Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”. Scopul reeducării de la Piteşti era să te lepezi de Hristos.

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Editorial Victor RONCEA: Experimentul Piteşti al presei române

Operaţiunea de spălat creiere şi, mai ales, suflete, derulată în perioada ocupaţiei sovietice contra anticomuniştilor legionari, ţărănişti, liberali, a elitelor României, la penitenciarul Piteşti, cunoscută şi sub numele de „reeducare“, este transbordată, azi, cu fineţe perversă, la nivel naţional.
Esenţa experimentului diabolic, laborios executat şi studiat, era ruperea dumnezeiescului din om prin mijloace ale torturii psihologice şi fizice care includeau, după schingiuiri îndelungate, dezicerea de credinţă, naţiune şi Mântuitor sau mâncatul de fecale. La „alegere“. „Reeducarea“ era realizată chiar de către „deţinuţi de bine“, foşti camarazi, azi tovarăşi, dintre care, conform mărturiilor şi specialiştilor, mulţi erau de fapt agenţi NKVD infiltraţi în rândurile anticomuniştilor încă de dinainte de arestare. Călăii, aleşi dintre victime, „converteau“ la comunism, prin ritualuri satanice, în care erau blasfemiate slujbele ortodoxe, iar credincioşilor care rezistau li se administra urină pe post de agheazmă şi excremente în loc de prescură. Au căzut cu duiumul. Puţini, au rezistat. Până în 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici - numai după ce statul s-a debarasat, treptat, de agenţii sovietici din sistem -, experimentul a fost aplicat, sub diverse forme, mai subtile sau mai dure, la toate închisorile comuniste, comandate de oamenii KGB-ului. Datele sinistrului experiment au plecat, din ţară, spre Moscova şi alte zări. Şi s-au şi întors.
Sub bagheta „mogulului“ Sorin Ovidiu Vîntu suntem intoxicaţi zilnic, pe toate canalele „multimedia“, de această amestecătură de „formatori“ şi gurişti, de călăi şi presupuse victime, de torţionari ordinari şi derbedei cu ştaif, de intelectuali finuţi şi şuţi de gang. Sub pretenţia „onorabilităţii“, personaje care se pretind „elitele“ „quality media“, ca multiplul Hurezeanu, spălătorul de cadavre Tapalagă, „piţigoiul psihopat“ Patapievici şi „profesorul“ Tismăneanu, stau la aceeaşi coadă, la casieria mogulului Vîntu, alături de „maestrul“ de şantaj Bogdan Chirieac, „naşul“ de Snagov Sorin Roşca Stănescu, „deontologul“ cu vilă de la RAAPPS Doru Buşcu şi „poetul-portofel“ Mircea Dinescu, asigurând „credibilitatea“ infractorului de Delta şi răspândirea otravei mediatice chiar şi după „sinuciderea“ fără precedent a presei, devenită „obiect de unică folosinţă“ în perioada electorală. Masacrată şi aruncată la coş acum, ca un prezervativ ieftin şi uzat.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şantajiştii presei române fac din nou vocalize, cu „profesionalism“, la Realitatea TV, „intelectualii“ cu Volvo de la stăpân la scară ne dau lecţii de morală, de „raţiune, credinţă şi civilitate“, în puţinele lor „Idei în dialog“, şi paraşutele din cotidianul lui Vîntu sunt plasate pe centura Internetului, ca tiriste de platformă, inspirat numită „Vox Pulica“.
Noii „reeducatori“ ai naţiei n-au niciun scrupul. În timp ce susură elevat despre „societatea civilă“, „onoarea dreptei“ şi „lupta anticorupţie“, înşfacă fără jenă fişicurile murdare păstrate la saltea de devalizatorul FNI, „onorabilul“ gropar al averilor câtorva sute de mii de români. În termeni normali, de etică şi profesionalism, actul în sine, când se face în perfectă cunoştinţă de cauză, se numeşte complicitate şi chiar, prin opera de spălare de imagine şi bani, favorizarea infractorului. Miza tovarăşilor bine vopsiţi cu toate culorile curcubeului este aceeaşi ca şi a torţionarilor bolşevici: Experimentul Piteşti trebuie aplicat. Insidios, călăii se transformă în victime, „democratizatori“ mediatici, ba chiar „eliberatori“ ai Basarabiei, călare acum pe carele de reportaj ale Minciunii TV.
La prag de aniversare a lui Eminescu, le recomand românilor avertismentele şi soluţiile jurnalistului conservator şi militantului pentru România mare: „Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul - dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde“; „Ei mint - eu adevărul îl spun, căci nu mă tem / De-a lui urmări“; „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă, a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr - dar numai el foloseşte“. După cum ne învaţă Eminescu, arma adevărului va învinge întotdeauna.