Maxim-pagini memorabile despre Eminescu. Pentru cei care lovesc neamul sfinţit prin drepţii nostri: La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi?!

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!

Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.

Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul”, nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară

Din valuri ce ne bântuie

Ridică-ne, ne mântuie

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.

E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.

Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:

(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: “Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).

Minţea ca şi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce ? “Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”. Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!). De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc. Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.

Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!