Părintele Justin Pârvu despre unitatea ortodoxiei şi harul preoţilor. Înregistrare AUDIO.

Zice că încurajez la scindare. Dacă şi eu, care mi-am costat viaţa pentru unitatea şi existenţa ortodoxiei... spun (unii) acuma că sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce mă acuză) este un cetăţean de pe la Iaşi, de la Golia, fost yoghin.

Ei nu înţeleg ce am vrut să spun eu. Harul lucrează în raport de virtute. Cu cât, în sfârşit, omul este mai virtuos, cu atât vine harul peste har. Dar omul când este sub nivelul acestui har, când este în păcătoşenie, nu este în virtute, atunci harul se retrage.

Măsura aceasta, omul se duce şi nu mai are nicio legătură cu sfinţenia şi cu harul.

Dar el, ca preot, poate oficia?

El, ca preot, poate oficia, sigur că da. Are lucrarea lui. Dar vrednicia lui unde e?

Iată, la noi, în viaţa noastră ortodoxă, este şi lucrul acesta, că păcatul nu se amestecă cu omul. Haru-i har şi păcatul e păcat.

Păcatele nu-i ating harul. Părinte, dar el poate sfinţi în condiţiile în care este căzut ca om?

El poate orice. Ca om e căzut, dar el poate sfinţi. Să vă dau un exemplu, de pildă, e chemat episcopul să vadă un preot beat în marginea unui şanţ. Episcopul vine şi îl vede. Ăsta este fiul vostru. Voi l-aţi crescut, voi l-aţi educat, voi l-aţi deformat. I-aţi dat (să bea) şi la botez, şi la cununie, şi la parastas.

Preoţii sunt cum i-a făcut poporul.

Da. Şi atunci, îl scoli de-aici mâine dimineaţă, iţi face aghiazmă şi ai să bei aghiazmă făcută de el. Acum îl vezi beat aici, dar mâine îl pui la treabă şi lucrează harul.

Aşa spunea şi Părintele Cleopa.

Da! Dar asta nu merge aşa. Înseamnă că poate să-şi facă de cap oricând şi el tot preot e. E preot, dar noi trebuie să conlucrăm, să avem nişte preoţi model ca să aibă credincioşii după ce să se orienteze. După ce să se orienteze? După cel aflat într-o cădere prăpăstioasă?

Eu am făcut afirmaţia asta şi m-au scos că fac erezie şi că am anulat dreptul la pocăinţă. Nu m-am gândit la asta, să nu dau dreptul la pocăinţă, dar (trebuie) să văd că ai o încercare de vindecare.

- fragment dintr-o convorbire a Părintelui Justin Pârvu cu un grup de mireni (Aspazia Oţel Petrescu, Camelia Corban, Crina şi Florin Palas)

Aspazia Oţel Petrescu: "Lumină lină" nesfârşită. Niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă!

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.
Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.
Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.
Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie
Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.

Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi.

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu, în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

Mărturisitori (Părintele Arsenie, Părintele Justin, Aspazia Otel Petrescu, Elena Codreanu, D. Moldovan, N. Itul) despre sfinţii închisorilor. VIDEO

A aparut numărul 1 al revistei VEGHEA: EMINESCU ŞI ORTODOXIA

Florin Palas: Războiul împotriva lui Eminescu; IPS Bartolomeu Anania: Imn Eminescului; Mitropolitul Anania: O faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu; Aspazia Oţel Petrescu: Scrisoare deschisă. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin; Prof. Theodor Codreanu: Eminescu şi canonul occidental; Prof. Univ. Dr. N. Georgescu: Omagiu lui Mihail Eminescu, o lucrare monument; Victor Roncea: Eminescu, chintesenţa inteligenţelor româneşti; Pr. Prof. Ovidiu Moceanu: Problema postumelor eminesciene; Călin Sămârghiţan: Aspiraţia spre transfigurare între “Fiinţă” şi “Nefiinţă” la Mihail Eminescu; Pr. Prof. Radu Ilas: Eminescu - poet naţional cu viziune religioasă; Andreea Nicoară: Chipul Maicii Domnului în poezia eminesciană; Annamaria Kozma: Iarba de la poalele teiului; Nichita Stănescu: Dor de Eminescu; Ioana Palas: Imunizarea cu Eminescu; Vlad Pârău: Basarabia lui Eminescu.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu ne trimite o poezie scrisă de Radu GYR la ieşirea din închisoare: Pom de Crăciun. "Am pus prin cetini oseminte".

Cu îngerii ce se-ndurau să vină
Veneau smochine din Ierusalim,
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe Moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai.
În sănii nu mai vin ca mai-nainte

Nici Moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.

In memoriam. 20 de ani de la înveşnicirea Părintelui Arsenie Boca. Fosta deţinută politic Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Veghea, Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Frăţia Ortodoxă Română Studenţească interbelică. O evocare a Maicii Teodosia făcută de doamna Aspazia Oţel Petrescu.

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.
Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.
Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.
Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.
Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.

Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!

Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!
De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!

Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.
Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.
Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Fragment dintr-un articol apărut în revista Veghea, nr. 4, 2009