Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia ca istoric al filozofiei româneşti”

Motto: “Vintilă Horia era un om cu simţul valorilor, formulă care-şi recapătă sensul prin el. Şi, mai presus de orice, era un intelectual deschis în toate direcţiile: metafizică, literatură, ştiinţă, chiar şi parapsihologie” (Th. Cazaban)

In 1950 Vintilă Horia scotea la Buenos Aires Antologia poeţilor români din exil. Întors în Spania el a publicat în 1953 a doua sa antologie poetică. Gândindu-se la suferinţa conaţionalilor din ţara ocupată de armata sovietică, Vintilă Horia scria despre ororile comuniştilor din Spania războiului “condus de la Moscova”, orori manifestate prin “foamete, spaimă colectivă, coloane de condamnaţi care treceau către plutonul de execuţie, închisori supra-populate” (v. Vintilă Horia, Războiul nostru, în vol. Suflete cu umbră pe pământ, Bucureşti, Ed. “Jurnalul literar”, 2004, p.96). Fără să ştie că în propria-i ţară fuseseră întemniţati de Securitatea lui Nicolski peste 1700 de preoţi ortodocşi şi că 28 de episcopi şi arhirei ortodocşi au fost îndepărtaţi, arestaţi, supraveghiaţi (unii chiar otrăviţi) în recluziuni la mânăstiri (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. II-a, 2001), Vintilă Horia aminteşte în ‘Curierul Creştin’ din decembrie 1953 că între 1936 şi 1939 sute de preoţi spanioli fuseseră ucişi de teroarea roşie, o “întoarcere la haos” pornită din “revolta omului împotriva legii creştine” (ibid., p.99).

După retragerea armatei sovietice din Austria, când exilaţii au sperat zadarnic în retragerea aceleaşi armate şi de pe teritoriul României, Vintilă Horia a scris nuvela Sfârşit de exil, profetică în acurateţea unor delimitări cronologice de-a dreptul surprinzătoare (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat). Solicitat în Franţa Goncourt-ului să prezinte filozofia românească, el nu va lua în seamă mutilarea gândirii româneşti prin calapoadele ideologice impuse după Yalta anului 1945. Laureatul prestigiosului premiu scrie succint despre personalităţile cu adevărat marcante ale filozofiei româneşti afirmate înainte de ultimul război.

Vintilă Horia nu avea de unde să bănuiască faptul că în volumul editat de M. F. Sciacca, Les grands courants de la pensee mondiale contemporaine (vol. 2, Paris, 1964) contribuţia sa va contrasta prin numărul redus de pagini (şi prin selectia foarte strânsă a unor gânditori români reprezentativi) cu prezentarea filozofiei din Ungaria, lipsită de filozofi de anvergura lui Blaga, Noica sau Mircea Eliade, unde fusese preferată o înşiruire lăţită pe o sută de pagini a numeroase articole apărute în revistele de specialitate ale micii ţări satelizate de URSS. Abia la indicaţiile bibliografice (op. cit., p.1093) Vintilă Horia menţionează cartea sa apărută la Madrid în 1946, Presencia del mito şi selectează un număr de volume semnate de St. Lupasco, Matila Ghyka, Servien Pius (Esthetique, 1953 şi Le language des sciences, 1938), B. Munteanu (Panorama de la literature roumaine, 1938), M. Dragomirescu (La science de la literature, 1929), N. Bagdazar (Istoria filozofiei româneşti, 1941), Liviu Russu (Le sens de l’existence dans la poesie populaire) şi Nichifor Crainic (Puncte cardinale în haos, 1936 şi Nostalgia paradisului, 1940).

Sinteza prin care Vintilă Horia înfăţişază cu onestitate intelectuală participarea spiritualităţii româneşti la istoria culturii europene începe cu elogierea uriaşelor progrese tehnice şi sociologice făcute de omul european în primele cinci decenii ale secolului XX, care l-ar fi dus spre raiul din care a fost odinioară alungat, dacă n-ar fi existat “câteva detalii” precum bomba atomică putând spulbera Terra într-o fracţiune de secundă şi comunismul capabil a distruge înfloritoarea civilizaţie omenească într-o sută de ani.

In ce priveşte perspectiva românească asupra aceleiaşi istorii, Vintilă Horia se distanţează de entuziasmul lui Toynbee care vedea în imitarea modelului occidental unirea tuturor “societăţilor umane într-una singură, de rit occidental” (v. Vintilă Horia, Introducere în istoria filozofiei româneşti moderne/Introduction dans l’histoire de la philosophie roumaine moderne, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1999, text bilingv, îngrijit şi prefaţat de N. Florescu). Pe de-o parte, întrucât pe român istoria l-a învăţat să fie “optimist cu precauţie”. Pe de altă parte, pentru că inovaţiile secolului XX i se păreau a fi “excrescenţe gigantice” ale unor erori anterioare, cum a fost revoluţia lui Lenin, monstroasă excrescenţă a revoluţiei burgheze. Enciclopediştii francezi au fost primii dispuşi a idealiza progresul tehnic şi ştiinţific care treptat a dus la detronarea lui Dumnezeu, instituită doctrinar de ideologii comunişti. În perfectă consonanţă cu ideile latinistului Nicolae Herescu (faimos universitar român preţuit de mediile academice occidentale), Vintilă Horia deplânge surparea edificiului clasic de tip latin al culturii europene. După o altă părere a sa, voga romantismului şi-ar avea drept corespondent în plan politic liberalismul ca imagine a glorificării individului. In urmărirea excrescenţelor din secolul XX ale unor erori din veacul al nouăsprezecelea, Vintilă Horia subliniază similitudinile dintre modelul de om nazist, anticreştin şi optimist şi supra-omul lui Byron care a influenţat întreaga epocă romantică până la Nietzsche şi Sorel.

Contactul culturii româneşti cu “inovaţiile” politice ale secolului XX a dus la “decepţii, arareori urmări ale propriilor fapte” (v. Vintilă Horia, Introducere în istoria filozofiei româneşti moderne, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1999, p. 29). Doar materialismul secolului XIX i-a părut a fi fost pentru români o bună ocazie de pauză religioasă, la momentul intrării în spaţiul cultural al Occidentului. În atmosferă vestică românii au trăit “o sută de ani cât alţii într-un mileniu” (Vintilă Horia în: Les grands courants de la pensee mondiale contemporaine Part 1. Panoramas nationaux (2 vol.), Paris, 1964), realizând minuni în toate direcţiile culturii. Romantismul, prin pasiunea naţionalistă pe care a adus-o cu sine, i-a făcut pe români să se întoarcă la “limitele pierdute ale propriei fiinţe” (op. cit) prin mijlocirea istoriei, literaturii, filozofiei şi a filologiei.

După mai bine de un mileniu de istorie fărâmiţată “poporul român şi-a recăpătat fizionomia caracteristică şi un fel unitar de a privi realităţile spirituale şi politice, superioare tuturor popoarelor Europei centrale şi orientale” (p.32-33). In prima jumătate a secolului XX cultura românească s-a întors la religie, pe o cale proprie de nuanţă bizantină, care a permis o “autodefinire culturală originală” (V.H.) în filozofia lui Lucian Blaga şi a lui Nae Ionescu.

