfinţirea sfântului nostru paraclis următoarele cuvinte: „Să ne rugăm cu cuvinte vechi, din rugăciunile mereu murmurate, să ne rugăm cu cuvinte albite de îndelungate rostiri şi să ne dăruiască Bunul Dumnezeu o inimă curată, simplă şi transparentă, magnifică în dăruire, tandră în compasiune, o inimă mare şi nesubjugată pe care nicio trădare să n-o închidă şi nicio indiferenţă să n-o obosească, o inimă lipsită de ranchiună şi duşmănie, o inimă bună şi nobilă, suferindă pentru gloria lui Dumnezeu, capabilă să se topească de iubire în orice altă inimă de român, o inimă jertfelnică pentru biruinţa şi învierea neamului românesc”.
Ei bine, Nuţi a fost toate acestea la un loc. La lumina reflectată de sufletul ei mare, nobil şi sfânt ne-am luminat şi noi pe cât ne-au ajutat limitele noastre, limite pe care ea nu le-a avut. Deşi va fi mai întuneric fără dânsa, nu vom cârti că ne-a luat-o Domnul, ci, încredinţate că ne va fi de folos, îi vom spune: „Elena, bucură-te!”.

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.
Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.
Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.

Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie

Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia.

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea)