Obraznicie maghiara. Interzisa la Budapesta, Garda Maghiara il scoate pe Eminescu din Miercurea Ciuc.

Plutonul Secuiesc al Garzii Maghiare a depus joi o cerere pentru schimbarea denumirii strazii Mihai Eminescu din Miercurea Ciuc in strada Attila. Cererea a fost depusa la registratura Primariei Miercurea Ciuc de Csibi Barna, fondatorul asociatiei culturale, neinregistrata juridic, ce poarta numele de ''Garda Secuiasca-Asociatie de Cultura si Traditii'', dar care insa in spatiul public este cunoscuta sub denumirea de Garda Maghiara – Plutonul Secuiesc. Desi Garda Maghiara a fost interzisa in Ungaria si premierul de la Budapesta Viktor Orban a declarat razboi acestei organizatii, totusi extremismul maghiar s-a mutat din Budapesta in Romania.

Suparati pe Eminescu

Csibi Barna, ajutat de membri ai Plutonului Secuiesc si membri ai Asociatiei 64 de Comitate (denumire ce face trimitere la organizarea administrativa a Ungariei Mari) a reusit sa stranga 1900 de semnaturi in favoarea schimbarii denumirii strazii Mihai Eminescu. Initiatorii considera ca interesele comunitatii maghiare, majoritara in Miercurea Ciuc, sunt grav afectate de ''cultivarea memoriei unei personalitati istorice profund hungarofobe si xenofobe, personalitate care nu are nicio legatura istorica cu acest oras''. Acestia vor ca numele lui Eminescu sa dispara din denumirea strazii, iar el sa fie inlocuit cu cel al lui Attila, ''ultimul si cel mai puternic rege al hunilor''. Pe blogul personal, Csibi Barna a publicat numele celor care au adunat semnaturile, printre acestia numarandu-se si Kerekes Nandor, responsabilul cu comunicarea al Noii Garzi Maghiare, Plutonul Secuiesc.

Cum a aparut Garda Maghiara in Romania

Csibi Barna, stanga

Csibi Barna declara pentru Mediafax in noiembrie 2007 ca a dat un anunt in cotidianul de limba maghiara "Csiki Hirlap" prin care anunta ca este in cautarea a inca doua persoane impreuna cu care sa poata infiinta legal o asociatie menita sa puna bazele Garzii Secuiesti, cu statut autonom, dar care sa devina un partener al Garzii Maghiare. "Am spus-o si reporterului de la cotidianul de limba maghiara si imi asum afirmatiile potrivit carora consider ca infiintarea Garzii Maghiare este o idee minunata, imi place scopul definit de ei si ideea de garda in sine. Ei spun ca pe langa multa vorbarie este nevoie si de multa sinceritate. Nu pot sa nu observ ca nu numai in Ungaria este nevoie de sinceritate, ci si la noi" a afirmat Csibi Barna. Potrivit sursei citate, Garda Secuiasca ar urma sa fie constituita dupa modelul celei maghiare, de la care va "imprumuta", printre altele, juramantul si uniforma, pe care le va adapta la specificul secuiesc. Aceasta adaptare s-a facut in unele ocazii prin adoptarea motto-ului nazist "Meine Ehre heisst Treue" (Onoarea mea este credinta).

Lozinca nazista "Onoarea mea este credinta"

"Am prelua si salutul lor: «Sa dea Domnul viitor mai frumos!», precum si steagurile arpadiene cu dungi albe si rosii. in cazul nostru, are prioritate lupta pentru a constientiza in randul populatiei apartenenta la secuime. stiu ca exista UDMR, CNS si alte asociatii ale maghiarilor din Romania, dar niciuna nu face nimic. Garda Secuiasca ar trai si ar munci pentru natie, pentru popor", mai explica in 2007 Csibi Barna.

Schimbarea denumirilor de strazi si la Sfantu Gheorghe

Recent, Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures a depus o plangere impotriva hotararilor CL Sfantu Gheorghe de schimbare a denumirii unor strazi din municipiu, printre care si cea referitoare la modificarea denumirii unei portiuni din Bulevardul 1 decembrie 1918, in Strada Petofi Sandor. Incercarile similare din anul 1999 au fost declarate nelegale, definitiv si irevocabil de Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Brasov si Inalta Curte de Casatie si Justitie. In acelasi timp CL Sfantu Gheorghe, controlat de UDMR si PCM, intentioneaza sa modifice denumirea strazii Horea, Closca si Crisan in strada Attila, printr-o hotarare luata in cadrul sedintei din data de 27 mai.

George DAMIAN

Maxim-pagini memorabile despre Eminescu. Pentru cei care lovesc neamul sfinţit prin drepţii nostri: La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi?!

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!

Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.

Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul”, nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară

Din valuri ce ne bântuie

Ridică-ne, ne mântuie

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.

E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.

Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:

(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: “Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).

Minţea ca şi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce ? “Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”. Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!). De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc. Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.

Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!

CAMPANIE: Salvaţi casa lui Eminescu de la Văratec! Scrieţi ierarhilor Bisericii, Ministerului Culturii şi Academiei Române.

Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889

“De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă”, scria o inimoasa iubitoare a lui Eminescu in toamna trecuta, autoarea fotografiilor de aici. Intre timp, casa a iesit din iarna grea si mai afectata. Dar starea deplorabila a casutei lui Eminescu de la Varatec este lasata sa se inrautateasca, an de an, de mai bine de un deceniu. Paradoxal, in urma cu 8 (opt) ani (!), un demers similar pentru salvarea acestei case era intreprins impreuna cu o Fundatie de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedictina de la Varatec, care acum se odihneste intru Hristos la Manastirea Putna. “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” era lansat atunci chiar cu binecuvantarea lui Daniel al Moldovei, acum Patriarh.

“Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintelor Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc”, se arata in Apelul din 2002. “Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius, prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” din incinta Sfintei Manastiri Varatec.

La initiativa de restaurare lansata atunci pentru restaurarea casei lui Eminescu s-au alaturat marii duhovnici ai Ortodoxiei romane Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu, Pr. Constantin Galeriu si altii, scriitori si jurnalisti. Din pacate, trecerea la cele sfinte a Maicii Benedictina a lasat proiectul, dar si casa, intr-o paragina care se accentueaza fatal cu trecerea timpului. Alte suflete iubitoare de Eminescu au reluat acest proiect, pe care il sustin si importanti eminescologi al caror cuvant il voi prezenta zilele acestea. Pana atunci pot sa va informez ca deja exista toate mijloacele si materialele necesare restaurarii acestei frumuseti eminesciene din coltul de rai de la Varatec. Tot ce mai trebuie este o simpla aprobare, in principal din partea Maicii Starete si a ierarhului locului, in acest caz IPS Teofan al Moldovei dar, pentru ca deja exista binecuvantarea fostului Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al BOR, in mod normal ar trebui doar sa li se reaminteasca acestora, pentru a se incepe lucrarile si a se introduce pe harta traseelor manastiresti si aceasta mica minune.

Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială”, afirma specialistii.

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte. Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu. Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală, scrie pe blogul sau Mili Casapu, autoarea semnalului si a fotografiilor, care continua:

“Până să pătrund înăuntru, încerc să mi-l închipui pe Eminescu, aşa cum şi-l amintesc călugăriţele care au avut norocul să-l zărească aici, unde a locuit pentru a fi mai mult în preajma Veronicăi, pe când venea să o viziteze: visând cu ochii larg deschişi în spatele ferestrelor odăii din stânga, în care a scris “Călin” ori ieşind, pregătit de plimbare, cu părul răvăşit, îmbrăcat într-un sacou albastru de şiac, alături de prietenul său Creangă.

Mă trezesc însă urgent la realitate, de îndată ce păşesc în holul lung, care desparte singurele două odăi, altădată ca lacrima de curate.

Odaia în care Eminescu a scris “Călin”

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat. Asta daca nu cumva se doreste chiar naruirea si, apoi, demolarea casei…

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu opt ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia publica sau staretia de la Varatec de importanţa proiectului de reabilitare. Relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că cele câteva fotografii şi scurtele comentarii prezentate să impresioneze întratât încât să facă banii să curgă, dar sper să trezească măcar curiozitatea, dacă nu dorinţa de a ajuta.

Pentru a ajunge la casa lui Eminescu de la Văratec, schiţa de mai jos este, consider eu, pe deplin edificatoare.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec””.

Evident, exista deja o mana destul de viguroasa de sustinatori locali si la nivel national, intre care se numara si autorii site-ului Mihai Eminescu.ro, condusi de o profesoara energica si plina de evlavie, Doina Ciobanu, de la Scoala cu clasele I-VIII Nr 3 din Suceava, avand in invatamant o vechime de peste 35 de ani si care, de 14 ani, sustine rubrica unei emisiuni religioase -TREPTE SPRE LUMINA – la actualul post de televiziune Intermedia Suceava. Exista si banii, exista si dorinta. Mai lipseste vointa celor care trebuie sa aprobe restaurarea casei. Tocmai de aceea reinnom Apelul Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! si va rugam sa il retransmiteti urmatorilor:

Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel – cancelaria@patriarhia.ro

Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan – http://www.mmb.ro/ro/contact.html

Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor – cabinet.ministru@cultura.ro

Institutul National al Monumentelor Istorice – contact@monumente-istorice.ro

Academia Romana – Presedinte Ionel Haiduc – ihaiduc@acad.ro

Sectia de Filologie si Literatura – Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: nic@acad.ro

Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie – Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific – aiftinca@acad.ro

Fundatia “Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta” – manastirea@putna.ro

Scrieti, preluati bannerul campaniei si difuzati aceaste informatii mai departe pana la restaurarea casei Eminescu de la Varatec si redarea ei publicului larg

Surse: http://milikas.wordpress.com/ , Romania uneste-te!, Mihai-Eminescu.ro

Via:

http://roncea.ro

Prof Nae Georgescu despre detractorii lui Eminescu de la Dilemateca lui Plesu: IOANA BOT, SAU PUŢINISMUL LA PÂNDĂ ŞI ÎN ACŢIUNE

Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D.Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc, etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost aproape singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.

De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed.Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţia a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista „Dilemateca” i-am făcut această imagine de aşteptare.

Să ne înţelegem: eu îi accept şi chiar îi respect pe aşa-zişii detractori ai lui Eminescu pentru un singur lucru, că nu-l citează pe Eminescu. Atâta timp cât stau departe de opera lui, pot zice orice pe de lături, discută imagini şi se sting în zona epifenomenelor. Pe de altă parte, atunci când îţi iei acest rol de demolator îţi revine o responsabilitate deosebită, aceea de a pune ceva în loc. Şi comuniştii au dărâmat palate – dar au pus în loc blocuri de locuit. Evident că plâng pentru Muzeul Simu, mai ales când văd acoperişul în zig-zag al Magazinului Eva care i-a luat locul, pentru casa lui Titu Maiorescu din aceeaşi zonă, pentru palatul lui Lascăr Catargiu tot de pe acolo – dar, repet, există ceva în loc. De aceea tot aştept ca un T.O. Bobe să-şi construiască opera, de pildă – şi n-o văd. Acea responsabilitate se răsfrânge şi asupra Ioanei Bot întrucâtva – şi iarăşi o aştept să iasă din zona cărţilor tip „lamă de ras” şi să vină cu studii serioase care să ne responsabilizeze şi pe noi. Cu picătura de otravă pusă din pipetă la locul şi timpul oportun nu se dizolvă calea ferată, nici autostrada, chit că sunt ele de modă veche şi nu-ţi plac… Până una-alta, revăd fişele mai vechi la cartea dânsei amintită, şi în cele din urmă – repet: pentru că am citat-o într-un context eminescian – recitesc cele 8o-90 de pagini care-i aparţin în propriu. Se comportă ca un puţinist tipic în acţiune. Alege cele mai năzbâtioase întâmplări de dinainte de 1989 pentru a argumenta că în anii comunismului s-a forjat un mit ideologic al lui Eminescu, face afirmaţii cel puţin şocante, avansează teorii uluitoare şi oferă interpretări de-a dreptul vulgare. Astfel, printre aberaţiile comuniste de final ar fi şi aceasta: „Marile sărbători destinate comemorării voievodului Mircea cel Bătrân, organizate de oficialităţile ceauşiste la scara enormităţii dezlănţuite în 1988-1989, au readus în atenţia tuturor Scrisoarea III, frecvent invocată, recitată, etc. Înainte de orice altceva, ni se pare semnificativ că un poem romantic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar nu vreun studiu de specialitate, oferea „naraţiunea majoră” a figurii istorice comemorate. Dar, prin versurile lui Eminescu, Mircea afirmă, în monologu-i exemplar, că îşi apără ţara cu o metaforă pe care orice şcolar român o cunoaşte pe de rost: patria este „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. În condiţiile economice dure ale României vremii, sărăcia figura printre cuvintele nedorite sau chiar interzise de propaganda oficială, care s-a grăbit să îl înlocuiască, în toate situaţiile (televiziune, spectacole, afişe, lozinci etc.) cu altul. Alegerea nu era foarte vastă, din cauza structurii metrice a versului: au găsit libertatea („Eu îmi apăr libertatea, şi nevoile, şi neamul…”). În noua sa versiune, textul eminescian s-a bucurat de un succes nedorit de autorităţi şi a provocat numeroase glume, pentru că toată lumea înţelegea substituirea cuvântului incriminat ca pe o mărturisire involuntară a stării dezastruoase a economiei socialiste româneşti. Redusă la tăcere, „scoasă” dintre semele eminesciene ale identităţii naţionale, sărăcia se vedea de fapt pusă sub accent, într-o utilizare a mitului contrară voinţei oficiale” (p.58-59). Sofistica merge, dar argumentaţia curge din eroare în eroare. Pe ce se bazează? Cine să fi înlocuit un cuvânt din „monologul” lui Mircea? N-am văzut, n-am auzit, n-am citit; poate la vreo serbare câmpenească prin cine ştie ce sat pierdut de lume să se fi întâmplat asta (acest tip de textualism cărtărescian se practrica în epocă). Până atunci, însă, d-na Ioana Bot trebuie să ştie că este vorba de un „dialog” între Mircea şi Baiazid. Versul eminescian este aşa: „ Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…” , iar poetul foloseşte figura retorică numită antiteză: Apusul lupta pentru glorie – în timp ce eu, Mircea, duc o luptă de apărare; ei voiau să cucerească (lauri, de pildă) – eu vreau să păstrez ce e al meu. Cum se numeşte când iei dintr-o relaţie un termen şi-l exhibi ca generalitate?… Dacă, apoi, „orice şcolar român” deduce, de aici, că patria înseamnă „sărăcia, şi nevoile, şi neamul” (neapărat cu aceste virgule categoriale ale Ioanei Bot; un textualism „à la roumaine”, cum îi place dânsei să zică, dar punctual) – este cel puţin vina profesorilor de literatură română că nu-i spun, la ore, despre Lisimah şi Dromihete, din antichitate, la care face aluzie aici Eminescu (în Scrisoarea III poetul citează mult din Herodot şi Eschil, marca identitară a lui Baiazid fiind Xerxes; dacă nu ştii, mai bine nu te bagi). Poate că nu ştie, bietul profesor… Dar o enciclopedistă ca Ioana Bot – se lasă depăşită în materie de informaţie de „activiştii de partid”?! Dânsa l-a editat, parcă, sau a scris o carte despre Dimitrie Caracostea – care, nu este aşa, are un text devenit referenţial despre Scrisoarea III. Cred că nu vrea, cu acest exemplu inventat, decât să-i cânte-n strună d-lui Nicolae Manilescu, acela care s-a sesizat primul după 1989 că e cam nepotrivit să aperi sărăcia… Latinii au pentru asta un proverb, care se prescurtează acronimic aşa: a.a.f.