Reînvierea bizantinismului este aspectul care, după Iorga, i-ar fi înobilat eseistica lui Nichifor Crainic. În literatură, întoarcerea la religie este exemplificată de Vintilă Horia prin poezia lui Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic şi Tudor Arghezi. În opinia sa, speculaţiile în jurul distincţiei între popoare “tinere” şi vârsnice” nu se susţin pe simplul motiv că “în Europa nu există popoare tinere”. Românii în secolul XIX au fost la o cotitură a istoriei lor în care au trebuit să găsească modalitatea cea mai bună de a împăca existenţa lor de tip arhaic cu instituţii de tip occidental. Această problemă nu implica doar schimbări politice. Ea avea consecinţe de o mare complexitate, întrucât între esenţele spirituale ale poporului român şi aspectul modern al instituţiilor s-a ivit un hiatus greu de depăşit (p.39). [Când patru cincimi din populaţia României trăia la sat, Mircea Vulcănescu vorbea de două Românii distincte, una bazată pe gospodăriile ţărăneşti, alta pe instituţiile unei economii moderne].

Fără a zăbovi asupra perioadei de formare pe la universităţile occidentale, Vintilă Horia evidenţiază interesul românilor pentru filozofia culturii. Fiindcă pe această cale ei au încercat să integreze viziunea despre lume a ţăranului român în filozofia occidentală. [Drumul deschis de Lucian Blaga şi urmat de Constantin Noica după eliberarea din temniţa politică a fost continuat în exilul francez de filozoful Constantin Amăriuţei prin eseurile sale despre ‘Starea dintâi’. Umblând pe aceleaşi căi, dar şi pe urmele lui Nae Ionescu, publicase în RFG Gheorghe Racoveanu un volum intitulat Omenia românească].

Filonul de gândire pe care Vintilă Horia îl urmăreşte considerând cultura română ca obiect de meditaţie filozofică se deosebeşte pregnant de ideile filozofice urmărite la gânditorii români de către Bagdazar care are neplăcuta surpriză de a răbda la Berlin (Amintiri. Notaţii autobiografice, Bucureşti: Tritonic, 2004, p. 188-189) laudele pe care directorul Societăţii kantiene (Arthur Liebert) i le-a adus în 1936 lui Nae Ionescu, bun cunoscător al lui Kant, dar aflat fără de voie în conflict cu prof. Rădulescu-Motru din 1930. În Istoria filozofiei româneşti tipărită în a doua jumătate a anului 1940 Nicolae Bagdazar (1896-1971) nu va avea nici o vorbă bună pentru Nae Ionescu, cel care în 1924 publicase la Cultura Naţională excelenta traducere a Prolegomenelor kantiene făcută de Mihai Antoniade (fratele lui C-tin Antoniade). După cum reiese din Amintiri. Notaţi autobiografice (2004, ediţie îngrijită şi prefaţată de C-tin Aslam) nici pe filozoful Mircea Vulcănescu nu l-a avut la inimă, nu numai din cauza interesului pe care acesta l-a arătat pentru filozofia religiei şi pentru scrierile lui Thoma din Aquino în mod special (op. cit., p.310) ci mai ales din cauza concurenţei pe care societatea “Criterion” a făcut-o Societăţii române de filozofie iniţiată de Rădulescu-Motru (ibid.). Devenit în 1942 profesor la universitatea din Iaşi (până în 1949), Bagdazar nu se va ocupa în istoria filozofiei româneşti nici cu scrierile contra-candidatului său, Mihai Rădulescu (1886-1964), autor a patru volume de scrieri filozofice de o mare acurateţe ideatică (Cauzalitatea din punctul de vedere al valorii cunoştinţei, Iaşi, 1910, teză de doctorat; Analiza cunoaşterii, Iaşi, 1912; Noţiunea de filozofie, Chişinău, 1927 şi Teoria cunoştinţei, 1930) primele recenzate la vremea apariţiei lor de Nae Ionescu (1890-1940).

Pentru întoarcerea la religie şi pentru integrarea spiritualităţii populare româneşti în filozofia culturii, lui Nicolae Bagdazar i-a lipsit înţelegerea necesară. Eseurile de filozofia culturii publicate în revista Gândirea din 1935-1937 în care Vasile Băncilă înfăţişază religiozitatea ţăranului român nu au fost deformate de Bagdazar doar pentru că autorul era unul din discipolii lui Nae Ionescu. Dar şi pe considerentul că “sufletul românesc” fusese înfăţişat prin îmbinarea raţiunii cu trăirea religioasă. În cea de-a doua Istorie a filozofiei româneşti (prima fiind cea din 1922 a profesorului Marin Ştefănescu de la Universitatea din Cluj, nemenţionată de Bagdazar în 1940!), cititorul nu va putea afla o prezentare cât de cât onestă a niciunuia dintre aspectele culturale urmărite dincolo de Cortina de fier de Vintilă Horia.

E drept că celor trei istorici ai filozofiei româneşti (profesorul clujan, profesorul ieşan şi profesorul madrilean) le-a lipsit perspectiva ce urma să se contureze după anii nouăzeci, când din scrierile publicate după căderea comunismului s-a putut constata existenţa unei adevărate şcoli filozofice iniţiată în perioada interbelică de renumitul profesor de metafizică. În volumul dedicat discipolilor lui Nae Ionescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Ţuţea, E. Cioran, C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu şi V. Băncilă, Slobozia: Star Tipp, 2000), apar reprezentanţii mai importanţi ai “trăirismului” -după cum a fost numită de Noica şcoala de gândire a lui Nae Ionescu din care ştia bine că face parte. Dintre scriitorii români exilaţi după 1944, între “trăirişti” pot fi încadraţi următorii gânditori religioşi care au publicat în RFG, Spania, Argentina şi Franţa: Octavian Vuia, D. C. Amzăr, G. Racoveanu, G. Uscătescu, Stan M. Popescu, Constantin Amăriuţei şi Constantin Micu-Stavilă.

De fapt, în scrierea lui Nicolae Bagdazar însuşi Nae Ionescu este redus la neant sub pretextul că singur nu şi-a strâns gândirea în volume şi că ar fi acceptat “iraţionalul cunoaşterii şi al existenţei”, de parcă acceptarea sau negarea unor aspecte care nu ne sînt pe plac ar putea schimba faţa realităţii. Atitudinea lui Bagdazar denotă atât antipatia faţă de întâiul creator de şcoală filozofică de la noi, cât şi solidaritatea cu protectorul său, C-tin Rădulescu-Motru, pe care succesul cursurilor lui Nae Ionescu în rândul studenţilor l-a adus în situaţia de a începe ostilităţile cu articole polemice împotriva “filozofilor anti-ştinţifici” (alături de Nae Ionescu fiind vizat şi Lucian Blaga), pentru a ajunge să pună efectiv beţe-n roate carierei universitare a lui Nae Ionescu pe care el însuşi îl luase ca asistent la întoarcerea acestuia după doctoratul susţinut în Germania.

Cum am arătat ceva mai înainte, pentru înfăţişarea curentelor de gândire românească din perioada anterioară pactului Stalin-Hitler, Vintilă Horia se opreşte la câteva nume mari, în general cunoscute în lumea occidentală. Filozofia istoriei o ilustrează prin Xenopol, N.Iorga, V. Pârvan şi Mircea Eliade care propun “teorii din ce în ce mai apropiate de substanţa originală a culturii româneşti”. Nicolae Iorga a fost primul care, studiind documente legate de istoria poporului român, a pledat pentru fructificarea moştenirii bizantine în cultură. Pe linia lui Iorga s-a înscris şi Nae Ionescu în calitatea sa de istoric al logicii. [Acestuia îi va urma Constantin Noica în tentativa sa de a repune în circuitul cultural scrieri filozofice ale lui Theophile Corydaleu (vol. I, 274p. şi vol.II, 356p, 1970-1973), încercare eşuată nu atât din cauza cenzurii ideologice cât din pricina lui Alexandru Elian care n-a ostenit a-i face referate negative].

În schiţa istorică pe care o construieşte după un plan ideatic ferm conturat, Vintilă Horia îi amiteşte pe Lucian Blaga şi Constantin Noica pentru contribuţiile lor la filozofia culturii. Lui Dimitrie Gusti, iniţiatorul cercetărilor pluridisciplinare ale satului românesc, privit ca o “monadă culturală” (p.43), îi oferă locul de cinste pe care-l merită. Pe Constantin Rădulescu-Motru îl reţine ca teoretician al “personalismului energetic” (1927). Interesantă îi pare încercarea acestuia (ivită pe urmele lui Eminescu şi Iorga) de a critica utopia liberală care guverna ţara de la 1848, tentativă completată de Motru cu propunerea de reorientare a principiilor de guvernare către adevărata sursă a energiei naţionale care este ţăranul. Românismul (1936) lui Rădulescu-Motru (1868-1957) viza o nouă dezvoltare de pe poziţiile anti-mistice ale unui raţionalism lipsit de înţelegere pentru fenomenul religios. Ancorat în imediatul politic i-a părut şi progresul social urmărit de Dimitrie Gusti în Sociologia militans.

Pentru întoarcerea la religie, Vintilă Horia menţionează contribuţia lui Nae Ionescu şi a lui Nichifor Crainic, [cel care a introdus la Facultatea de teologie studiul misticii]. Simpatia laureatului Premiului Goncourt se îndreaptă către mentorul revistei Gândirea, care l-a ajutat la început de drum să devină scriitor. La Nae Ionescu, Vintilă Horia găseşte criticabil anti-raţionalismul etalat prea ostentativ. În 1989, evocându-l pe Horia Stamatu şi-a amintit de scrisul lor din perioada interbelică, observând că “toţi cei care au scris despre destinul românesc în acea perioadă dintre cele două războaie mondiale –mă refer în special la Nae Ionescu, Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Nicolae Roşu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga şi mulţi alţii – au atins tema românismului cam din aceeaşi perspectivă, la rând, aş zice, cu gânditorii europeni, care, din spaţiul de timp al aceleiaşi perioade, şi-au pus probleme de acelaşi fel, constatând falimentul disperat şi agonic al unui sistem politico-economic din care nu puteau ieşi decât catastrofe, de astă dată proiectate pe un plan pentru prima dată universal. Si mă gândesc la Spengler, Papinni, Unamuno, O. y Gasset, Keyserling, Maurras, J. Bainville, Heidegger, pentru a nu cita aici decât pe cei mai puţini uitaţi” (V. Horia, Horia Stamatu, în Cuvântul românesc, nr.163, nov.1989).

Sursa:

http://isabelavs.blogspot.com

NAE IONESCU: Paştele gândului şi celelalte Paşte

Nu ştiu cum s-ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi. A trăi Paştele- asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţei; a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunata propedeutică la deschiderea cerurilor. Înţeleg însă că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părinţilor noştri; de patru sute de ani încoace; sau noi singuri cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa - ori de câte ori, orgolios, se ridică, deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune şi a o sluji. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluţie de continuitate; când s-a întunecat totul şi când, la întoarcerea luminii, ne-am găsit într-un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsura pe trăsnete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scântei electrice, pe care şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Wimshurst; şi nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focurilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuşi, măcar ca o moştenire (deşi zăvorâtă cu nouă lacăte înţelegerii fiinţei noastre), încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.
A, desigur, din vechea taină am dezlegat prea puţin. Un colţ; o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s-a născut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, paştele nou, paştele cel sărac. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noi credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust; cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei - dacă nu l-ar fi izbit spaima durerii. Ce e Christos? Un erou al unei convingeri morale! Ce e Paştele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?
Atât - nu e destul! ,,Probe" desigur nu am. Dar e ceva în fiinţa mea, care se refuză cu încăpăţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fel de ,,afacere Dreyfus" de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seara strigătul sfâşietor al crainicului care anunţa: ,,astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape"; şi s-a întors în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire, care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Christos, însăşi viaţa.
Patimile, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu "însemnează'', ci "sunt''. S-au întâmplat aievea; iata, acum 1900 de ani. Şi ne-au dezlegat pe noi de păcat, de vină şi de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile cerului. Si s-a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om - după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi înca de la căderea lui Adam în păcat.

S-a răstignit deci,
şi s-a îngropat
şi a înviat a treia zi.

Toate - "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire". Ca să ne fie iarăşi cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumnezeu; de a ieşi din noi, destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi - depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în faţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând - omorând deci moartea. Şi a înviat - după trup - cum vom învia şi noi la plinirea vremii; când se va împlini şi ceea ce credem atunci când mărturisim: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
...Iatã Paştele - pentru care nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aici? Şi poate că prin asta am fãcut şi proba. Pentru cine are nevoie.


NAE IONESCU
CUVÂNTUL, 1 Mai 1932

Isabela Vasiliu-Scraba: FILOSOFIE SI TEOLOGIE. Primatul spiritualului în gândirea lui Nae Ionescu. 70 de ani de la înveşnicirea filosofului român.

Pentru a prezenta strãinilor înfloritoarea viaţã culturalã româneascã, Bazil Munteanu zãboveşte asupra vieţii spirituale de dupã Rãzboiul întregirii, în care Lucian Blaga îi apare ca «metafizician al misterului» încercând în opera sa filosoficã sã lãrgeascã limitele spiritului uman, fãrã a recurge la iluminare, misticism, sau vreo altã «complicitate cu puterile oculte», iar marele savant, arheolog şi istoric al antichitãţii, Vasile Pârvan, ca reprezentant al lui homo metaphysicus. La capitolul intitulat «Crearea unor valori româneşti. –Rolul filosofiei», brãileanul Vasile Munteanu (cu doctoratul în filosofie luat la Sorbona si cu dorinţa legitimã de a obţine în ţarã o catedrã universitarã) enumãrã filosofii români dupã importanţa pe care o cãpãtaserã în lumea academicã: C-tin Rãdulescu-Motru si apropiatul acestuia, Nicolae Bagdazar (în studen­ţie cu vreo doi ani înaintea lui Mircea Vulcãnescu), P.P Negulescu, Ion Petrovici, D.D. Roşca, etc. Si cum decanul Rãdulescu-Motru (1868-1957) fãcea numirile de profesori definitivi de filosofie (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, 2006) pentru toate centrele universitare din ţarã (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernãuţi), situaţie ce-i oferise oportunitatea de a împiedica ascensiunea universitarã a lui Nae Ionescu, autorul viziunii panoramice asupra literaturii române începe prin a-i menţiona lucrarea de doctorat (Leipzig, 1893) reeditatã în 1928. De fapt, Rãdulescu-Motru (prin acea Revistã de filosofie, organ al «Societãţii Române de Filosofie» pe care o conducea de la infiinţarea ei) devenise o adevãratã instituţie. Bazil Munteanu prezintã ideile lui Rãdulescu-Motru despre «spiritualitate fãrã misticism şi fãrã religie» din Românismul, catehismul unei noi spiritualitãţi (1936), cumva în paralel cu ideile filosofului creştin Nae Ionescu, «vorbitor de mare prestigiu» si subtil dialectician, adversar al concepţiilor de viaţã izvorâte din religiile protestante si din iudaism. La vremea când îşi scria în franţuzeşte cartea, Bazil Munteanu avea în vedere sinteza creştinã ortodoxã a lui Nae Ionescu publicatã în revista Logos (1928), cursurile litografiate de Amzãr si volumul Roza vânturilor în care Mircea Eliade îi strânsese în 1937 o micã parte din articolele din «Cuvântul».

