Creştinismul românesc.

La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…

La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus: “Creştinismul românesc”.

Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!

În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).

De ce? Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.

De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.

Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o! Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Munţii Apuseni, Bucovina, Munţii Olteniei, etc… )

Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.

Virgil MAXIM