Recunosc, este atipic pentru un puţinist să folosească informaţii după ureche, această „semă” n-o prinde pe d-na Ioana Bot, trebuie să regândesc clasificarea. Şi nici următoarea fişă a mea nu semantizează această direcţie. Zice, aşadar, autoarea că mitul Eminescu a fost şi mai mult ideologizat, adică dinspre Evul Mediu s-a sărit tocmai în antichitate: „Subordonarea mitului la „nebunia tracismului”, iscată de Ceauşescu în ultimul deceniu al dictaturii, ar fi un alt caz demn de atenţie, cu atât mai mult cu cât oferă prelungiri insolite în peisajul postcomunist, al economiei de piaţă: după ce mitologiile traciste ale discursului oficial îşi apropriaseră creaţiile poetice eminesciene de pretext dacic (Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal) şi onomastica inventată de poet (până la a crea linia de confecţii „Sarmis” pentru bărbaţi şi „Tomiris” pentru femei, în materie de „îmbrăcăminte sport pentru oraş”, cum erau niumite în anii 80 pufoaicele), după aşadar asemenea interesante avataruri, astăzi ne întâmpină firma de maşini pentru grădinărit „Sarmis (maşini de tuns gazon, pompe arteziene, hidrofoare,etc).”(p.58). Aici se citează un pliant publicitar scos de un magazin cu numele „Sarmis” prin 1998. D-na Ioana Bot vrea să acrediteze pentru tinerii de azi ideea că Ceauşescu citea şi cita din Sarmis (?!) din Gemenii (??!),etc. Ba mai mult chiar: că atât de adânc a reuşit acest Ceauşescu să implanteze aceste nume din „onomastica inventată de poet” în rândul comuniştilor, încât nici după 10 ani de la căderea comunismului ele n-au ieşit din mentalul colectiv! Dar e o aberaţie: Sarmis şi Sarmisegetura se cunosc din poveşti şi legende de Alexandru Mitru, de pildă (sau Eusebiu Camilar, etc.) nu trebuia să citească cineva postumele eminesciene ca să le descopere. Tomiris e din Herodot: regina massageţilor l-a bătut şi l-a ucis în luptă pe Cirus, regele perşilor E pomenită de Miron Costin în poemul „Viaţa Lumii”. Ruşii, armenii, georgienii etc. o revendică pentru geografia lor (lupta cu Cirus a avut loc pe lângă Marea Caspică, între fluviile Amâr-Daria şi Sâr-Daria) – şi dacă de pufoaice va fi fiind vorba la fabrica amintită, care sunt haine ruseşti, desigur că putea să se inspire din „onomastica inventată de Eminescu” în egală măsură un sovietic bine intenţionat, inginer textilist cu simţ enciclopedic în sânge. Tomiris a avut şi un fiu, Spargapeithes pe numele lui: după raţionamentul d-nei Ioana Bot ar rezulta că de la el s-a inspirat Nina Cassian, în acelaşi regim comunist, când a inventat limba spargă, tot pentru a exacerba mitul lui Eminescu. E ca în bancul cazon (un soldat se trezeşte întrebând din grad în grad ce legătură este între Ave Cezar şi Ave Maria – iar în cele din urmă un colonel găseşte răspunsul în faţa subordonaţilor: „- Mă, dar proşti mai sunteţi! Cum, mă, să nu ştiţi?! Erau soţ şi soţie, au avut şi un fiu, Aveasanul!”). – Vreau să spun că băşcălia d-nei Ioana Bot invită la reacţii simetrice. Foarte instruită în zona teoretică, unde citează o bibiliotecă întreagă de scriitori francezi, americani şi români pentru definirea mitului (deoarece, noi neavând o enciclopedie, i se oferă prilejul de a epata prin erudiţie – şi nu-l scapă o clipă) – când trebuie să se racordeze la temă gafează.