Dupã moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Nicolae Bagdazar îi va face o prezentare de jumãtate de paginã, pe gustul protectorului sãu. La rãuvoitoarea înfãţişare a întâiului creator de şcoalã filosoficã româneascã (şcoalã de care Bagdazar se face cã nu ştie, nemenţionându-i pe Mircea Eliade, Stelian Mateescu, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Noica, etc.), protejatul lui Rãdulescu-Motru adaugã, la capitolul «Filosofia culturii» urmãtoarea frazã: «Nae Ionescu si Nichifor Crainic recomandau o întoarcere la ortodoxism şi intuiţia misticã drept mijloc de cunoaştere» (v. N. Bagdazar, Istoria filosofiei româneşti, ed. I-a, Bucureşti, 1940, ed.II-a, 1941, ed. III-a, 1988).

La vremea când Nichifor Crainic, Ion Petrovici, dr. Nicolae Roşu, Grigore Popa, Anton Dumitriu si Noica erau schingiuiţi dupã gratii de mercenarii ocupantului sovietic al ţãrii, Vintilã Horia (aflat la Paris) completeazã din lipsurile Istoriei lui Bagdasar, ocupându-se de contribuţiile filosofice ale exilaţilor Mircea Eliade si Emil Cioran. Prezentând într-o enciclopedie occidentalã curentele de gândire filosoficã româneascã, despre maestrul celor doi scrie cã, în concepţia religioasã despre viaţã a lui Nae Ionescu, raţiunea nu este capabilã sã explice «o realitate apãratã de forţe care se opun cunoaşterii (forţe numite de Lucian Blaga mai târziu cenzura transcendentã) » (v. Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, editie îngrijitã de M. Sciacca, 2 vol, Paris, 1964); iar anti-raţionalismul sãu l-ar fi dus cãtre «credinţã ca mijloc de cunoaştere» (v. Vintilã Horia, Introducere în Istoria filosofiei româneşti moderne, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 1999, p. 49).

N. Bagdazar, într-un mod cât se poate minimalizator, îl etichetase pe Nae Ionescu drept «reprezentant al unei filosofii a vieţii şi a trãirii problemelor filosofice», ţinând sã lase impresia cã n-avea habar de cursurile de matematici superioare frecventate de Nae Ionescu în primii doi ani de studenţie, sau de doctoratul acestuia («magna cum laudae») susţinut la Universitatea din Muenchen despre presupoziţiile intuitive ale logisticii (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik), pe care Mircea Vulcãnescu îl va include (în originalul german) într-unul din volumele Izvoarelor de filosofie (vol. II, 1943, pp. 1-52).

E drept cã teza de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axatã pe critica pretenţiilor identificãrii logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, cã bibliografia ei cuprindea nume ca Husserl, Brentano, Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert (cu care fãcuse matematicã) ori Cantor, şi cã în final, Nae Ionescu ruina pretenţia de fundamentare "a priori" a matematicii (v. Logistica – încercare a unei noi fundamentãri a Matematicei, în vol.: Nae Ionescu, Neliniştea metafizicã, Bucureşti, 1993). Dar perspectiva în care ştiuse sã înfãţişeze problema era, fãrã îndoialã, metafizicã. Iatã cum îşi aprecia el însuşi lucrarea, despre care scria cã este «o încercare de a preciza cadrele generale ale logicii -în sensul cã logica nu pune problema realitãţii, nici pe cea a adevãrului»-, si , în acelaşi timp, ar fi «o criticã a tendinţelor pan-logiste din neo-realismul american » (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142, ediţie îngrijitã de Dora Mezdrea si Marin Diaconu).

De altfel studiului sãu intitulat "Comentarii la un caz de intransienţã a conceptelor matematice" (publicat în 1922, în Gazeta Matematica,), i se va decerna "Premiul de filosofie matematicã" în 1923. Conferenţiarul de filosofie mãrturiseşte cã în aceastã lucrare ar fi urmãrit «delimitarea de competenţe între logicã si epistemologie, pe de-o parte, si teoria obiectului, pe de alta (v. Memoriu asupra studiilor si activitãţii lui N. Ionescu, cuprins în vol. : Scrisori şi memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142)

In Istoria filosofiei româneşti din 1940, pentru a încheia definitiv polemica în contra «filosofilor ştiinţifici» prin care însuşi Nicolae Bagdazar fusese cândva vizat, protejatul lui Rãdulescu-Motru, cu o frazã lungitã pânã spre limita incoerenţei, aminteşte cã ar mai fi şi alţi gânditori [între care s-ar subînţelege teologii influenţaţi de Nae Ionescu precum si discipolii sãi direcţi : Vasile Bãncilã, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, G. Racoveanu si D.C. Amzãr, Horia Stamatu etc.] care [împreunã cu maestrul lor] ar manifesta tendinţe metafizice, vrând sã vadã «dincolo de fapte si de raporturile lor legale» (N. Bagdazar, op. cit.).

Incã de la primul memoriu de lucrãri, ceea ce a fost de naturã sã deranjeze un filosof «ştiinţific», a fost pozitia extrem de tranşantã a lui Nae Ionescu în problema raportului dintre ştiinţã si filosofie. Curând dupã ce devenise secretar de redacţie la revista de filosofie condusã de Rãdulescu-Motru, doctorul în fundamentele logice ale matematicii consemna (dupã primii trei ani de carierã universitarã) cã problema raportului dintre filosofie si ştiinţã nu poate fi soluţionatã «în sensul unei împãcãri» între cele douã (v. Memoriu asupra studiilor si activitãţii lui N. Ionescu, în op. cit, 2006, p. 142). De aceea este cu atât mai lãudabil gestul filosofului «ştiinţific» C-tin Rãdulescu-Motru de a-l lua pe Nae Ionescu ca asistent (între 1920 si 1922) si, de bine de rãu, de a-i permite sã devinã conferenţiar.

Oricum, la vremea când studenţii se înbulzeau la Nae Ionescu sã-i audieze prelegerile de fenomenologia actului religios, de metafizicã, de teoria cunoştinţei sau de istoria logicii, si când decanul Facultãţii de filosofie ajunsese a regreta cooptarea lui Nae Ionescu între cadrele didactice, Mircea Vulcãnescu, în loc sã treacã de partea lui Rãdulescu-Motru, scria despre gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu şi vorbea la Radio despre «persistenţa superstiţiei scientiste, fãrã ca filosofii sã aibã o pregãtire ştiinţificã suficientã în domeniul ştiinţelor exacte».

Desigur, faptul avea sã atragã dupã sine eliminarea lui M. Vulcãnescu dintre personalitãţile avizate de C-tin Rãdulescu Motru sã figureze în Istoria filosofiei româneşti (1940). In legãturã cu unele formulãri din acest volum, trebuie sã admitem cã faţã de semi-bâlbâiala lui Nicolae Bagdazar invocând nesocotirea raporturilor “legale” dintre fapte la cei care nu se pãstreazã în limitele pozitivismului scientist, poziţia metafizicienilor apare mai limpede înfãţişatã de gânditorul religios Horia Stamatu: “Ca pentru orice creştin, si pentru Nae Ionescu existã dincolo de TOT încã CEVA, inaccesibil raţiunii, dar nici rezultat al vreunei iraţiuni, pentru cã o credinţã religioasã nu este expresia vreunui iraţionalism” (v. Horia Stamatu, 1878-1978: Independenţã, libertate, culturã, în Drum. Revistã de culturã româneascã, Pittsburg, USA, 1978).

In conferinţele sale de la Radio pe tema filosofiei româneşti, Mircea Vulcãnescu, încadrase (în 1930) prezenţa metafizicienilor din cultura noastrã în tipologia «filosofului pur şi simplu», a celui care filosofeazã fãrã motivaţie profesionalã, aşa cum s-a întâmplat cu «Haşdeu, cu Pârvan, cu Blaga, Nae Ionescu, Vasile Bãncilã, Stefan Neniţescu» (citaţi de Mircea Vulcãnescu), sau cu dr. Nicolae Roşu, Mihail Rãdulescu (1890-1951), Gr. Popa, Irineu Mihãlcescu, P.P. Ionescu, Stan Popescu, Vintilã Horia, Octavian Vuia, C-tin Micu-Stavilã, C-tin Sãndulescu-Godeni, Alexandru Dragomir si alţii.

Dupã lunga perioadã în care ideologii în slujba Kremlinului au tot încercat sã îngroape gândirea filosoficã româneascã, “nefiind admisã nici o confruntare” (apud. Nae Ionescu, 1937), ci doar o «fatalistã supunere la doctrina Statului totalitar» (ibid.), la peste zece ani de la rãsturnarea comunismului, ne-am bucurat sã remarcãm o vagã tentativã de «comerţ spiritual» în nişte rânduri ce se voiau polemice la adresa unor idei ale lui Nae Ionescu. E vorba de un jurnalist ce se declarã mare admirator al filosofului. Din pãcate, el scrie (spre propria-i descalificare) cã l-ar preţui pe Nae Ionescu «în anumite privinţe, mai mult decât pe toţi ceilalţi filosofi români la un loc». Pentru cã s-a preocupat (pe vreo douã pagini) de un aspect al gândirii lui Nae Ionescu, respectivul publicist a alcãtuit si o listã (pe trei pagini) a cursurilor universitare “ajunse pânã la noi”, preluând de la harnicul editor Marin Diaconu sistemul haotic al acestuia de a însira titluri de cursuri litografiate (reeditate post-mortem în ţarã, pânã în 1944, apoi în exil, si dupã 1990 iarãşi în ţarã) fãrã a specifica anul când Nae Ionescu a ţinut respectivele prelegeri universitare.

In fine, în replica sa, polemistul nostru (care mai este si teolog amator) crede cã a depistat la Nae Ionescu (si la Mircea Vulcãnescu!) o lipsã de “rigoare teologicã”. Aceasta s-ar fi strecurat într-o prelegere din anul universitar 1928-1929 în care Nae Ionescu vorbise despre catolicismul care falsificã iubirea (care în ortodoxie “înseamnã cunoaştere”) considerând conceptul de iubire ca fiind acţiune, mai precis caritate manifestatã prin actiune moralã (v. volumul Nae Ionescu, Metafizica I, publicat de Mircea Vulcãnescu si Noica în 1942 dupã cursul litografiat tipãrit de Amzãr).

Scoţând problema din planul moral, profesorul de metafizicã observase cã, în esenţa sa, creştinismul nu este o orientare moralã. Este mai mult decât atât. Pentru cã însãşi iubirea nu este numai de felul iubirii cãtre semeni. Dacã ar fi în exclusivitate de tipul acţiunii morale, ar interveni o nepotrivire între perceptul biblic «iubeşte pe aproapele tãu ca pe tine însuţi» si constatarea cã numai cel care nu se iubeşte pe sine, face bine altora, iubindu-şi semenii. Sau, cum spun cãlugãrii ortodocşi, «cei ce se strâmtoreazã pe ei înşişi, din iubire faţã de Dumnezeu şi faţã de semeni, pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi se strâmtoreazã, dobândind în schimb iubirea lor» ( http://www.cartiortodoxe.ro ).

Fãrã a sesiza importanta diferenţiere între planul moral si planul religios operatã de Nae Ionescu, jurnalistul post-decembrist trece totodatã peste înţelesul afirmaţiei fãcute de profesor la acel curs «eu cred cã principiul recomandat de Iisus Hristos are douã pãrţi deosebite si presupune cã sînt douã feluri de iubire: una cãtre Dumnezeu si alt fel de iubire cãtre aproapele» (v. Nae Ionescu, Metafizica I, 1928-1929, Cunoaşterea imediatã, Prelegerea XIV).

Anticipând puţin derularea aşa-zisei confruntãri de idei, trebuie sã mai observãm un lucru: Când Nae Ionescu afirmã existenţa celor douã pãrţi deosebite care presupun douã feluri de iubire, el nu sare de la Vechiul la Noul Testament, ci analizeazã urmãtoarele îndemnuri ale lui Iisus cãtre tânãrul bogat care-i ceruse sã-i spunã pe scurt legea: «iubeşte pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta si din tot cugetul tãu, şi pe aproapele tãu ca pe tine însuţi». Cuprins de euforie, teologul amator metamorfozat în ochii proprii în partener de discuţie, de la egal la egal, cu Nae Ionescu, crede cã acesta ar critica creştinismul «vorbind despre…iudaism!». El gãseşte îmediat si explicaţia: In calitatea sa de filosof, profesorul de metafizicã ar fi pierdut din vedere o problemã de «rutinã» teologicã: mãsura iubirii în Vechiul Testament ar fi datã de iubirea aproapelui, pe când în Noul Testament porunca este «sã vã iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi (Ioan 13, 34). Ceea ce ar dovedi cã în Noul Testament este înlocuitã mãsura omeneascã a iubirii prin mãsura dumnezeiascã.

Sã ne întoarcem însã la prelegerea care a iscat aceastã polemicã de nivel submediocru. La curs, Nae Ionescu le spusese studenţilor: «ştiţi cã iubeşte pe aproapele tãu ca pe tine însuţi nu este propriu-zis o afirmaţie creştinã, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament si este principiul de bazã al moralei talmudice». De unde reiese cã numai citind pe sãrite, jurnalistul a ajuns sã descopere în Vechiul si în Noul Testament douã feluri de iubiri, una omeneascã şi una dumnezeiascã.

In plus, se pare cã polemistul improvizat nu a reţinut douã amãnunte biografice de certã însemnãtate în evoluţia ulterioarã a gândirii naeionesciene: (a) pe când era doctorand în Germania, el urmase cursurile de scolasticã ale lui Baeumker (rectorul Universitãţii din Muenchen) si, (b) în timpul rãzboiului, pe când se afla într-un lagãr de intelectuali, la recomandarea cãlduroasã a unor feţe bisericeşti, Nae Ionescu şi-a întreţinut familia ca referent la o editurã ce publica lucrãri de profil religios. Aşadar, din Germania, dupã susţinerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în ţarã «doctor» şi în subtile probleme de filosofia religiei (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica si în dubla sa înfãţişare, Ed. Star Tipp, 2000).

Dupã Nae Ionescu, în sistemele metafizice cu preocupãri etice, iubirea şi cunoaşterea pot sã se întîlneascã, ba chiar pot sã ia naştere una din alta, sau sã se ajute una pe alta (v. Funcţiunea epistemologicã a iubirii, 1919). Filosofia budistã ar considera iubirea ca reflex emoţional al cunoaşterii «extra-realitãţii», ceea poate duce cãtre urmarea cã, sub raportul primordialitãţii, «iubire şi cunoaştere sînt unul şi acelaşi lucru» (op. cit.). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent «în virtutea cãruia cunoaşterea are loc» (ibid., p. 84). De aici ar decurge caracterul ei ontic şi nu epistemologic. Doar în creştinism, care a apãrut ca o doctrinã a iubirii, «începutul şi desfãşurarea procesului cunoaşterii stã la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi sã ne mîntuim cunoscîndu-L, şi nu o acţiune spontanã a noastrã, intreprinsã de noi, din motive stabilite de noi» (v. Nae Ionescu, op. cit., p.87).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Profesorul Gheorghe Buzatu: "Militarii trimişi de Antonescu în misiune aveau articolele lui Eminescu în lada de voiaj"

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a împlinit 86 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre sfinţii închisorilor

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.

