Monahul Atanasie Ştefănescu, şapte ani la ceruri. Cu Părintele Justin la călugărie şi un cuvânt de folos despre demnitate. FOTO / VIDEO

Prezenţa părintelui Atanasie Ştefănescu (30.09.1919-28.02.2008) în obştea de călugări a fost o mare binecuvîntare şi un plus de oxigen duhovnicesc pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Imensa experienţă de viaţă, apropierea din fragedă copilărie de fondatorii Mişcării Legionare, prietenia cu prinţul Alexandru Ghica (1903-1982) în scurta guvernare legionară (Septembrie 1940-Ianuarie 1941), în lunga detenţie de la închisoarea Aiud (1941-1964), dar şi după eliberare, ucenicia pe lîngă doctorul Dumitru Uţă (1915-1980) şi crucea celor 23 de ani de închisoare l-au cizelat într-un model creştin care nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Biruinţa asupra încercărilor vieţii, mintea ascuţită şi o inima de copil îl făceau deopotrivă iubit şi respectat, irezistibil şi admirabil.
Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decît ne-am fi dorit, şi l-a proslăvit cu sfinte moaşte mai înainte de a cere un semn pentru aceasta. Pînă la proslăvirea sa între sfinţi prin hotărîre ierarhică, ştim că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu şi avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi.

m. Filotheu Bălan / Mănăstirea Petru Vodă


Părintele Justin despre Monahul Atanasie Ştefănescu

Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului, cu noi şi cu toate neamurile creştine! Dacă iei şi deschizi o istorie a creştinismului îţi dai seama de minunile săvârşite de marii sfinţi ai Ortodoxiei noastre, care şi-au dat viaţa pentru Biserica lui Hristos. începând de la primele persecuţii creştine, întâi prin martirizarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, apoi de la Nero, împăratul roman, marele prigonitor de creştini şi până în zilele noastre, creştinismul a trecut prin foc şi sabie de cruzimea „haldeilor”. Continuând apoi cu Revoluţia Franceză de la 1789, când apare modernismul şi până la revoluţia bolşevică din 1917, „Apostolii” Mântuitorului au fost şi sunt prigoniţi de aceeaşi idee satanică, de a depărta pe om de Dumnezeu, dar sub mai multe forme: marxismul, stalinismul, hitlerismul şi cu toţi urmaşii lor, ca de exemplu la noi: Anna Pauker, Teohari Georgescu, Petru Groza sau alţii.
Istoria neamului nostru este într-un moment de cumpănă acum, la un semn de întrebare şi de mirare: cum România rămâne singurul stat care nu se bucură de niciun drept, decât de pribegia fiilor ei, împrăştiaţi prin toată lumea; am ajuns să nu avem decât dreptul cerşetoriei, împotriva demnităţii şi superiorităţii daco-geto-romane de lângă Pontus Euxinus de altădată. Viţa de român suferă o gravă pervertire astăzi şi puţini au rămas din cei care gândesc cu adevărat româneşte, simt şi trăiesc româneşte.
Părintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de viţă nobilă al lui Ştefan cel Mare, al plăieşilor din Cetatea Neamţului, al Sfântului Voievod Mihai Viteazul, al Sfinţilor Brâncoveni. Alături de mucenicii partizani din Munţii Făgăraş, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu şi cu toată generaţia din 1927 până în 1964, au luptat împotriva acestui sistem politic satanic şi au biruit fiara roşie de la Răsărit. împreună formează un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s- au jertfit şi Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au plecat în Spania „unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, alături de grupul de voluntari de la Majadahonda.
Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă.
Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării: Chişinău, Vaslui, Aiud, Gherla şi Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei româneşti).
Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului Ceresc.
Mâinile, dacă se roagă…,/ Vine lanţul şi le leagă.
Limba, dacă vrea să spuie, …/ Uite-o ţintuită’n cuie!
Şi răscoala, dacă muge …,/ Uite chei, uite belciuge!
(Cântec de jale, Radu Gyr)

10 februarie 2012, la prăznuirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie
Arhim. Justin Pârvu – Mănăstirea Petru Vodă
(prefaţă la cartea Oameni şi fapte din vatra Aiudului, de Părintele Atanasie Ştefănescu)

Integral la: Marturisitorii, http://manastirea.petru-voda.ro/

Principiile căluzitoare ale Părintelui Brânzaş, ucenic al Părintelui Stăniloae la Aiud: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor.

În căutare de modele vii şi exemple de conduită, în căutare de repere morale şi spirituale, tinerii de astăzi pare că uită cu încrâncenare de adevăraţii luptători, eroii neamului şi ai credinţei, modele vii de urmat. Nu mai departe de acum 18 ani, era interzis să rosteşti public numele lui Dumnezeu, să-ţi manifeşti credinţa. Dar cei ce au înfruntat regimul, nu s-au lepădat nici măcar în gândul lor în faţa fiarei roşii comuniste. Se opuneau în primul rând contra caracterului ei anticreştin, ateu, diabolic şi antinaţional. Era o problemă vitală şi naţională ca întreaga populaţie a ţării, în mare parte creştină, să ia atitudine. Cei ce au urcat pe baricada roşie au fost fie din neamul lui Iuda, fie străinii şi duşmanii eterni ai poporului român.

Durerea este că astăzi se sting zi de zi lângă noi, fără ca lumea să observe, oameni care şi-au iubit aproapele, Neamul şi, mai întâi, pe Dumnezeu, făurindu-şi caractere îmbrăcate în haina virtuţilor creştine. Oameni care s-au jertfit din iubire de Dumnezeu şi de oameni. S-au jertfit prin asceză (a se vedea regimul de exterminare), prin fapta bună, prin mărturisirea aceluiaşi crez şi, mai presus de toate, prin jertfa supremă – moartea, „cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”. Într-un cuvânt, oameni care au îngroşat pământul cu sângele lor. „Aţi luminat cu jertfe sfinte/ Pământul până-n temelii,/Căci ţara arde de morminte/ Cum arde cerul de făclii” (R. Gyr).

Din această pleiadă face parte şi părintele Liviu Brânzaş ( 1930-1998).

S-a născut la 16 decembrie 1930 în comuna Sâniob, Bihor, al treilea din cei patru copii ai lui Ioan şi Ecaterina. A terminat liceul la Beiuş, iar la 15 noiembrie 1951 (la nici 21 de ani!) este arestat şi condamnat de către Tribunalul Militar Cluj la 25 ani închisoare pentru „uneltire împotriva ordinei sociale”, de fapt pentru fostele lui activităţi legionare. Procesul a avut loc în 27-28 decembrie 1952. A trecut prin închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud, de unde a fost eliberat în 1964, după 13 ani de supliciu. Fire domoală, era iertător şi se ruga profund. În închisoare a cunoscut mari teologi şi duhovnici, printre care părintele Stăniloae, care a fost închis între anii 1958-1963 sau părintele Iustin Pârvu. Memoriile din această perioadă le-a adunat după Revoluţie, în volumul „Raza din catacombă”, prefaţată de acelaşi părinte Iustin.

În 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic din Sibiu, iar după primul an este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică - Liana. Va fi preot în Iacobeni, Tureni şi Suceagu din judeţul Cluj. Aici foştii elevi îşi amintesc cum părintele îi aduna la biserică şi petreceau 4-5 ore împreună învăţând marile adevăruri ale creştinismului. Nu-i era frică să facă religie şi avea multă bunătate şi abnegaţie, cu multă putere de convingere. A fost un model de viaţă, de sacrificiu. După 1990 va ajunge duhovnicul foştilor deţinuţi politici, filiala Cluj (unde va mai şi sluji) dar şi al tinerilor creştini ortodocşi. Sunt cunoscute discursurile sale cu ocazia întâlnirilor la locurile de supliciu – comemorările de la Aiud, Gherla sau Canal, predici adunate ulterior într-o carte: „Martor într-un proces moral”. A trecut la cele veşnice în 3 septembrie 1998 - în condiţii mai mult decât misterioase, după un cancer galopant.

Avea o deosebită capacitate de sinteză şi elevată cultură. În 22 decembrie 1989 scria în Jurnal: „Ziua întâi a libertăţii! Libertatea vine oare prea târziu pentru mine? A fost încă o dată evident că orice creaţie şi valoare are la temelie jertfa”. Iar despre conferinţa de la Protopopiat din 9 ianuarie 1990, mărturiseşte: „Vor trebui să treacă mulţi ani până va dispărea influenţa bolşevică din spiritul românesc”.

Orele de catehizare cu tinerii şi copiii parohiei (Iacobeni, Tureni, Suceagu) erau adevărate momente înălţătoare, de cea mai ferventă apologie creştină şi curaj martiric. Mărturie sunt caietele de religie ale foştilor elevi.

Mai întâi, se cuvine a preciza axiomele fundamentale ale credinţei sale, cu propria mărturie. Tot ce a făcut în viaţă a fost determinat de trei principii:

- credinţa în Dumnezeu
- dragostea de neam şi
- cultul eroilor.

Acestea sunt coordonatele mesianismului românesc, idealul adevărat al fiecărei generaţii.

- fragment dintr-un articol al teologului Fabian SEICHE, membru al ASTRADROM filiala Cluj

Sorin, cel care pentru o glumă a fost arestat şi cipuit în SUA: „Nu mai sunt stăpân pe mine, dar ştiu că trăiesc sau mor numai pentru Dumnezeu".

I-am zis cuiva să nu se vaccineze fiindcă îşi distruge sănătatea, şi că e mai bine să ia remedii naturale, şi injecţii cu Polidin, care NU ARE NICI O REACŢIE ADVERSĂ (spre deosebire de vaccin, care le are pe toate), şi este cel mai bun întăritor în faţa oricărei gripe, şi să combine antibioticul acesta cu multă vitamina C şi extracte de plante cu proprietăţi imunostimulatoare, în loc să-şi injecteze un vaccin netestat, care face mai multe victime decât ceea ce chipurile combate – şi nu pentru mine ziceam, ci din grijă faţă de omul acela. Răspunsul a fost pentru mine foarte interesant „daa, voi ăştia din mănăstire care credeţi că totul e rău, da` oare mai marii noştri nu ne-or vrea binele, şi ni-l vreţi voi?”. Atunci am zis în sinea mea no comment. Dar acum i-aş zice: „după faptele lor îi veţi cunoaşte”, să judece singuri, cine face bine românului nostru, apărătorii de credinţă, de ţară şi neam, sau vânzătorii de credinţă, de ţară şi neam. Daca e bine să ne vindem, ba, mai rău, să ne prostituăm în dar străinilor, sau e bine sa ne păstrăm demnitatea şi înţelepciunea, asta e la conştiinţa fiecăruia, precum alege. Şi cine alege singur, să nu dea vina pe Dumnezeu, care-i respectă libertatea de a alege, nu precum face omul necredincios care nu respectă nimic şi pe nimeni, pentru că necrezând, nu se respectă pe sine!

Într-o dimineaţă, după Liturghie, adormind, îl visez pe Sorin, cel care pentru că a spus o glumă nevinovată a fost arestat, bătut, adormit şi implantat cu microcip. Îl visez că-mi zice: „maică! nu mă uita, căci nu mai pot să mă rog, du-mă tu la El…!” Am plâns, nu pentru vis, care nu are consistenţă, ci pentru mustrarea conştiinţei, care are. Iată importanţa pomenitului la Liturghie! Cu multi ani în urmă, venise la mine mergând 20 de kilometri pe bicicletă să-mi aduca bunătăţi de-ale gurii de la ţară... aşa făcea el, întotdeauna se nevoia pentru alţii! Era extrem de informat, citea foarte mult. De la el am auzit pentru prima dată despre E-uri, despre ofensivele psihotronice asupra populaţiei, despre intensificarea globală a politicii anticreştine, pe care iată că o trăim acum. Sorin trăia în post aspru şi curăţie, suportând ocara tuturor cu mulţumire către Dumnezeu, ca şi acum. Nu înţelegeam de ce se consumă atâta, şi-i ziceam, lasă măi, n-o fi chiar aşa, că doar noi nu suntem oameni importanţi, ce să le dăm lor, că dacă nu avem bani nu au ce ne lua. „Greşeşti”, zice el, „avem exact ce e mai important, şi exact ce vor să ne ia: credinţa, curăţia, nădejdea, dragostea, răbdarea, Botezul, Biserica, părinţii, sănătatea, bucuria, voinţa, raţiunea, frumuseţea, iertarea, adevărul şi cinstea. Pe acestea le avem şi vor să nu le avem, aşa că vor face totul ca să ni le ia, iar pe cine vor găsi că se împotriveşte, vor momi cu binişorul, şi mulţi vor cădea, apoi vor forţa cu nevoile, şi mulţi iară vor cădea, şi vor amăgi cu un antihrist locvace şi diplomat, dar cei care încă de pe acum se roagă, aceia n-o să se amăgească, şi aşa cum acum Dumnezeu dă şi adevărul şi puterea să-l vezi, tot aşa şi atunci o să dea putere să nu te lepezi, orice ar fi. Că nu de moarte mă tem, ci de necinstea de a mă lepada, că atunci nu mai sunt om.” Şi a plâns, om în toată firea, a plâns pentru mine, doar un copil prost ce eram şi sunt. Şi iată că Dumnezeu l-a învrednicit să poată duce această teribilă nevoinţă, cu adevărat ne-voită!, de a trăi cu un cip care îl bruiază permanent, şi pe care o duce cu smerenia pe care eu cred să o fi avut-o şi înainte. De curând îmi scria: „nu mai sunt stăpân pe mine, nu pot să vreau, sau să gândesc sau să mă rog ca înainte, dar ştiu că trăiesc sau mor numai pentru Dumnezeu. Rugăciunea este să fii pentru Dumnezeu. Nu lăsa rugăciunea, şi nu te vor birui. Iar de vei răsturna munţii muncind şi nu te vei ruga, te vor pune la jugul ticaloşiei, în care vor să pună toată omenirea. Fiţi cu nădejde căci mucenicia este o mare cinste, de care nici nu sunt vrednic!”. Mult m-am folosit. Pomeniţi-l vă rog, pe Sorin!

Dar este un mucenic aici lângă sufletul meu, care multe şi minunate spune, Părintele Justin. E mucenic pentru că îl văd zi şi noapte îndurând chinurile de a ne vedea atât de mici în iubire şi de neputincioşi în luptă. Noi, copiii moleşiţi ai acestui neam mucenicit, ne urcăm pe crengile duhovniceşti ale sfinţiei sale şi asteptăm să înflorească ochii noştri de mugurii nădejdii sale, căci mult iubeşte Dumnezeu omul, şi părintele pe ucenicul său, şi bătrânul pe neamul său. Cine iubeşte pe Domnul, de nimic nu se teme, şi de nimic nu se biruie, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin.

"Gândul Te va lăuda şi amintirea gândului Te va prăznui".

Maica Neonila

Parintele Justin, despre lipsa de sprijin a clasei politice in organizarea REFERENDUMULUI anticip

In curand va vom prezenta continuarea interviului, in care Parintele face referire si la alegerile prezidentiale din acest an.

Sursa: Apologeticum

Parastas in memoria Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa – manastirea Petru Voda, 2009

Ieri s-au implinit 3 ani de la intrarea pe Portile Raiului, a marelui parinte Gheorghe Calciu Dumitreasa. Intru pomenirea sa, la manastirea Petru Voda din jud. Neamt s-a oficiat slujba parastasului de catre un sobor de 10 preoti. Va oferim cateva imagini video, care speram sa va bucure sufletele:

Parintele Justin Parvu: Nimic nu mai intarzie mania lui Dumnezeu decat rugaciunea. Sa ne ferim de cei ce vaneaza sufletele noastre (VIDEO VEGHEA)

Intr-un interviu video acordat revistei Veghea, Parintele Arhimandrit Justin Parvu vorbeste despre cei ce ne vaneaza sufletele, despre cipuri - ca mijloc de prabusire si despre importanta rugaciunii, ca singura solutie de intarziere a maniei lui Dumnezeu.

Părintele Iustin – condamnat pe viaţă?

După ce a ispăşit 12 ani de chinuri în puşcăriile comuniste, Părintele Iustin a fost întrebat în faţa celorlalţi deţinuţi: „Spune, banditule, te-ai schimbat?” La care Părintele a răspuns: „Dar ce, eu am venit aici ca să mă schimb?” „Tu nu înţelegi, banditule, că noi te-am ascuns aici de furia poporului? Toţi te urăsc! Dacă te lăsam în libertate te sfîrtecau oamenii în bucăţi!” „Da? – a replicat Părintele – Duceţi-mă aşa tuns cum sînt şi lăsaţi-mă în gară la Tîrgu Neamţ, iar eu voi spune numai atît: Eu sînt Iustin! Şi să vedem ce-o să facă lumea”. Pentru aceste cuvinte Părintele a mai făcut încă patru ani de detenţie, fără nici o judecată, fiind în fiecare zi ameninţat cu moarte, ca unul care nu figurează nicăieri.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, foştii deţinuţi politici au fost eliberaţi. Părintele Iustin, fiind călugăr, s-a dus la mănăstirea de metanie. Dar aici i s-a spus că nu poate fi primit. Atunci Părintele şi-a luat traista şi s-a dus pe un deal împădurit din ţinuturilea Neamţului. Şi într-adevăr, a fost destul să zică: „Eu sînt Iustin”, că toată lumea s-a strîns în jurul lui ca în jurul unui proroc. Să judece alţii dacă este sau nu minune ca un om ieşit din puşcărie, fără nici o leţcaie şi pe deasupra persecutat de mai marii bisericii, să ridice o mănăstire atît de mare şi frumoasă cum e cea de la Petru Vodă, care mai are şi un spital dotat cu tehnologie pe care puţine dintre spitalele din România o au.

Duhovnicii eliberaţi din închisorile comuniste au avut parte şi după eliberare de un regim special care seamănă mai mult a arest la domiciliu decît a libertate. Nici unul dintre ei nu a avut dreptul şi posibilitatea să se întoarcă în mănăstire, ci fiecare a fost fie trimis prin sate, fie duhovnici la maici, fie în străinătate. Securitatea a vegheat cu străşnicie ca aceşti oameni drepţi şi neînfricaţi să nu-şi facă adepţi, să nu reaprindă flacăra mărturisirii şi a jertfelniciei în generaţiile tinere, dar mai ales în rîndul monahilor, care şi pînă azi sînt consideraţi reacţionari sau potenţiali reacţionari.
Despre toate acestea am aflat din vorbirea nemijlocită cu aceşti duhovnici de care lumea nu este vrednică. Iar dacă smerenia lor îi opreşte să se apere de atacurile mincinoase ale celor care îi învinuiesc de „extremism” şi „neascultare”, mie mi s-a părut potrivit să dezmint toate aceste neadevăruri, pentru folosul obştesc al credincioşilor.

Nu am văzut niciodată oameni mai chibzuiţi şi mai preocupaţi de integritatea şi pacea Bisericii, decît cei care au trecut prin calvarul închisorilor comuniste. Nimeni nu poate spune că iubeşte Biserica, dacă nu-i iubeşte pe ei. Către unii ca aceştia a spus Hristos: „Cei ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cei ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Parintele Savatie

Parintele Justin Parvu despre Manastirea Aiud si anumite comunicate aparute pe Internet (este atasata si inregistrarea audio)

Urmarind articolele de pe internet aparute in ultima vreme, am aflat o serie intreaga de lucruri care nu sint deloc adevarate, si care se lanseaza in urechile poporului nostru, niste aberatii care nu-si au locul in conceptia noastra cu privire la manastirea de la Aiud.

Biserica Manastirii Aiud nu a ramas pe seama nimanui. Nimeni nu este in masura sa ne dea indicatii - cum trebuie sa fie ridicata, cum trebuie sa fie aparata, cum trebuie sa fie slujita - decit numai cei care au participat la toate durerile generatiei de la 1948 si pina in prezent. Şi aceia, insa, care inca mai au capacitatea de gindire si pot sa dea un sfat; numai ei sint in masura. Iar, cit priveste chestiunea aceasta pe care am discutat-o noi acum la Aiud, n-a fost vorba sa fie lasata pe seama nici unui alt barbat vrednic sau mai putin vrednic. De altfel, nu s-a vorbit despre a ramine cineva in situatia de a dirija o opera ca aceasta a Aiudului, care, de altfel, depaseste si viata noastra spirituala, si viata morala, si viata crestin ortodoxa, pentru ca aici nu mai este vorba de niste oameni. Aici este vorba de Sfinti, de Martiri care depasesc granitele natiunii noastre. Aici este vorba de Martirii intregii crestinatati europene si ai lumii intregi. Sfintul care traieste in Rusia, sau care traieste in Iugoslavia, sau in România, este un merit al acestei natiuni, pentru ca acolo s-a nascut acest mare om de valoare. Dar asta nu inseamna ca el ramine aici; pentru ca rugaciunile pe care le face sint pentru toata lumea, si pentru unii, si pentru altii, si pentru buni, si pentru rai, si pentru tradatori, si pentru Sfinti, si pentru toate manifestarile noastre crestine.

Iar cit priveste asezarea unei biserici, desi sint atitea discutii, socotesc ca intr-adevar aceste discutii au loc, dar nu din partea celor binevoitori, ci din partea rau-voitorilor, care au fost de la inceput rai si ramin in veci in rautatea lor. Pentru ca diavolul nu se schimba, ramine in aceeasi rautate si lupta impotriva binelui. Asta, ca avem discutiile acestea intre noi si se produc aceste neintelegeri, nu este altceva decit, oarecum, opera lor distructiva. Dar noi nu ar trebui sa fim furati de aceasta inselaciune diabolica, ci ar trebui sa raminem in armonia noastra, in tendinta noastra de bine, ca lucrurile sa mearga mai departe inspre realizarea acestei mari opere de invatatura teologica si morala si ortodoxa pentru Biserica noastra.

Biserica de la Aiud nu este o biserica oarecare. Nu este o biserica de parohie; si acolo, cind vorbim despre biserica, ea trebuie sa ramina pentru viata sufleteasca a omului, a crestinului. Biserica nu este supusa curentului politic sau indemnului politic sau ajutorului politic, pentru ca Biserica este curata, nepatata inaintea lui Dumnezeu, fara prihana, si de aceea si ajutoarele care se dau aici trebuie sa fie o jertfa curata si fara impatimire si fara intentii altfel decit frumoase, pentru cinstea si ridicarea neamului nostru, a martirilor nostri si a celor ce urmeaza inca sa mai traiasca pentru aceasta gindire crestina ortodoxa.

La Aiud nu au fost, intr-adevar, numai legionari. A fost tineretul nostru, au fost generatiile noastre din 1948, 1952, pina in 1964. Caci au intrat in puscarie si unii care au fost incarcerati inainte cu citeva ore, si li s-a dat drumul imediat, intrind in decretul din Martie 1964. Ei, dar si acestia sint eroi, sint martiri, sint oameni care s-au angajat cindva; ca au venit in ceasul al noualea, in ceasul al doisprezecelea, numai iconomia lui Dumnezeu stie cum isi va lua fiecare plata dupa ostenelile lui.

De aceea, as avea un cuvint cu toata seriozitatea: Sa nu mai primiti nimic din tot ce apare cu privire la aceasta opera de structura ortodoxa, bizantina, decit numai ceea ce se publica din partea noastra cu toata seriozitatea si greutatea.



Montaj audio-video:

www.apologeticum.wordpress.com

Parintele Justin Parvu: In acest razboi cu cipurile, crestinul trebuie sa fie atent ca iepurasul

Parintele Justin Parvu: In acest razboi cu cipurile, crestinul trebuie sa fie atent ca iepurasul
Vezi mai multe video din Evenimente »