Sunt şi gafe subliminale în discursul d-nei Ioana Bot, care mi se par chiar interesante pentru un studiu psihologic, mai ales că se repetă. O dată (p.92, nota), vorbind de misticism, beatificarea lui Eminescu, mistere orfice, texte evanghelice ce-l privesc pe poet etc., citează un „studiu lămuritor” al profesorului Ştefan Cazimir, care aduce noutăţi importante (demonstrând, cu exemple de text, că G.Călinescu a fost nevoit să-şi cenzureze după 1945 „Viaţa lui Mihai Eminescu” renunţând la unele sintagme cu iz naţionalist sau reformulându-le „proletar”) – şi exclamă: „Revelaţiile sale, de ordinul istoriei literare, sunt esenţiale …”. Vrea să spună „relevaţiile”, sau „sunt relevante, etc. – dar îi stă pe limbă vocabularul misticoiod în care a plonjat. Altă dată (p.35) îl citează pe Eminescu…îndreptându-l gramatical într-o manieră inacceptabilă (dar în consens cu puţinistul generic, acela care îndreaptă tacit enunţurile altora… ca să-i menajeze). Este a doua oară (şi ultima) când citează din opera poetului – după ce, mai sus, văzurăm interpretarea „monologului exemplar” al lui Mircea („onomastica inventată de poet” n-o socotim, pentru că nu citează versurile) – desigur, un text cunoscut, dar astfel: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/Colbul ridicat din carte-ţi l-or sufla din ochelari /Şi te-or strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă./ Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi…orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune.” Ce-l şochează, aici, pe gramatician? – Desigur, dezacordul: „O să-şi bată alţii capul” (din fericire, nici o ediţie eminesciană nu-l gramaticalizează; în epocă acest acord era facultativ – şi, în plus, aici este vorba de expresie de limbă îngheţată ca atare, dacă am vrea să facem acordul ar trebui, eventual: „or să-şi bată alţii capetele”, cu sensul chiar propriu, ceea ce este absurd). D-na Ioana Bot îl acceptă, cum vedem. Chiar în reluare are singularul: „Aticismul limbei tale o să-l pună la cântari…” – dar imediat mai jos acceptul dânsei se răzbună subliminal de două ori: „Colbul..l-or sufla (…) şi te-or strânge” (Eminescu are normal, logic: l-o sufla, te-o strânge, pentru că s-a concentrat asupra unuia singur). În limbaj freudian, asta ar putea să denote o proprietate exacerbată asupra textului şi temei, o „apropriere” (termen recurent la Ioana Bot) – şi încă mai mult: sentimentul apartenenţei la un grup, la un „noi” – deci, o „nostrificare” (iarăşi: termen recurent la Ioana Bot). Simplu, filologic, indică primul contact cu textul scris şi lipsa de respect pentru poezia eminesciană. Stilistic, în fine, ar fi vorba de un textualism de felul celui incriminat pentru „libertatea” în loc de „sărăcia”.

Cu o „apropriere” exacerbată a temei avem de-a face aproape la tot pasul în studiul d-nei Ioana Bot. Ea face, de pildă, propria ei istorie a receptării lui Eminescu – împotriva tuturor s-ar putea zice şi cu afirmaţii nesusţinute nici măcar prin trimiteri la pliante. Ce aflăm din această istorie „nostrificată” a Ioanei Bot? De pildă, că N.Iorga „descoperă scrierile jurnaliste ale lui Eminescu pe care le editează (prima ediţie datează din 19o5 şi îi aparţine lui Ioan Scurtu, a doua – din 1914, este realizată de A.C.Cuza)” (p.52). Fals! Prima ediţie a jurnalisticii lui Eminescu îi aparţine lui Grigore Păucescu, Iorga a colaborat cu G.T.Kirileanu la o ediţie scoasă la „Văleni de Munte”, I.Scurtu a colaborat, pentru ediţia sa, cu Titu Maiorescu şi P.P.Carp (aceştiua i-au indicat, după colecţiile lor, textele eminesciene), după I.Scurtu este notabilă ediţia lui Victior Verzea din 19lo care a furnizat material pentru polemica dintre liberali şi conservatori din 1911 (polemică pe care d-na Ioana Bot o citează după un excelent studiu al Marinei Vazaca, fără a observa, însă, trimiterile exacte ale acesteia), etc.,etc. Mai departe, tot despre N.Iorga: „Raţiunile politice vor dobândi câştig de cauză asupra interesului specialistului, în problema manuscriselor eminesciene”. Iarăşi fals, autoparea nu citează, e absurd să vedem „raţiuni politice” în campania academică a lui Iorga pentru editarea oricărui rând din Eminescu. N.Iorga este acela care a rostit propoziţia memorabilă: „Când intru în Academie, eu mă dezbrac de haina politică”.