F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.

F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã.

Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui "lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi". Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra "existenţei". Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre "a fi" şi "a fi cunoscut", a distincţiei dintre "ceea ce poate fi cunoscut" şi "ceea ce este cunoscut", etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu "existenţa". În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de "sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei" (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra "existenţei", Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise "filosoful" rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd - în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) - Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre "Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu", şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere "printr-o prismã cu rezonanţe proprii" ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu -într-o scrisoare-, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea "prismã cu rezonanţe proprii", semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. "Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine", îi scria Constantin Floru. "Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi" (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda "gîndirea" lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia "pieptiş" poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu particular de a filosofa, el se deosebea de cei mai mulţi "privaţi docenţi", care, dupã cum scria fostul student, erau cu predilecţie preocupaţi sã "raporteze" mai curînd decît sã "raţioneze" (4). Dupã consemnarea acestor rînduri, Mircea Vulcãnescu face trimitere cãtre distincţia fãcutã de Nae Ionescu la o anchetã despre "filosofia contemporanã" (v. Nae Ionescu, Filosofia contemporanã, în "Societatea de mîine", martie, 1926).

Pe de-o parte, spunea Profesorul rãspunzând la întrebãrile puse, existã filosofi interesaţi de o carierã universitarã, "care învaţã tot ce s-a spus despre diferitele probleme în alte pãrţi", ferindu-se a aborda pe cont propriu "vreo chestiune de fond". Pe de altã parte, existã "filosofi pur şi simplu, care fac filosofie pentru cã nu pot altfel"(5).

Nae Ionescu era conştient de valoarea eforturilor sale, noteazã Mircea Vulcãnescu, dupã cum conştienţi de valoarea profesorului lor au fost şi elevii care s-au adunat în jurul sãu: "Nae Ionescu a fãcut şcoalã. A fãcut-o chiar înainte de a-şi fi închegat gândirea în sistem", scria Mircea Vulcãnescu în decembrie 1926.

Dintre cei care urmau sã devinã nume cunoscute ale spiritualitãţii româneşti, Profesorului, la acea datã, îi fuseserã deja elevi Constantin Floru, prestigios traducãtor al lui Hegel şi al lui Nicolai Hartmann, precum şi Dumitru Cristian Amzãr, traducãtor al lui Kant şi cel care se va ocupa şi de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formã, litografiatã.

Studenţi lui Nae Ionescu îi mai fuseserã Vasile Bãncilã (1897-1979), care urma sã scrie prima lucrare despre filosofia lui Lucian Blaga, istoricul P. P. Panaitescu, precum şi cei doi filosofi şi sociologi care, împreunã, fuseserã membri în echipele de cercetare a satelor româneşti, Ernest Bernea (1905-1990) şi însuşi Mircea Vulcãnescu (1904-1952), ca şi prietenul acestuia, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului, publicatã în 1933.

Pentru a ne face o idee despre relaţia maestru-discipol (6), vom reda un fragment dintr-o scrisoare pe care Nae Ionescu i-a trimis-o fostului sãu student Vasile Bãncilã care, deşi se afla la Paris la specializare, continua sã publice în ţarã (cum se va întîmpla şi cu Mircea Eliade ajuns în India). În scrisoarea trimisã în 15 mai 1926, el face câteva referiri la un articol publicat de Vasile Bãncilã în revista "Gândirea", constatând "observaţia prospãtã şi personalã" cãreia i se adãugase o potrivitã abordare filosoficã prin "comentarea pânã la teoretizare a faptului mãrunt".

Nae Ionescu însã îl avertiveazã pe Vasile Bãncilã sã se fereascã de "Schwaermerei", termen care aici trimite cãtre ideea de literaturizare a filosofiei - cam ce va urma sã facã uneori Constantin Noica prin scrierile sale, cumva şi datoritã circumstanţelor în care a scris de la ieşirea din temniţã şi pânã la moartea sa, nu numai datoritã unui autentic talent literar.

Aşadar, Vasile Bãncilã, care şi el scria cu mare talent, era atenţionat sã se fereascã de excesele la care poate duce talentul literar, pentru cã, scria Nae Ionescu, "asta omoarã toatã energia creatoare".

Ce-i recomanda în schimb? El, care fusese de atâtea ori acuzat de superficialiate, iatã ce-l sfãtuia, desigur din proprie experienţã: "Cât mai multã muncã de amãnunt; cât mai seacã erudiţie; cât mai puţin "esseu" şi "idei generale". Şi cât mai asprã disciplinã" (7).

Pe doctorandul Petre Ţuţea, când s-a întâlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit sã ia contact cu cei mai de seamã economişti ai vremii, sã-l cunoascã pe Werner Sombart şi pe alţii.

Pe Vasile Bãncilã, aflat la specializare în capitala Franţei, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Nae Ionescu îl cunoscuse în perioada primului rãzboi mondial, când ajunsese sã se afle, ca prizonier, internat într-un lagãr de intelectuali în Germania: "Nu-mi spui dacã ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacã nu ai fãcut-o încã, fã-o. Aştept veşti" (ibid.). Încã într-o scrisoare din 1925, Profesorul îi scrisese: "Dacã pleci la Paris, treci pe la mine. Am sã-ţi dau un cuvânt cãtre un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques Maritain. Cred cã-ţi va fi de folos".

De altfel, recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum şi adresa acestuia) i-o dãduse Nae Ionescu şi lui Mircea Vulcãnescu la plecarea la Paris, la studii. Mãrgãrita-Ioana Vulcãnescu consemneazã despre perioada de studii în Franţa a soţul ei: "merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain" (8).

În tentativa de cunoaştere, sau, mai degrabã, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, în decembrie 1926, îşi punea întrebarea: "De unde vine farmecul particular şi înrâurirea incontestabilã a acestui gânditor asupra tineretului?"

Schiţând, dupã puterile sale un rãspuns, el enumãrã în primul loc "stimulentul" pe care o gândire vie îl exercitã asupra tinerilor, apoi "varietatea" problemelor dezbãtute de Nae Ionescu la cursurile şi seminariile sale, precum şi "noutatea" de abordare a problemelor.

La acestea tânãrul Vulcãnescu mai adaugã: (a) simplitatea cu care profesorul reuşea sã înfãţişeze cele mai complexe probleme; (b) ascuţimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supoziţiile fundamentale; (c) "luminarea" problemelor de logicã sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) "preocuparea expresiunii corecte şi nepretenţioase" (9), pe care o considera "un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenţilor sãi".

Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu noteazã prezenţa "amãnuntelor pitoreşti, strãfulgerãri de ironie şi umor neaoş care amintesc de multe ori pe Creangã". De altfel, ele şi atrãseserã "criticile câtorva pedanţi".

Dar, mai presus de toate, Mircea Vulcãnescu sesizase la fostul sãu profesor de filosofie "simţul unitãţii structurale a cugetãrii filosofice".

Pe Nae Ionescu el îl considera unul dintre "fruntaşii aşa-zisei renaşteri ortodoxe", semnalând cum, încã din primii sãi ani de predare la Universitate, abordase probleme cu totul neobişnuite în învãţãmântul filosofic românesc de pânã atunci: DEISM,TEISM, PANTEISM, CA SOLUŢII ÎN PROBLEMA DUMNEZEIRII.

"Sã vorbeşti despre creştinism şi filosofie creştinã în Universitate, era, prin 1921, o adevãratã revoluţie" nota şi Mircea Eliade în postaţa la volumul "Roza vânturilor".

Prin discuţiile cu Nae Ionescu, ucenicii adunaţi în jurul sãu aveau posibilitatea sã-şi lãmureascã cele pe care le gândeau. Iatã ce consemneazã în acest sens tânãrul licenţiat: "Personal am considerat întotdeauna orişice discuţie cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mã lãmuri pânã la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înţeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevãrate lovituri de bici intelectual; sã vezi cã te prãbuşeşti în contradicţii sau nelãmuriri insuficient gândite. Mai târziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuţie îmi dãdea adevãrate plãceri superioare."

În postfaţa culegerii de articole intitulatã, la sugestia lui Nae Ionescu, "ROZA VÂNTURILOR", Mircea Eliade va consemna marea influenţã a Profesorului asupra studenţilor sãi, precum şi interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualitãţii europene: "...Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteanã trãieşte sub influenţa spiritualã a profesorului Nae Ionescu (...) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti, se va vedea cã vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu".

Când filosoful C-tin Rãdulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, îşi dezvãluise toatã ostilitatea (pânã atunci mocnitã) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datoritã cursurilor sale, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu intervine publicând un articol. Pentru aceasta el reciteşte însemnãrile fãcute în 1926, pãstrând titlul pus atunci (10).

În articolul scris în 1930, despre faptul cã Nae Ionescu nu s-a repezit sã publice cãrţi, nici mãcar lucrarea sa de doctorat, care, în Germania, datoritã crizei de hârtie de dupã rãzboi, fusese scutitã de a fi publicatã, Mircea Vulcãnescu constatã cã "gestul trebuie considerat, desigur, ca un semn de distincţie voitã şi de aristocraticã protestare (...) împotriva invaziei tuturor nepricepuţilor şi tuturor papagalilor în lucrurile filosofiei".

Reluând şi de astã datã întrebarea "de unde vine influenţa netãgãduitã a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generaţii?" iatã rãspunsul pe care el îl va formula acum: "Cauza e cã gândirea d-lui Nae Ionescu e în necontenitã frãmântare. Gândul sãu nu e niciodatã "învãţat", ci totdeauna proaspãt, viu. În faţa auditoriului, dl Nae Ionescu nu profeseazã, ci gândeşte. Trãieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintã publicului sãu; le presimte neliniştile, le dezbate şi le rezolvã necontenit cu sine, fãrã a şti, la plecare, unde va poposi şi unde va ajunge, aşa cum se întâmplã cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat sã ceceteze el însuşi, sã se întrebe, sã caute şi sã rezolve. Rari sunt, într-adevãr, oamenii care sã poatã face pe alţii sã gândeascã, aşa cum îi stimuleazã, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face cã, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cãrora d-sa a fãcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodatã de douã ori la acelaşi curs. Chiar atunci când împrejurãrile didactice l-au silit sã reia o materie fãcutã, problema a fost reluatã de la capãt, pe altã faţã, cum se poate vedea din compararea celor douã cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 şi 1929-1930."(11)

În NAE IONESCU. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT (Ed. Humanitas, 1992), Mircea Vulcãnescu se opreşte la cursurile lui Nae Ionescu asupra filosofiei relgiei, scriind cã prin ele, gândirea sa preocupatã în special de astfel de chestiuni, "s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme" care îi erau cu mult mai dragi "decât toate logicile din lume" (op. cit., p. 41).

O dovadã în acest sens o constituie însãşi scrierea lucrãrii "Douã tipuri de filosofie medievalã", publicatã în 1942 în culegerea de texte şi studii "Izvoare de Filosofie" în aceslaşi numãr în care publicase faimoasa lecţie inauguralã a lui Nae Ionescu, "Funcţia epistemologicã a iubirii".

Pentru cã, dincolo de diferenţierea tipologicã a filosofãrii creştine pornitã pe urmele lui Augustin sau pe cãrãrile tomismului, diferenţiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere cãtre care Mircea Vulcãnescu îşi îndreptase cugetarea nu era altul decât "iubirea" care înalţã sufletul spre "izvorul vieţii întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu".

Datarea acestui studiu subintitulat "Schiţa unui conflict de ordin problematic", Paris, 1927 -Bucureşti, 1942 indicã interesul pe care Mircea Vulcãnescu l-a purtat filosofiei medievale încã din perioada specializarii sale in capitala Frantei, mai precis din perioada vizitelor fãcute lui Jacques Maritain.

De fapt, un interes mai general pentru filosofia religiei s-a manifestat la Mircea Vulcanescu din perioada studentiei bucurestene. In calitate de "asecerist", adicã de pe poziţiile studentului aderent la o Asociaţie Creştinã, in primãvara anului 1925 el fãcuse o oarecare tentativã de prezentare a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu, tentativã eşuatã, ca şi cea din dec. 1926, într-o schiţã de portret.

Pentru un tânãr de 21-22 de ani, în cãutare de modele, omul în sine era un subiect cu mult mai incitant decât sfera cea abstractã a filosofiei pe care Nae Ionescu o prezenta pe la cursuri, chiar atunci când la mijloc ar fi fost "filosofia religiei".

Punctul de pornire al scrierii acestor pagini (ce par a fi mai degrabã pagini de jurnal decât o lucrare scrisã în vederea vreunei publicãri) a fost cursul de Filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în cel de-al doilea semestru al anului universitar 1924-1925. Dar titlul pus de tânãrul Mircea Vulcãnescu aratã numai intenţia iniţialã a scrierii, nu şi conţinutul paginilor rãmase în arhiva familiei: "Nae Ionescu. Schema generalã a unui curs de filosofia religiei"(12).

Prin cursul de filosofia religiei ţinut de profesorul lor de metafizicã şi de logicã, studenţii creştini ar fi urmãrit sã afle "un îndreptar ortodox" (13), noteazã cam pe la început Mircea Vulcãnescu, dupã ce constatã cã în materie de filosofia religiei tot ce se afla în raza de acces a studenţilor asecerişti era "marfã de import". În aleaşi pagini el consemneazã şi informaţia cã Nae Ionescu în douã rânduri "le-a tras chiulul" când aseceriştii sperau sã-l aibe în mijlocul lor.

Ispitit sã-şi punã întrebãrile cele mai incomode, oricât ar fi fost ele de supãrãtoare, Mircea Vulcãnescu se întreabã, -cu mina cea mai serioasã pe care un tânãr aderent la o asociaţie de tineri o poate lua-, dacã nu cumva ei sunt, fãrã sã ştie, "unelte poliţieneşti gratuite". Întrebarea îi fusese provocatã, ca sã spunem aşa, de epitetul de "religie poliţieneascã" cu care Nae Ionescu gratulase credinţa religioasã a studenţilor asecerişiti, despre care, Mircea Vulcãnescu nu uitã sã consemneze, Nae Ionescu mai spusese cã ar fi o asociaţie cu "vagi pretenţii de moralizare cateheticã a altora".

În volumul despre Nae Ionescu redactat -foarte probabil-, prin anii 1943-1944, dar completat şi în urmãtorii doi ani, pânã la arestarea sa (în 1946), Mircea Vulcãnescu îşi aminteşte de reacţia sa de profundã uimire în faţa acelui creştinism orientat în întregime spre viaţa de dincolo profesat de Nae Ionescu (14), precum şi de faptul cã fostul sãu profesor opunea meditaţiilor sale laice "viaţa liturgicã şi participarea de har a bisericii" . Exaltãrilor pentru valorile sociale ale "Predicii de pe munte", mai consemneaza Vulcanescu, Nae Ionescu "le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cãrei singurã maximã era iubirea de Dumnezeu, faţã de care "iubirea apoapelui", care nouã ni se pãrea cheia creştinismului, apãrea numai ca o rãtãcire apuseanã" (ibid., p. 44).