Pentru perioada interbelică, d-na Ioana Bot distinge „trei trăsături definitorii ale funcţionării mitului emimnescian”, şi acestea ar fi: „Utilizarea politică a acestuia, exploatându-se caracterul global şi iraţional, ca şi componentele naţionaliste”; „Asocierea definitivă a problemei Eminescu aceleia a identităţii naţionale româneşti…”; „Retorica religioasă utilizată pentru a invoca mitul…”. Dacă ne-ar spune pe ce se bazează… În perioada interbelică s-au elaborat marile ediţii ale operei poetice eminesciene: Perpessicius, C.Botez, G. Călinescu, D. Murăraşu, I.Creţu chiar – şedeau la rând în cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române să parcurgă caietele, se consultau unii cu alţii, şi le dădeau (luau) din mână unii altora: elaborau, acesta este cuvântul, acum s-a edificat mitul laboratorului eminescian, acum s-a înţeles şi s-a explicat că aceste foi manuscrise sunt unice în cultura noastră, pentru că reprezintă viaţa vie a unui creator îngheţată brusc la un moment dat (28 iunie 1883) în totalitatea ei. Sunt emoţionante de-a dreptul relatările lui Pompiliu Constantinescu despre această atmosferă de laborator din jurul caietelor eminesciene (vezi mai ales articolul său „Să facem dintr-o necropolă – o acropolă”). Ce ne tot vorbeşte d-na Ioana Bot despre „caracterul global şi iraţional” al mitului Eminescu? Cu vorbele lui Maiorescu însuşi: în lături, nu este în chestie!

Rar mi-a fost dat să parcurg texte cu atâtea inexacticăţi, lacune informaţionale, partipriuri. D-na Ioana Bot luptă cu o tenacitate infantilă să schimbe o realitate care este foarte puternic configurată altfel decât o vede dânsa. Vorbeşte în câteva rânduri de „cercetare”, „cercetarea noastră”. Poate aşa se numeşte la „ei” băşcălia. Nu poţi să faci dintr-o stâncă – nici castel de nisip, nici grămadă de noroi. E stâncă, şi gata. Avem bibiliografii, există studii, documentele sunt încă în arhive şi bibilioiteci. Dânsa încearcă, şi aici ca şi în „Dilemateca”, să dizolve şinele de cale ferată cu… pipeta de otravă. Cred că este o inadecvare în fişele mele: nu între „puţinişti” trebuia s-o încadrez, ci la imitatorii acestora. Orice umbră are pen-umbre, în fond. Cât despre facsimilarea manuscriselor eminesciene, împotriva căreia se ridică acum, acţiounea creşte din acea atmosferă de laborator creată în jurul lor în perioada interbelică: este cel mai frumos vis al culturii române, un mit adevărat, încheiat, împlinit. Corabia s-a desprins de ţărm, această hulă pe uscat n-o mai poate opri. Otrăveşti marea cu pipeta…

N. Georgescu

Sursa:

http://roncea.ro

Ziua arestarii lui Eminescu: 28 iunie 1883. “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.

Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator? 
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”

Ultimul articol

De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.

Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”

Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.

În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.

Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”

Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

*

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”

Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”

* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

Saptamanalul Independent

Citiţi şi:

EMINESCU II ACUZA SI DIN MORMANT

Părintele Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU.

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa - filosofice, artistice, ştiinţifice - a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.

Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.



În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.

De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte... seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie”.

Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transfigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.

Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, când „credinţa” a fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.

Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.

Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”6. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.

Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: «în calea tuturor răutăţilor». Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.

Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).

Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct:”Pe când erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.

Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta - al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostrum - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”8, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii - Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat, care e sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are ca ţel viaţa. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.

Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de ani aproape de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”10. Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul, Viaţa” prin iubire.

Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor... în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”12. Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profound - existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului; are valoarea întregimii existenţei vieţii.

Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”14.

Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză: „Şi iarăşi bat la poartă...” evocat până acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”15.

Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte - înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:

«Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”

Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic renăscânde tocmai din puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?

Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.

Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii acest catren:

Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!

Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.

Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.

Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la Schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.

(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, ianuarie-februarie, 1991, pg. 45-54)


Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU

VIDEO. Petre Ţuţea: Eminescu - sumă lirică de mari voievozi

Eminescu prin Nichita. Iarba de la poalele teiului. Un text demn de o şefă de promoţie, unirista Anamaria Kozma

Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.

Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.

*

Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.

Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.

Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.

*

Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”

Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.

Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.

Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.

*

„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”

Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu

O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte

Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,

risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri

doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.

text publicat în revista "Veghea" la 15 ianuarie a.c. :)