Surprins de gândirea religioasã a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu (15) noteazã cã nu i-a pãtruns gândul decât mai târziu, când a putut sã descopere singur cum actul religios "nu se ţesea în intimitatea singurãtãţii (...), ci între Dumnezeu şi lumea întreagã", legatã de om printr-un sentiment de solidaritate intimã, în pãcat şi în suferinţã, care transforma experienţa lãuntricã, "dându-i acel sentiment de tãrie şi de duratã, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea tradiţiei" (ibid., p. 45) .

Aceste aspecte ale creştinismului ortodox prezentate de Nae Ionescu studenţilor sãi, oricât de mult ar fi rezonat ele în sufletul discipolului, şi oricât de minunat ar apãrea ele transfigurate în paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris despre "dimensiunea româneascã a existenţei", aproape cã pãlesc în faţa creştinismului de naturã profund eticã, în care a crezut, pânã la ultima sa suflare Mircea Vulcãnescu (1904-1952). Pentru cã Mircea Vulcãnescu n-a încetat nici un moment sã mãsoare esenţa creştinismului dupã ce poate jertfi un om cuiva care "nu-i este nimic" (ibid., p. 44).

Dovadã sacrificiul vieţii sale, în temniţã (16), spre a salva un tânãr al cãrui nume este atât de obscur, încât n-a supravieţuit nici prin amintirea jertfei lui Mircea Vulcãnescu "Generaţia mea -spunea Petre Ţuţea (n.1901) -, a debutat în euforia realizãrii României mari şi a murit în închisorile comuniste".

NOTE

1. v. Mircea Vulcãnescu, INTRODUCERE, rev. Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, îngrijit de Marin Diaconu, p. 61.

2. La primirea DIMENSIUNII ROMÂNEŞTI A EXISTENŢEI, care-i fusese dedicatã, iatã ce-i scria Emil Cioran în 3 mai 1944 lui Mircea Vulcãnescu: "Dacã evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimãcit de ele, m-aş apuca sã scriu complementul negativ al acestei superbe DIMENSIUNI, în umbra cãreia puţinãtatea mea se desfatã, neînstare sã reziste mãgulirii. Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisã subt cea mai substanţialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe?" (v. rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 266).

3. v. Scrisoarea lui Constantin Floru cãtre Mircea Vulcãnescu, din 26 noiembrie 194- (probabil, 1944, posibil si 1945). În încheierea scrisorii sale, iatã ce observã C-tin Floru: "...Carte deschisã, neterminatã, în care trãsãturile hotãrâtoare poate cã nu le-ai fixat încã", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p. 273

4. v. Mircea Vulcãnescu, "Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar", în rev. Manuscriptum, 1-2 (102-103) / 1996, Anul XXVII, Numãr special Mircea Vulcãnescu, p.75.

5. v. Nae Ionescu, FILOSOFIA CONTEMPORANÃ, retipãrit în vol. NELINIŞTEA METAFIZICÃ, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.148.

6. Vrând sã-l ajute pe Vasile Bãncilã sã obţinã o bursã pentru specializarea în Franţa, Nae Ionescu îi scria acestuia în 1924: "Dacã e nevoie, pot vorbi şi eu cu Iorga -sau cu cine crezi" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 249). Un an mai târziu, pentru a-i îndepãrta discipolului sãu nişte scrupule neîntemeiate, izvorâte din teama de a nu fi citit destul, iatã ce-i scria Nae Ionescu într-o scrisoare, dupã primirea unui manuscris trimis de Vasile Bãncilã: "L-am primit anume ieri, aşa cã nu am avut încã vreme sã-l citesc. De valoarea lui nu mã îndoiesc (...) Dumneata eşti un om frãmântat şi asta e totul în breasla filosoficeascã. (...) D-ta zici cã nu ai citit destul; de unde s-ar putea sã rezulte: (1) cã anumite idei pe cari le înfãţişezi sã se gãseascã şi aiurea; (2) cã anumite aspecte ale chestiunii sã-ţi fie încã necunoscute. Iubite domnule Bãncilã, aş vrea sã-ţi "infuzez" de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat multã caznã, ca sã te feresc de rãtãciri inutile (sunt şi alte rãtãciri foarte folositoare!).

ad (1) Pentru un om care gândeşte personal nu existã plagiat sau influenţã. O idee pe care am gãsit-o eu e a mea şi e originalã - chiar dacã ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine sã te convingi cã realitatea nu existã decât odatã şi cã nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii; dar plecând de la ce date şi, mai ales, în ce complex de idei? Ar fi copilãresc sã ne stricãm noi bunãtate de bucurie a gândului - singura care ne stã la îndemânã - otrãvind-o cu nesiguranţa: dacã o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadreazã în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigurã echilibrul meu spiritual? Intrã în chip organic în aceastã viziune? Atât! Încolo, puţin îmi pasã. Important nu e dacã eu sunt mai deştept decât Descartes şi Schelling. Ci dacã în adevãr izbutesc sã mã echilibrez spiritual, câştigându-mi liniştea de care am nevoie: linişte care nu e posibilã fãrã o acordare între mine şi existenţã.

ad (2) N-ai cetit destul? Sã te fereascã D-zeu sã ceteşti "destul". Învaţã sã înţelegi cã cetitul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogãţire sufleteascã a ta. Niciodatã nu vei izbuti sã cunoşti toatã literatura unei chestiuni. Dar te întreb: câtã carte au ştiut Plato sau Aristot, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ãstora pe Wundt şi ai sã mã înţelegi. Sã nu ceteşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astãzi, ci înţelepţeşte, pentru bucuria d-tale; nu pentru informaţie, ci pentru reflexie" (v. rev. "Manuscriptum", numãr special Vasile Bãncilã, nr. 3-4/1998, p. 250)

7. v. Scrisoarea lui Nae Ionescu cãtre Vasile Bãncilã, în rev. "Viaţa Româneascã", nr. 3 / 1998, Anul XCIII, p. 98.

Mărturisirea Părintelui Stăniloae despre poporul român, ortodoxie, naţionalism, ecumenism şi intelectualitatea de astăzi (foto inedite cu Parintele)

Omul este o mare taină * Naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală * Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă * Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie * Hristos e mereu nou * Trebuie să avem un stat cât mai creştin * Noi unim luciditatea latină cu sentimentul de taină răsăritean

În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepţi, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtăşească nouă, fondatorilor de azi ai revistei „Veghea”, studenţi pe atunci, un strop din înţelepciunea sa. Venisem din Braşov, aproape de locul naşterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândeţe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, protolatinitate, românism, folclor, literatură, istorie. Şi în permanenţă despre Dumnezeu.

Smerenie, înţelepciune, blândeţe, dar şi îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi aşteptat Părintele... încă şase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinereţile, n-am simţit cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am aşteptat în zadar să ne deschidă uşa. Era tocmai ziua în care alte porţi avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.

De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupeşte lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuţei care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum şi ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învăţăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci şi pe care vi le împărtăşim astăzi. Şi să reacţionăm. (Florian Palas)

„Omul este o mare taină”

Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere. Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârşit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naţionalul cu moralul, şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în „Gândirea”.

“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”

Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.

“Noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului”

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.

“Ecumenismul este produsul masoneriei”.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?

“Trebuie să avem un stat cât mai creştin”

Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus şi în cartea „Ortodoxie şi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”. Era un rus – Vâşeslavţev - care spunea că în stat se uneşte ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum sunt interese individuale, masonerie, ateism, câte şi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cât mai creştin. Citiţi vă rog articolele mele, „Cele două împărăţii” şi „Despre etica naţionalismului”.
Ei, v-am spus câte ceva aşa…

VEGHEA